Halta

7

Aşa începuse totul, îşi aminti Enoch, cu aproape o sută de ani în urmă. Fantezia de la focul de tabără devenise realitate şi Pământul era acum trecut pe hărţile galactice, o haltă pentru o lume pestriţă a călătorilor printre stele.

Privi din nou însemnarea din 16 octombrie 1931 şi trecu iute peste ea. Acolo, aproape de sfârşit, stătea scris:

Închise registrul şi rămase nemişcat în scaun, întrebându-se dacă statisticienii de pe Mizar X cunoşteau lucrările thubanilor. Poate că da, pentru că unele matematici folosite de ei erau neconvenţionale.

Împinse registrul deoparte, cotrobăi printr-un sertar al biroului şi scoase graficul. Îl întinse pe masă şi începu să-l studieze cu atenţie. Dac-ar putea fi sigur, gândi el. Dac-ar stăpâni statisticile Mizar mai bine… De zece ani lucra la grafic, verificând iar şi iar factorii sistemului Mizar, încercând să-şi dea seama dacă greşise undeva.

Ridică pumnul încleştat şi izbi în masă. Numai de-ar putea fi sigur, de-ar putea vorbi cu cineva! Însă de lucrul ăsta se ferise, ar fi însemnat să recunoască deşertăciunea oamenilor.

Încă era om. Ciudată treabă, gândi el. După un secol de asociere cu fiinţele de pe atât de multe stele, rămăsese un om al Pământului.

În multe privinţe, legăturile lui cu Pământul erau tăiate. Singurul care-i mai vorbea era bătrânul Winslowe Grant. Toţi ceilalţi îl ocoleau, dacă nu punea la socoteală pe aceia care-l pândeau şi pe care, oricum, îi zărea numai în treacăt, ori le descoperea ascunzătorile goale.

Doar bătrânul Winslowe, Mary şi umbrele mai veneau uneori să petreacă cu el orele de singurătate.

Atât avea pe Pământ, pe Win, umbrele şi proprietatea din jurul casei, însă nu şi casa.

Închise ochii şi îşi aminti cum arătase ea în zilele de demult. Pe locul în care stătea acum fusese bucătăria, cu o sobă de gătit, neagră şi monstruoasă, rânjindu-şi colţii grătarului. Sprijinită de perete, fusese masa pe care mâncau toţi trei, cu carafa şi paharele în care stăteau lingurile, suportul pentru muştar, hrean şi sos picant, un fel de piesă centrală pe faţa de masă roşie.

Îşi amintea de o noapte de iarnă, pe când avea doar trei sau patru ani. Mama îşi făcea de treabă pe lângă sobă. El era aşezat pe podea, în mijlocul bucătăriei, şi se juca cu nişte cuburi. De afară se auzea şuieratul înfundat al vântului trecând pe lângă streaşină. Când tatăl se întorsese cu laptele din staul, o răbufnire de vânt şi un vârtej de zăpadă intrase în încăpere odată cu el. Vântul şi zăpada dispăruseră dincolo de uşă, încuiate afară, condamnate în întunericul şi sălbăticia nopţii. Tatăl răsturnase laptele din găleată în bidon si Enoch îi văzuse părul şi sprâncenele albite de zăpadă şi barba cu ţurţuri.

Opri această imagine în care toţi trei erau ca nişte manechine într-un muzeu de ceară — tatăl cu ţurţuri în barbă şi cizme lungi până la genunchi, mama cu faţa înroşită de căldura sobei şi părul strâns în plasă şi el, copilul, jucându-se pe podea.

Îşi mai amintea ceva, poate mai bine ca orice. Îşi amintea de o lampă mare, aşezată pe masă, aruncând o pată de lumină pe calendarul prins pe peretele de dinapoia ei. Calendarul înfăţişa un Moş Crăciun conducându-şi sania pe o potecă din pădure. Toţi piticii îşi întorseseră faţa să-l privească trecând. O lună mare spânzura deasupra copacilor şi pământul era acoperit de zăpadă groasă. Doi iepuri îl sorbeau din priviri pe Moş, alături de o căprioară, un raton cu coada înfăşurată pe după picioare şi o veveriţă căţărată pe o creangă. Moşul avea biciul ridicat în semn de salut, obrajii roşii şi zâmbet fericit, iar renii înhămaţi la sanie păreau proaspeţi, ageri şi mândri.

