Halta

9

Lăsă puşca şi pachetul de ziare pe un petec de iarbă prăfuită şi înveli cu grijă statueta în bucata de hârtie. Avea să o aşeze pe poliţa căminului sau, mai bine, pe măsuţa de lângă scaunul lui preferat din colţ. Voia s-o aibă aproape, la îndemână, acolo unde o putea privi sau lua în mâini oricând dorea. În acelaşi timp se minună de plăcerea pe care o simţea, care-i încălzea inima şi-i mulţumea sufletul.

Asta nu fiindcă ar fi primit rareori cadouri. Aproape nu trecea săptămână fără să nu capete ceva de la călătorii exteri. Umpluse cu daruri casa şi rafturile din pivniţă. Era emoţionat pentru că acesta era un cadou de pe Pământ, de la unul din semenii lui.

Strecură sub braţ statueta şi, ridicându-şi puşca şi legătura de ziare, se îndreptă spre casă, urmând cărarea cu bălării, fostul drum de căruţă care ducea la fermă.

Iarba crescuse în tufe dese între vechile făgaşe de roţi, care fuseseră săpate atât de adânc de cercurile de fier, încât rămăseseră golaşe, fără ca vreo plantă să mai poată prinde rădăcini. Dar de fiecare parte, tufele ce se târâseră peste câmp dinspre marginea pădurii creşteau de un stat de om, în unele locuri chiar mai înalte, încât trecea printr-un fel de coridor verde.

Ici, colo, în mod inexplicabil — poate din pricina solului sau întâmplării — tufele crescuseră mai pipernicite, lăsând ferestre prin care se putea privi peste valea râului.

Dintr-un asemenea punct, Enoch surprinse o lucire într-un pâlc de copaci din lizieră, nu departe de pârâul unde a întâlnise pe Lucy.

Ridică mirat din sprâncene la vederea sclipirii şi rămase locului, aşteptând zadarnic să se repete.

Ştia că era unul din pândari, care cerceta staţia prin binoclu. Sclipirea fusese reflexia unei raze pe lentile.

Cine erau aceia? Şi de ce îl urmăreau? O făceau de ceva timp, dar, ciudat, se mulţumiseră numai cu asta. Nu se amestecaseră deloc. Nici unul nu încercase să se apropie de el, deşi ar fi fost uşor şi firesc. Dacă ei — oricine ar fi fost — ar fi dorit să-i vorbească, puteau aranja o întâlnire întâmplătoare în timpul unei plimbări de dimineaţă.

Totuşi după câte vedea, nu intenţionau acest lucru.

Atunci, ce voiau să facă? Să-i descopere felul de viaţă după numai zece zile de pândă?

Sau poate aşteptau să se întâmple ceva prin care să-şi dea seama de ocupaţia lui. Dacă era aşa, aveau să fie dezamăgiţi. Puteau să-l pândească o mie de ani fără nici un câştig.

Încetă să mai scruteze pădurea şi îşi continuă drumul, îngrijorat şi nedumerit de prezenţa pândarilor.

Poate, gândi Enoch, nu încercaseră să-l contacteze din pricina poveştilor auzite despre el. Poveşti pe care nu reuşise să le afle de la nimeni, nici chiar de la Winslowe. Ce fel de istorii ar fi putut inventa vecinii săi, legende fabuloase din acelea care se spun în şoaptă lângă foc?

Probabil că era mai bine că nu le cunoştea, deşi părea aproape sigur că ele existau. De asemenea era foarte bine că urmăritorii lui nu-l căutaseră. Atâta vreme cât nu intrau în legătură, rămânea în siguranţă. Cât timp nu-i puneau întrebări, nu trebuia să dea răspunsuri.

Chiar eşti — ar fi întrebat ei — acelaşi Enoch Wallace care a luptat în 1861 pentru Abraham Lincoln? Aici nu exista decât un singur răspuns, nu putea exista decât unul. Da, ar fi trebuit el să spună, sunt acelaşi om.

Din toate întrebările care le-ar fi primit, asta ar fi fost singura la care ar fi putut răspunde sincer. Pentru celelalte ar fi trebuit să tacă, ori să mintă.

