Operațiunea Haos

IX

Cerul era ticsit de mături zburătoare, iar poliția turba încercând să controleze traficul. De fiecare dată, meciul jucat pe teren propriu atrage o mulțime imensă și agită peste măsură spiritele. Nu împărtășeam această stare. Am depășit cu Chevvy-ul meu rablagit, de dinainte de război, un Lincoln uriaș, de două sute de dragoni-putere, cu ghidon azuriu, îmbrăcat în polietilenă, și cu un radio asurzitor. Se uită disprețuitor la mine, totuși eu am ajuns primul la locul de parcare vacant. Am descălecat, am vârât în buzunar cheia runică, și m-am amestecat fără chef în gloată.

Kachina-ii de la institutul meteorologic sunt amabili în nopțile când au loc meciuri. Aerul era agitat de o briză proaspătă și răcoroasă, care mătura ușor de pe trotuare frunzele uscate. Deasupra clădirilor întunecate ale campusului se ridica o lună plină, ca un dovleac galben. M-am gândit la pădurile și câmpiile din Midwest, la mirosurile umede ale solului și la ceața învolburată din afara orașului, iar partea de lup din mine își dori să fie acolo și să alerge după iepuri. Dar un vârcolac bine antrenat poate să-și controleze reflexele, iar lumina polarizată nu trebuie să-i stârnească în nervi mai mult decât o zvâcnire ancestrală.

Impulsul mi se prefăcu însă repede în gânduri negre. Ginny, draga mea! Ar fi trebuit să meargă alături de mine, cu fața în bătaia vântului, cu părul răsfirat de răcoarea aerului; dar singura mea însoțitoare era o ilegală butelcuță plată. De ce dracu’ venisem la meci?

Trecând de sediul clubului „Teth Cash Sameth”, am intrat pe teritoriul campusului propriu-zis.,Trismegistus” a fost fondată după apariția științei moderne, iar construcția ei reflectă acest fapt. Cea mai mare clădire adăpostește departamentul lingvistic, deoarece limbile exotice sunt necesare pentru cele mai puternice vrăji — iată de ce atât de mulți studenți africani și asiatici vin aici să învețe argoul american; dar mai are și două amfiteatre destinate englezei, unul pentru colegiul artelor și unul pentru ingineria poetică. În apropiere se găsește departamentul de teriantropologie, care are întotdeauna expoziții interesante de tehnici străine: luna aceasta, în onoarea doctorului Ayingalak, un angekok aflat aici în vizită, se deschisese o expoziție de tehnică a eschimoșilor. Ceva mai departe este zoologia, izolată cu mare atenție în interiorul unui gard pentagonal, deoarece unele dintre acele bestii cu picioare lungi nu sunt niște vecini prea plăcuți. Școala medicală dispune de un centru de cercetare, nou și strălucitor, construit prin bunăvoința Fundației „Rockefeller”. Aici s-au realizat deja lucruri uimitoare, cum ar fi polaroidul cu lentile filtrante, care îi ajută să ducă o viață normală pe cei loviți de deochi.

Școala de drept n-a suferit modificări. Întotdeauna munca lor a făcut parte din altă lume. Traversând Mall-ul, am trecut pe lângă clădirea mică și mohorâtă a departamentului de științe fizice, tocmai la timp ca să mă strige doctorul Griswold. Era un ins micuț și scofâlcit, cu ochi albaștri veseli și cu țăcălie, care coborî tropăind scările. Undeva în spatele acelei priviri jucăușe se afla o expresie de zăpăceală îndurerată, ca a unui copil care nu poate să înțeleagă de ce nimeni nu e realmente interesat de jucăriile lui.

— Ah, domnule Matuchek, spuse. Te duci la meci?

Am încuviințat, nu prea dornic de companie, dar el mi se alătură și trebui să fiu politicos. Nu pentru că aș fi vrut să-l lingușesc. Eram, ce-i drept, studentul lui la chimie și la fizică, dar materiile astea erau niște bagatele. Pur și simplu nu mă lăsa inima să jignesc un bătrânel atât de simpatic și însingurat.

— Și eu, continuă el. Am auzit că formația de animatoare a pregătit pentru pauze ceva spectaculos.

— Zău?

Își înclină capul și mă privi dintr-o parte, ca o pasăre.

— Dacă ai vreo problemă, domnule Matuchek… dacă te pot ajuta… știi, de asta mă aflu aici.

— Totul e-n ordine, am mințit. Oricum, vă mulțumesc.