Vreme de un secol, Moşul călătorise prin pârtiile înzăpezite ale timpului, cu biciul ridicat într-o urare către creaturile pădurii. Şi lumina aurie a lămpii călătorise cu el, strălucind pe zid şi pe faţa de masă în carouri.

Dar astea rămăseseră doar o amintire. Nu mai exista nici bucătăria, nici sufrageria cu sofa de modă veche şi balansoar, nici cabinetul cu eleganţa lui încărcată cu brocart şi mătăsuri, nici dormitorul de oaspeţi de la primul etaj şi nici cele ale familiei de la al doilea.

Dispăruseră cu toate, rămăsese o singură încăpere. Podelele şi pereţii interiori de la etaj fuseseră înlăturate. Casa era acum o singură mare incintă. O parte a ei găzduia staţia galactică, iar cealaltă, refugiul şefului de haltă. Într-un colţ avea un pat, o sobă care funcţiona pe un principiu necunoscut pe Pământ şi un frigider construit altundeva, departe, Pereţii erau acoperiţi cu fişeţe şi rafturi înţesate cu reviste, cărţi şi ziare.

Un singur lucru rămăsese din zilele de demult un lucru pe care Enoch îl ferise de echipa de exteri care aranjase staţia, bătrânul cămin masiv, de cărămidă şi piatră, din camera de zi. Încă mai era acolo, singurul care amintea de zilele de-atunci, singurul obiect terestru, cu poliţa lui mare, din scândură de stejar, pe care tatăl său o cioplise dintr-un trunchi masiv şi o netezise cu rindeaua.

Pe poliţa căminului, pe rafturi şi pe masă erau tot felul de artefacte de origine nepământeană, unele chiar fără denumire, recolta lui de cadouri de-a lungul anilor de la călătorii prietenoşi. Unele erau în stare de funcţionare, unele doar bune de privit; iar altele pe de-a-ntregul inutile, fiind inoperabile în condiţiile de pe Pământ ori având prea puţine aplicaţii pentru un om. Multe îndeplineau funcţii despre care nu avea nici o idee. Le acceptase jenat, cu multe mulţumiri stângace, de la binevoitorii care i le aduseseră.

De cealaltă parte a încăperii trona masa compactă a maşinăriei, înălţându-se binişor până la etaj.

Un han, se gândi el, o haltă, o răscruce galactică.

Înfăşură graficul şi îl puse înapoi în sertarul biroului. Aşeză jurnalul la locul lui printre alte registre, sus pe raft.

Aruncă o privire la ceasul galactic de pe perete. Era timpul să treacă la treabă.

Împinse scaunul aproape de birou şi îmbrăcă jacheta atârnată de spătar. Luă puşca de pe suportul ei, apei se îndreptă cu faţa către perete şi rosti parola. Zidul glisa fără zgomot şi Enoch păşi dincolo, în baraca strâmtă cu mobilă învechită. Înapoia lui, zidul alunecă şi deveni din nou compact.

Enoch ieşi din baracă în mângâierea blândă a verii târzii. În câteva săptămâni urmau să apară semnele toamnei şi răcoarea. Înfloreau primele gălbenele şi, doar cu o zi în urmă, zărise câteva flori de ochiul-boului începând să prindă culoare în gardul cel vechi.

Dădu ocol casei şi se îndreptă spre râu, peste câmpul părăsit presărat cu tufe de alun şi pâlcuri răzleţe de copaci.

