Halta

14

12 iulie 1915. În după-amiaza asta (3: 20 PM) au sosit cinci fiinţe de pe Vega XXI, primele de felul lor care trec prin această staţie. Sunt bipede şi umanoide, însă dau impresia că nu sunt materiale, atât sunt de gingaşe. Au un fel de strălucire, o aură care le înconjoară şi însoţeşte permanent.

După câte am priceput, toţi cinci formau o unitate sexuală, deşi nu sunt sigur că am înţeles perfect. Păreau prietenoşi şi amuzanţi. Aveau impresia că râd tot timpul de o glumă numai de ei ştiută. Erau în vacanţă şi se îndreptau spre un festival (deşi s-ar putea să nu fie cuvântul cel mai potrivit) pe o altă planetă, unde să se alăture altor fiinţe pentru o săptămână de carnaval. Cum şi de ce fuseseră invitaţi, nu am reuşit să aflu. Cu siguranţă, reprezentase o mare onoare pentru ei, dar după câte mi-am dat seama, o considerau ca pe un drept firesc. Erau foarte fericiţi. Lipsiţi de griji, siguri pe ei şi senini şi am credinţa că aşa sunt şi în viaţa lor de zi cu zi. Am fost uşor invidios pe felul acela de-a fi. Am încercat să-mi imaginez cum vedeau ei viaţa şi universul, cât de puţin temători pot fi, cât de necugetaţi, cât de fericiţi.

Conform instrucţiunilor, agăţasem hamace ca să se poată odihni, dar nu le-au folosit. Au adus cu ei coşuri pline cu mâncare şi băutură, s-au aşezat la masă şi au început să vorbească şi să petreacă. M-au rugat să stau cu ei şi mi-au ales două feluri de mâncare şi o sticlă, asigurându-mă că le pot digera, restul fiind nesigure pentru metabolismul meu. Mâncarea a fost delicioasă. Unul din feluri aducea cu cel mai delicat şi mai rar sortiment de caşcaval, iar celălalt avea o dulceaţă dumnezeiască. Băutura semăna cu un brandy fin, gălbuie şi uşoară ca apa.

Mi-au pus întrebări despre mine şi planetă, au fost curtenitori, păreau interesaţi de cele ce spuneam şi înţelegeau repede. Mi-au zis că se îndreptau spre o planetă al cărui nume nu-l mai auzisem. Vorbeau între ei în aşa fel, încât nu m-am simţit nici o clipă, nebăgat în seamă. Din discuţia Lor, am priceput că la festivalul de acolo se prezenta un fel necunoscut de artă, ce reprezenta mai mult decât muzică şi pictură, fiind compusă din sunete, culori, emoţii, forme şi alte calităţi pentru care nu cred să existe nume în limbile Pământului şi pe care nu le-am recunoscut în întregime. Am rămas cu impresia unei simfonii tridimensionale — deşi nu este expresia cea mai potrivită — care fusese compusă nu de o singură fiinţă, ci de un grup. Vorbeau despre ea cu entuziasm şi am înţeles că urma să ţină nu ore, ci zile întregi, reprezentând mai degrabă o experienţă decât o audiţie sau o vizionare, iar spectatorii erau datori să participe. Nu mi-a fost însă clar cum anume participau şi nu am considerat de cuviinţă să întreb. Au discutat despre cei pe care urmau să-i întâlnească şi despre întâlnirea lor anterioară, lăsând impresia că, împreună cu mulţi alţii, mergeau din planetă în planetă, mânaţi de plăcere. Nu am putut afla însă dacă era şi altceva decât plăcere.