— Nu poate fi ușor pentru un bărbat în toată firea să o ia de la început împreună cu o mulțime de boboci gălăgioși, spuse. Îmi amintesc cum m-ai ajutat cu ocazia… ăă… acelui nefericit incident de luna trecută. Crede-mă, domnule Matuchek, îți sunt recunoscător.

— Oh, drace, a fost o nimica toată. Am venit aici ca să mă instruiesc.

Și să fiu împreună cu Virginia Graylock. Dar acum, asta-i imposibil. Nu vedeam nici un motiv să-i împărtășesc necazurile mele. Oricum, avea și el mai multe decât putea duce.

Griswold oftă, simțindu-mi probabil frământările.

— Adesea mă simt atât de inutil…

— Ba deloc, domnule, am răspuns, cu un entuziasm bine jucat. Pe Midgard! Cum s-ar putea… hai să spunem, ca alchimia să fie practicată fără o solidă bază de fizică nucleară? Sau ai obține un izotop radioactiv care te-ar putea ucide, sau ai arunca în aer jumătate din țară.

— Desigur, desigur. Dumneata înțelegi. Dumneata cunoști bine lumea — la drept vorbind, mai mult decât mine. Dar studenții… ei bănuiesc că este normal să fie așa. Vor doar să rostească niște cuvinte, să facă niște pase, și îndată să obțină tot ce-și doresc, așa, simplu, fără să se obosească să învețe gramatica sanscrită sau tabelul periodic. N-au înțeles că din nimic obții tot nimic.

— Or să înțeleagă. Or să crească.

— Până și administrația… Universitatea asta, pur și simplu, nu ține seama de nevoile catedrei de fizică. Cei din California au comandat o piatră filozofală de un miliard de volți, dar aici… Griswold ridică din umeri. Iartă-mă. Disprețuiesc văicăreala.

Ajunși la stadion, am predat biletul, dar am refuzat ochelarii pentru vedere de noapte, fiindcă îmi păstrasem privirea vrăjitorească pe care o căpătasem la primele antrenamente din armată. Locul meu era în dreptul liniei de treizeci de iarzi, între un boboc și un student din ultimul an care deja urlase până răgușise. Pe lângă noi trecu o tavă animată; mi-am cumpărat un hot-dog și am închiriat un glob de cristal. Dar nu ca să urmăresc în el detaliile meciului. Am murmurat deasupra globului, am privit în el și am văzut-o pe Ginny.

Ședea lângă linia de cincizeci, pe partea opusă, ținându-l în poală pe Svartalf cel negru, iar părul ei părea un strigăt roșu în monotonia chipurilor din jur. Darul ei vrăjitoresc era mult mai vechi decât Arta a cărei adeptă devenise. Chiar și din partea opusă a terenului și prin sticla ieftină, îmi făcea inima să se oprească.

În seara asta venise împreună cu doctorul Alan Abercrombie, asistent la catedra de profeții comparative, zvelt, blond, chipeș, leul petrecerilor. În ultimul timp, îi arătase multă atenție lui Ginny, pe când eu mă perpeleam de unul singur. Cu desăvârșire singur. Cred că Svartalf nu mă considera cu nimic mai bun decât el din punct de vedere moral. Nici nu dorisem cu tot dinadinsul să rămân fidel, dar, când ți-ai parcat coada de mătură sub lumina lunii, pe o alee, și te afli în brațele unei făpturi ispititoare… niște ochi galbeni și arzători care te urmăresc dintr-un copac alăturat îți taie pe loc tot cheful. Renunțasem foarte repede la așa ceva. Acum îmi petreceam serile studiind și bând bere.

Na-ți-o bună! Tremurând în adierea rece, mi-am încheiat nasturii de la haină. În aer se simțea ceva ca un miros rău… probabil din pricina stării mele proaste de spirit, m-am gândit, dar mi se mai întâmplase și altă dată să adulmec necazurile în pregătire.

În momentul când, tropăind sub lumina lunii, echipele își făcură apariția — Grifonii de la „Trismegistus” și Balaurii de la „Albertus Magnus” —, studentul din ultimul an urlă atât de tare, încât îmi sparse urechile.

Studenții bătrâni afirmă că nu pot pricepe de unde au apărut pe terenuri toți bobocii ăștia prizăriți, ochelariști și tocilari. Se pare că, înainte de epoca vrăjilor incantatorii, echipele de fotbal erau formate din adevărați dinozauri. Dar bineînțeles că, în esență, Arta este intelectuală, fapt care și-a pus amprenta și asupra sportului.