Pământul, se gândi el, e o planetă făcută pentru om. Şi nu numai pentru el, fiindcă adăpostea deopotrivă şi vulpea şi bufniţa şi nevăstuica, şarpele, pisica, peştele şi toate celelalte vietăţi care-i străbăteau văzduhul, pământul şi apa. Mai mult, aici îşi găseau adăpost fiinţe a căror case erau alte planete, la ani-lumină depărtare.

Aici erau bineveniţi Ulise, Luminoşii şi toţi ceilalţi.

Orizontul e atât de îndepărtat, gândi el, sunt atâtea lucruri de cunoscut şi am văzut atât de puţine. Chiar şi acum, cu toate rachetele de la Canaveral care sparg vechile bariere, visăm atât de puţin la ce ne aşteaptă dincolo…

Îl durea că nu putea spune oamenilor despre lucrurile pe care le învăţase. Îl durea că nu le putea dezvălui existenţa atâtor inteligenţe în univers. Omul nu era singur, şi putea să nu mai fie singur niciodată.

Ieşi din pădure şi păşi pe pragul de stâncă de deasupra râului. Rămase acolo, aşa cum o făcuse în mii de alte dimineţi, privind alunecarea maiestoasă a râului albastru-argintiu prin valea împăturită.

Bătrână apă, şopti el, ai văzut atâtea lucruri… Siluetele uriaşe ale gheţarilor care au venit, au adăstat şi-au plecat, târându-se cu încăpăţânare înapoi către pol, trăgând după ei potopul din vale; mastodontul, tigrul cu dinţi-sabie, castorul-urs care hălăduiau prin aceste dealuri şi umblau noaptea cu ţipetele lor; haitele mici şi tăcute de oameni care alergau prin pădure, urcau pe coline ori vâsleau pe suprafaţa sa, cunoscători deopotrivă ai pădurii şi-ai apei, slabi la trup, tari în voinţă şi mai dăinuitori ca nimic altceva; şi, de puţină vreme, cealaltă rasă de oameni, visători, cruzi şi groaznic de hotărâţi. Şi înainte de toate astea, ai văzut multele întorsături ale vremii şi schimbările care s-au abătut peste el. Ce crezi tu despre toate astea? întrebă el râul. Pentru că al tău e trecutul şi viitorul şi până acum trebuie să fi găsit măcar unele din răspunsuri.

După milioane de ani, omul avea deja câteva din răspunsuri şi poate că, peste alte milioane de ani, avea să le aibă pe toate.

Aş putea ajuta, gândi Enoch. Nu pot da răspunsuri, dar aş putea ajuta omenirea în căutarea sa. Aş putea să-i dau încredere, speranţă şi rosturi aşa cum n-a avut niciodată.

Dar nu îndrăznea.

Mai jos, un uliu plutea în cercuri leneşe deasupra albiei largi. Aerul era atât de limpede, încât Enoch credea c-ar fi putut să vadă, dacă şi-ar fi mijit uşor privirea, penele din aripile întinse.

Locul părea stăpânit de o vrajă. Priveliştea era largă, aerul curat şi senzaţia de eliberare ţintea spre înălţimile spiritului. Ca şi cum acela ar fi fost un loc ales, unul din locurile în care omul, putea să se caute pe sine şi să Se socotească norocos dacă se regăsea, pentru că mulţi din aceia care au purces la o asemenea căutare nu s-au regăsit niciodată. Şi încă mulţi n-au îndrăznit să se aventureze în propria lor căutare.

Privea de pe stâncă de-a lungul râului, la uliul leneş şi la curgerea apei, la covorul verde al copacilor. Gândurile îi fugiră către locurile nepământene de care avea ştiinţă şi ameţi gândindu-se la ele.

Se întoarse încet şi coborî de pe stâncă, intră printre copaci, urmând cărarea pe are o bătuse cu pasul atâţia ani de-a rândul.