L-ar fi întrebat cum se făcea că nu îmbătrânise, cum de rămăsese tânăr, când toţi oamenii îmbătrâneau. Iar el n-ar fi putut să le spună că nu îmbătrânea înăuntrul staţiei, că asta se întâmpla numai când ieşea afară, că îmbătrânea cu câte o oră în decursul fiecărei plimbări zilnice, încă vreo oră când muncea în grădină şi cincisprezece minute stând pe trepte şi privind apusul. Dar când intra înapoi, procesul era din nou stopat.

Nu le-ar fi putut spune asta… nici multe alte lucruri. Ştia că putea veni o vreme când tot ocolind întrebările, s-ar fi văzut nevoit să se rupă complet de lume, rămânând izolat între pereţii staţiei.

Nu i-ar fi fost imposibil, ar fi putut trăi acolo fără probleme. Nu ar fi avut nevoie de nimic, exterii l-ar fi aprovizionat cu tot ce-i trebuia ca să rămână sănătos şi în viaţă. Îl rugase de câteva ori pe Winslowe să-i aducă alimente din oraş, dar asta numai pentru că i se făcuse dor de mâncarea planetei lui, mai ales de acele feluri simple din copilărie şi din timpul campaniilor.

Însă această hrană putea fi înlocuită prin duplicare. O felie de şuncă sau o duzină de ouă puteau fi trimise uşor la altă staţie, unde să rămână

sub forma unui şablon de impulsuri şi să-i fie înapoiate la o simplă solicitare.

Exista însă un lucru pe care exterii nu i-l puteau oferi, legătura cu omenirea, pe care o păstra prin Winslowe şi poşta lui. Odată închis în staţie, ar fi fost complet izolat de lumea pe care o ştia din ziare şi reviste. Din cauza interferenţelor date de instalaţii, aparatele de radio nu funcţionau în interiorul casei.

N-ar mai fi ştiut ce se întâmplă în lume. Graficul lui ar fi devenit inutil. Deşi, îşi spuse, era deja aproape inutil, de vreme ce nu era convins că folosise corect toţi factorii.

În plus, i-ar fi lipsit micuţa lume de afară, cu care se obişnuise atât de mult colţişorul lui prin care îşi făcea plimbarea. Plimbările acelea fuseseră, poate, mai mult decât orice altceva, cele care-l păstraseră om şi cetăţean al Pământului.

Se întrebă ce mai conta apartenenţa sa la Terra şi la rasa umană. Poate că era lipsită de importanţă. Când avea galaxia la vârful degetelor, părea deplasat din partea lui să se încăpăţâneze în a continua să se identifice cu planeta sa natală. Putea să piardă mult prin provincialismul lui.

Însă ştia că nu putea întoarce spatele Pământului. Îl iubea prea mult, mai mult, poate, decât cei care nu aveau habar de lumile acelea îndepărtate şi minunate. Un om trebuie să aparţină de ceva, să fie loial unui principiu, să aibă o identitate. Galaxia e prea mare pentru o fiinţă singură şi cu suflet pustiu.

O ciocârlie ţâşni dintr-o tufă de iarbă şi se înălţă spre cer. Enoch îi aşteptă trilul curgător să picure din azur, dar nu se auzi nici un cântec, cum s-ar fi întâmplat în primăvară.

Continuă să meargă, până zări înaintea lui staţia.

Ciudat, îşi spuse, se gândea la ea mai mult ca la o staţie decât ca la căminul său, însă clădirea servise mai multă vreme drept staţie.

Zidurile aveau un fel de masivitate neplăcută de parcă s-ar fi înfipt pe culme ca să rămână acolo pentru totdeauna.

Bineînţeles, dacă trebuia, putea rămâne oricâtă vreme, pentru că nimic nu o putea atinge.

Chiar dacă Enoch ar fi fost silit vreodată să se claustreze între zidurile ei, staţia ar fi rămas locului împotrivindu-se oricărei cercetări, sau încercări de a intra cu forţa. Nimeni n-ar fi putut să-i rupă vreo bucăţică, s-o zgârie, să-i spargă vreun zid. N-ar fi putut face nimic. Nici o pândă, nici o speculaţie, nici o analiză nu ar fi condus la vreun rezultat, fiindcă zidurile puteau rezista la orice, cu excepţia unei explozii termonucleare… sau poate chiar şi la aşa ceva.

Intră în curte şi se întoarse să arunce o privire către pâlcul de copaci unde văzuse sclipirea, dar nimic nu mai dovedea că acolo fusese cineva.