Meciul avu momentele lui interesante. Balaurii se ridicau prin levitație, iar micuțul lor coordonator de joc se dovedi un om-pelican. Dushanovitch, sub formă de condor, îl doborî la pământ pe linia de douăzeci din jumătatea noastră de teren. Andrevski, cel mai bun om-taur de linie din „Liga Celor Zece”, reuși să-i respingă în primele două reprize. În a treia, Pilsudski prinse mingea și se transformă în cangur. Jocul lui de picioare fu colosal atunci când eschivă o placare — adversarul era îmbrăcat cu o tarnkappe, dar i se vedeau urmele în timp ce avansa — și-i pasă mingea lui Mstislav. Balaurii se năpustiră în jos, așteptându-se ca Mstislav să se transforme într-un corb pentru a marca eseul, dar el, scoțând un croncănit ușor, le fentă vrăjile și se prefăcu într-un porc… unsuros. (Bineînțeles că acestea erau transformări minore — un gest rapid făcut peste un obiect deja sensibilizat — nu Cuvintele cumplite și mărețe pe care aveam să le aud înainte de ivirea zorilor.) Puțin mai târziu, o brutalitate inutilă ne costă o lovitură de la cincisprezece iarzi: Domingo călcase, din întâmplare, peste un cartonaș ghimpat ce căzuse pe teren și-și îndreptase țepii spre câțiva dintre Balauri. Dar nu se întâmplă nimic grav, iar adversarii primiră aceeași pedeapsă când, de exaltare, Thorsson își pierdu capul și slobozi un trăsnet. La sfârșitul primei reprize, scorul era 13 la 6 pentru „Trismegistus”, iar spectatorii mai-mai că smulgeau banchetele.

Mi-am tras pălăria peste urechi, i-am aruncat studentului din ultimul an o privire ucigătoare și m-am uitat în cristal. Ginny era o microbistă mai înfocată decât mine, sărea și urla, de parcă nici n-ar fi observat că Abercrombie o îmbrățișase cu o mână. Sau poate că asta nu o deranja? Înciudat, am tras din sticlă o dușcă zdravănă.

Echipa de majorete apăru pe teren. Instrumentele lor se agitau într-un dans aerian complicat, bubuind și sunând, în timp ce fetele efectuau tradiționalul marș către regina campusului. Auzisem că tradiția cere ca aceasta să le întâmpine zburând pe un unicorn, dar, din nu știu ce motiv, în anul acela obiceiul nu fusese respectat.

Părul de pe ceafă mi se zburli și am simțit dorința instinctivă să-mi schimb pielea. De-abia am reușit să mă stăpânesc și să rămân la forma umană; mă trecură sudori reci. Mi se păru deodată că aerul era saturat de mirosul pericolului. Oare nu-l mai simțea nimeni altcineva?

Am focalizat cristalul asupra echipei de animatoare, căutând sursa primejdiei, fără să dau nici o importanță strigătului:

Era Macllwraith!

— Hei, domnule, ai pățit ceva?

Bobocul se trase înapoi, și mi-am dat seama că mârâisem.

— Oh… nimic… sper.

Făcând un efort, mi-am controlat trăsăturile feței, abținându-mă să n-o prefac într-un bot. Puștiul blond și grăsuț nu părea amenințător; un fel de negură învolburată se învârtejea în jurul lui. Mai avusesem, cândva, de-a face cu el, și…

Cu toate că la vremea respectivă nu-l pârâsem, el era cel care aproape că distrusese laboratorul de chimie al lui Griswold. Boboc la școala premedicală, băiat de bani gata, nu era funciarmente rău, dar prezenta o nefericită combinație între o totală iresponsabilitate și niște aptitudini înnăscute pentru Artă. Studenții de la medicină sunt renumiți pentru glumele lor proaste, gen dansul prin dormitorul fetelor cu un schelet însuflețit, iar el abia așteptase să se conformeze tradiției.

Pe când Griswold ne demonstra acțiunea unui catalizator, Macllwraith murmurase o vrajă în versuri, pentru ca din eprubetă să apară o pisică. Dar greșise cantitățile și obținu un tigru machairod. Fiind vorba doar despre o glumă, acesta rămăsese pe masa de lucru; totuși, era periculos și stârnise panică. M-am aruncat într-un dulap, am acționat lanterna „Polaroid” și m-am transformat în lup. Apoi am gonit „pisicuța” pe fereastră și am făcut-o să se urce într-un copac, până când cineva putu să-i cheme pe cei de la departamentul exorcism.

Deoarece știam că Macllwraith o făcuse, l-am luat deoparte și l-am avertizat că, dacă mai deranjează vreodată cursurile, îl mănânc — la propriu, nu la figurat. Distracția e distracție, dar nu pe socoteala unor studenți dornici cu adevărat să-și însușească materia și a unui bătrânel inofensiv care se străduiește să le-o predea.