Îi trecu prin minte să se îndrepte către pajiştea roz de papucul-doamnei, să mai arunce o privire la frumuseţea ce urma să dispară din nou până în iunie, dar hotărî că nu avea rost, pentru că florile erau ascunse într-un loc în care nimeni nu le putea vătăma. Fusese o vreme, cu un secol în urmă, când le găsea oriunde pe dealuri şi venea acasă cu braţe pline de flori pe care mama le punea în carafa cea mare şi brună. Vreme de o zi sau două, casa se umplea cu parfumul lor greu. Acum le găsea rareori. Cirezile şi oamenii le alungaseră de pe dealuri.

Într-o zi, îşi spuse, înaintea primului îngheţ, avea să treacă din nou prin pajişte să se încredinţeze că va rămâne neatinsă până la primăvară.

Se opri o clipă cu ochii după o veveriţă zburdând într-un stejar. Se aplecă să urmărească cu privirea un melc.

Cercetă modelul muşchiului crescut pe trunchiul unui copac masiv. Şi mai pândi rătăcirea unei păsări tăcute dintr-un copac în altul.

Urmări cărarea, ieşi din pădure şi ocoli câmpul până la pârâul care susura pe coasta dealului.

Lângă apă o recunoscu pe Lucy Fisher, fiica surdo-mută a lui Hank Fisher, care locuia mai la vale.

Se opri şi admiră graţia firească şi frumuseţea făpturii primitive şi singuratice.

Fata stătea lângă pârâu cu o mână ridicată, ţinând între vârfurile degetelor lungi şi sensibile ceva colorat. Ţinea capul ridicat, cu o expresie atentă, iar corpul, drept şi zvelt, purta aceeaşi încordare.

Enoch înaintă încet şi se opri la numai trei paşi înapoia ei.

Lucrul acela colorat de pe vârful degetelor era un fluture, unul din cei mari, vârstaţi cu auriu şi roşu, care apar la sfârşitul verii. Una din aripi stătea dreaptă, în sus, însă cealaltă era lăsată, boţită şi lipsită de o parte din praful care-i aducea strălucire.

De fapt, nu ea ţinea fluturele, stătea de bunăvoie pe vârful degetelor ei fâlfâind din când în când din aripa cea bună ca să se ţină în cumpănă.

Enoch se înşelase când crezuse că a doua aripă era rănită; fusese doar aplecată şi strâmbată cumva, pentru că se îndrepta încet, iar praful (dacă lipsise, vreodată), strălucea din nou ca şi pe aripa dreaptă.

Păşi înaintea fetei şi ea tresări speriată la vederea lui. Se obişnuise de multă vreme cu apariţiile bruşte.

Ochii fetei străluceau şi lui Enoch i se păru că zăreşte o urmă de sfinţenie pe faţa ei, de parcă ar fi trăit un extaz mistic. Se surprinse întrebându-se, ca de fiecare dată când o întâlnea, cum se simţea ea într-o lume care păstra tăcerea şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Nu era neputincioasă, doar oprită de la fluenţa vorbirii.

Familia încercase de câteva ori să o dea la o şcoală pentru surzi, dar eşuase de fiecare dată. Odată fugise şi rătăcise zile întregi până să fie găsită şi adusă acasă. Alteori fusese neascultătoare şi refuzase să coopereze.

Privind-o cum stătea acolo cu fluturele în mână, Enoch crezu că ştia motivul. Fata avea o lume numai a ei, cu care se obişnuise, în care ştia să se descurce. Şi nu era handicapată, aşa cum s-ar fi simţit, cu siguranţă, dacă ar fi fost împinsă în lumea oamenilor obişnuiţi.

La ce i-ar fi folosit alfabetul mâinilor sau cititul pe buze, dacă asta i-ar fi răpit ciudata ei seninătate a spiritului?

Era o creatură a pădurii şi a dealurilor, a florilor de primăvară şi a zborului păsărilor de toamnă. Ea ştia asta şi trăia printre ele fiind, într-un fel ciudat, o parte a lor. Sălăşuia într-un ungher vechi şi pierdut al naturii. Ocupa un loc pe care omenirea îl părăsise demult.