Au vorbit şi despre alte festivaluri, dar nu toate implicau acea formă de artă, ci alte faţete deosebite ale arcelor, despre care nu am reuşit să pricep mare lucru. Păreau să găsească o mare fericire în aceste festivităţi şi mi s-a părut că la mulţumirea lor contribuiau şi unele aspecte fără legătură cu arta. Nu m-am amestecat în conversaţia respectivă, pentru că, cinstit să fiu, nu avea rost. Aş fi dorit să pun întrebări, dar n-am avut nici o ocazie. Presupun că dacă aş fi făcut-o, întrebările mele ar fi sunat stupid, deşi asta nu m-ar fi deranjat prea mult. În ciuda acestui fapt, am reuşit să mă simt inclus în discuţia lor. Fără s-o facă intenţionat, mă lăsaseră să cred că eram unul de-al lor şi nu doar un îngrijitor de staţie în prezenţa căruia îşi petrecea timpul. Din când în când, vorbeau şi în limba natală, unul din cele mai frumoase graiuri din câte am auzit, dar cel mai mult au conversat în dialectul comun, folosit de multe rase. Bănuiesc că au făcut-o din curtoazie pentru mine. Cred că ei sunt cu adevărat cei mai civilizaţi din câţi am întâlnit.

Spusesem că străluceau şi prin asta mă refeream la o strălucire a spiritului. Păreau învăluiţi cumva de o ceaţă diafană, aurie care înfrumuseţa tot ce atingea, ca şi cum ei s-ar fi mişcat într-o lume specială, numai a lor. Stând la masă cu ei, mi s-a părut că sunt înglobat în această pâclă aurie şi m-am simţit ciudat, de parcă nişte curenţi de fericire mi-ar fi curs prin vine. M-am întrebat cum au ajuns la acea stare deosebită şi dacă oamenii ar putea vreodată să o atingă.

Dincolo de fericirea aceea exista o vitalitate deosebită, un spirit în fierbere, având un miez de putere şi dragoste de viaţă care păreau să le umple fiecare por şi fiece clipă.

Au stat numai două ore, care au trecut atât de iute, încât a trebuit până la urmă să-i atenţionez că venise vremea plecării. Înainte de a pleca, au pus două pachete pe masă, mi-au spus că sunt pentru mine şi mi-au mulţumit pentru masă (ciudat fel de a pune problema). Apoi şi-au luat rămas bun, au păşit în cabinet (cel extra-larg) şi i-am trimis mai departe. Chiar şi după dispariţia lor, ceaţa aurie părea să fi rămas în cameră şi au trecut ore întregi până să se destrame. Mi-am dorit să-i fi însoţit către acea planetă, la festival.

Unul din pachetele lăsate conţinea o duzină de sticle cu băutura cea minunată. Fiecare sticlă era o piesă de artă în sine, nici una la fel cu celelalte. Bănuiesc că sunt făcute din diamant, dar nu ştiu dacă materialul preţios este fabricat sau sculptat dintr-un bloc mai mare. Oricum, cred că fiecare din ele este de nepreţuit, fiind şi sculptate într-o varietate tulburătoare de simboluri, cu o frumuseţe aparte. În celălalt pachet, am găsit o cutie muzicală, de culoarea fildeşului galben şi vechi, netedă şi moale ca satinul şi cu diagrame a căror semnificaţie îmi scapă. Pe capac este un disc având împrejur o scală gradată. Când am răsucit discul la prima gradaţie, s-a pornit o melodie şi camera s-a umplut cu o volbură de lumini multicolore peste care părea să plutească o ceaţă aurie, parfumuri şi emoţii care au pus stăpânire pe mine. Deveneam trist sau fericit, în ton cu muzica, parfumul şi culoarea. Am trăit compoziţia cu toate emoţiile, credinţa şi gândurile de care eram in stare. Sunt sigur că era o înregistrare a formei de artă despre care vorbiseră Luminoşii. Iar în cutie nu se afla o singură piesă, ci două sute şase, fiindcă atâtea semne există pe scara gradată şi pentru fiecare semn era o altă compoziţie. În zilele ce vor urma, am să le ascult pe toate, am să fac însemnări şi poate le voi da nume, după felul lor. În felul ăsta s-ar putea să aflu şi lucruri noi în timp ce mă voi desfăta.