— Echipa!

Conducătoarea formației de majorete își ridică brațele, iar din neant izbucni un mănunchi de flăcări multicolore, o minunăție în roșu, albastru și galben, înconjurată de o roată de scântei, mai lungă decât înălțimea unui om. Mijindu-mi ochii, de-abia am reușit să disting în interiorul aurei o formă ca de șopârlă.

Bobocul icni de plăcere.

— Pe Hermes cel de trei ori binecuvântat, îngăimă studentul din ultimul an. Ce-i ăla? Un demon?

— Nu, o stihie a focului, am murmurat eu. O salamandră. E al dracului de periculos să te joci cu așa ceva.

Forma arzătoare începu să-și facă numărul; se rostogolea și scria cuvinte pe benzi lungi de foc. Am cercetat cu privirea terenul de joc. Da, acolo era un pompier îmbrăcat în odăjdii, care executa pasele necesare pentru a menține inofensivă creatura. Situația părea să fie sub control. Tremurând, mi-am aprins o țigară. Nu-i bine să stârnești animăluțele lui Loki. Simțeam în nări izul acru al pericolului care ne pândea.

Un spectacol frumos, dar… In cristal l-am văzut pe Abercrombie aplaudând. În contrast cu el, Ginny își îngustase, îngrijorată, ochii verzi și migdalați. Nici ei nu-i plăcea ceea ce se întâmpla. Am comutat pe imaginea lui Macllwraith cel pus pe șotii.

Cred că am fost singurul din mulțime care a văzut ce s-a întâmplat. Băiatul făcu un gest către bagheta pompierului. Acesteia îi crescură aripi. Stăpânul ei cel gras, care se clătina gesticulând, era ținta cea mai potrivită pentru o gâscă în plină formă.

— Aaaah!

Pompierul căzu pe spate. Salamandra se undui. Și dintr-o dată țâșni în sus, subțiindu-se, până ce ajunse deasupra zidurilor. Am mai zărit doar o învolburare orbitoare, apoi făptura dispăru.

Țigara mea începu să ardă amenințător, cu flacără. Am aruncat-o. Aproape fără să mă gândesc, am aruncat și sticla din buzunar. Explodă atingând vârful incandescent al țigării, și alcoolul izbucni în flăcări albastre. Mulțimea urlă, aruncându-și țigările, bătându-se peste buzunare, unde chibriturile se aprinseseră, și descotorosindu-se de sticle. Regina campusului zbieră când rochia ei subțire se aprinse. Reuși să și-o dea jos înainte de-a căpăta arsuri prea grave, apoi începu să alerge pe teren, țipând. Dacă situația ar fi fost alta, sunt sigur că spectacolul m-ar fi interesat.

Salamandra își încheie vârtejul nebunesc și se materializă între buturi, care prinseră să fumege: o flacără orbitoare pârjoli iarba. Pompierul se repezi asupra ei, strigând vraja de stingere. Din gura salamandrei ieși o limbă de foc, și am auzit foarte clar un strigăt de izbândă, apoi făptura dispăru iarăși.

Crainicul, care ar fi trebuit să-i liniștească pe spectatori, țipă din rărunchi atunci când focul îi atinse cabina. Atunci se stârni panica! După o clipă, cinci mii de oameni se agitau și se buluceau la ieșiri, strivindu-se unii pe alții în dorința oarbă de a scăpa.

Am sărit peste bănci și peste capete, până am ajuns pe teren. Să rămâi în tribune însemna moarte sigură.

— Ginny! Ginny, vino aici, vei fi mai în siguranță!

N-avea cum să mă audă în larma aceea, totuși veni, târând după ea, de mână, un Abercrombie scos din minți. Ne privirăm, în mijlocul dezastrului. Virginia își scoase din poșetă bagheta magică telescopică.

Grifonii ieșiră din vestiar fierbând. „Fierbând” este cuvântul potrivit: salamandra se materializase acolo, în cabine, și se încolăcise, jucăușă, pe țevile dușurilor.

In lumina lunii vuiau sirenele și vâjâiau cozile de mătură ale poliției, care încerca să pună capăt panicii. Stihia atinse, în treacăt, o mătură. Pilotul izbuti să sară jos, apoi bățul aprins se făcu țăndări pe iarbă.

— Dumnezeule! exclamă Abercrombie. Salamandra a scăpat de sub control!

— Nu mai spune! am mârâit eu. Ginny, ești vrăjitoare. Poți să faci ceva?

— Pot să sting bruta, dacă stă destul de mult locului până să rostesc vraja.

Părul ciufulit îi cădea în valuri, pe lângă chipul palid, până la umerii acoperiți cu haina de blană.

— Asta-i singura noastră șansă — vraja restrictivă s-a destrămat, și ea știe asta!

M-am răsucit, amintindu-mi de jupânul MacIlwraith, și l-am înșfăcat de guler.

— Ce drac a intrat în tine? i-am strigat.

— N-am făcut nimic, gemu el.

Dinții îi clănțăneau în timp ce-l scuturam.

— Lasă prostiile. Am văzut totul!

Se prăbuși la pământ.

— Vroiam să mă distrez, se smiorcăi. Nu știam că…

Ceea ce, m-am gândit furios, era, cu siguranță, adevărat. Asta-i necazul cu Arta, cu fiecare forță oarbă pe care omul o folosește: focul sau dinamita, energia atomică sau magia incantatorie. Orice tâmpit poate să învețe cum să le mânuiască; în zilele noastre se începe din clasa a treia, cu vrăjirea albinelor. Dar nu totdeauna este ușor să oprești ce-ai stârnit.

Studenții poznași erau o problemă serioasă la „Trismegis-tus”, ca de altfel la toate colegiile. În mod normal, se dedau la lucruri inofensive; se furișau în dormitoare după stingere, îmbrăcați în tarnkappe, sau vrăjeau lenjeria fetelor să iasă pe fereastră. Uneori puteau fi chiar destul de amuzanți, ca atunci când au însuflețit statuia unui fost președinte foarte demn și respectat și au pus-o să meargă prin centrul orașului, urlând cântece obscene. De multe ori însă făceau glume proaste, ca atunci când l-au transformat pe decanul Hornsby în stană de piatră și, timp de trei zile, nimeni nu și-a dat seama de asta.

Numai că acum pozna scăpase de sub control. Salamandra putea să aprindă întregul oraș.

M-am întors spre pompierul buimăcit, care se străduia să oprească vreuna dintre măturile zburătoare ale politiei. În lumina slabă și pâlpâitoare, nu-l observa nici un pilot.

— Ce crezi că s-ar putea face? l-am întrebat.

— Tre’ să raportez la unitate, răspunse el răgușit. Și cred că vom avea nevoie de o stihie a apei.

— Eu mă pricep la Hydros, se oferi Ginny. Vin cu dumneata.

— Și eu, am spus imediat.

— Ce poți să faci dumneata? urlă Abercrombie, mânios.

— Sunt vârcolac, m-am răstit la el. Sub forma mea de lup, focul nu-mi face prea mare lucru. Treaba asta ar putea să fie de folos.

— Minunat, Steve!

Ginny îmi zâmbi, vechiul zâmbet schimbat de atâtea ori între noi. Cedând impulsului, am tras-o spre mine și am sărutat-o.

Nu-și irosi energia ca să mă pălmuiască. În schimb am recepționat în stern un ușor upercut.

— N-ai voie, se eschivă ea.

Descântecul ăla afurisit! În ciuda suferinței care i se citea în ochi, mintea i se subordonase total regulilor lui Malzius.

— Asta… ăă… nu-i un loc potrivit pentru o femeie… o doamnă atât de fermecătoare ca tine, murmură Abercrombie. Hai, dragă, te duc până acasă.

— Am treabă, replică ea, pierzându-și răbdarea. Ce dracu’ s-a întâmplat cu polițaii ăștia? Trebuie s-o ștergem de-aici.

— Atunci o să vin și eu, hotărî Abercrombie. Nu sunt chiar un novice în materie de binecuvântări și blesteme, deși — ha! — mă tem că portofelele veșnic pline sunt o glumă mai presus de scopurile mele. In orice caz, Departamentului Trezoreriei nu i-ar plăcea așa ceva.

Chiar și în acele momente, cu mulțimea aceea scăpată de sub control și iadul dezlănțuit pe pământ, am fost mulțumit că Ginny nu acorda nici o atenție spiritelor lui. Fata se încruntă, absentă, și privi în jur. Regina campusului stătea ghemuită lângă bănci, îmbrăcată cu trenciul cuiva. Ginny zâmbi sarcastic și flutură bagheta magică. Regina campusului se descotorosi de haină și alergă spre noi. După treizeci de secunde, în apropiere aterizau trei cozi de mătură ale poliției. Pompierul le rechiziționă, iar noi trecurăm în zbor peste stadion și ajunserăm în stradă.

Cât dură acel scurt salt, am văzut trei case în flăcări. Salamandra nu-și pierdea timpul!