Acum stătea, cu fluturele roşu-auriu căţărat pe degetul ei, atent şi liniştit, adăugându-i strălucire feţei. Nimic în lume nu părea mai viu decât ea.

Fluturele îşi întinse aripile, se aruncă în plutire de pe deget şi se îndepărtă fâlfâind, fără teamă, peste iarba sălbatică şi florile de câmp.

Fata se răsuci să-l privească până ce dispăru pe culme, apoi se întoarse către Enoch. Zâmbi şi îşi legănă mâinile, ca aripile roş-aurii ale fluturelui, un gest care trăda fericire şi mulţumire.

Dacă aş putea s-o învăţ pasimologia poporului galactic, gândi Enoch, atunci am putea vorbi amândoi aproape la fel de bine ca în limba curgătoare a oamenilor. În timp, nu ar fi fost greu s-o înveţe, pentru că era un limbaj prin semne, natural şi logic, care devenea aproape reflex odată ce era deprins principiul de bază.

Şi pe Pământ, în zilele de demult, existaseră limbaje prin semne şi cel mai bun fusese cel al indienilor din America de Nord. căci un amerindian, indiferent de limba tribului său, putea să se facă înţeles în multe alte triburi.

Dar chiar şi semnele indienilor erau doar un fel de bâlbâială, în vreme ce graiul galactic constituia un limbaj în sine, adaptabil la multe sensuri diferite şi metode de expresie. Se dezvoltase de-a lungul mileniilor, cu contribuţii de la multe popoare diferite. Timp de secole fusese cizelat şi lustruit până ce devenise o adevărată unealtă de comunicare.

În babilonul galactic, era nevoie de o asemenea unealtă. Chiar şi ştiinţa rafinată a pasimologiei, nu putea depăşi toate obstacolele, nu putea garanta, în unele cazuri, minimul de bază al comunicării. Existau milioane de limbi, iar unele nici nu operau cu sunete pentru că rasele care le foloseau erau incapabile să le emită. Alteori limbajele sonore dădeau greş, căci rasa vorbea în ultrasunetele pe care alţii nu le puteau auzi. Exista telepatia, bineînţeles, dar numai pentru o rasă din o mie. Multe se descurcau numai prin semne, altele comunicau prin scris sau pictograme şi câteva prin înseşi trupurile lor, asemănătoare unor tăbliţe pe care se scria cu elemente chimice. Mai era apoi rasa aceea incapabilă să gesticuleze, surdă şi mută, din stelele misterioase de la capătul îndepărtat al galaxiei, care folosea poate cel mai complicat dintre toate limbajele galactice, un cod de semnale de-a lungul sistemului nervos. Enoch fusese în slujba asta de aproape un secol şi tot îi mai venea uneori greu să înţeleagă ce spun alţii, cu tot ajutorul limbii universale şi al traducătorului semantic, care aducea o slabă (deşi complicată) contribuţie mecanică.

Lucy Fisher luă o cană din coajă de mesteacăn şi o cufundă în pârâu, apoi o întinse către bărbatul din faţa ei. Enoch se apropie şi îngenunche să bea. Cana nu era chiar etanşă şi apa curgea prin crăpături de-a lungul braţului, udându-i cămaşa şi jacheta.

Termină de băut şi restitui cana. Fata o luă cu o mână, iar cu cealaltă îi mângâie fruntea cu blândeţe, într-un fel de binecuvântare.

El nu-i vorbi. Încetase demult să-i vorbească, simţind că mişcarea buzelor, aducătoare de sunete pe care ea nu le putea auzi, o stingherea.

În loc de asta îi cuprinse obrazul în palma largă, cu un gest afectuos. Apoi se ridică în picioare şi se priviră o clipă în ochi.

Traversă micul pârâu şi porni pe cărarea ce ducea de ia marginea pădurii peste câmp, până la culme. La jumătatea urcuşului se întoarse şi o văzu pe Lucy urmărindu-l cu privirea. Îşi înălţă mâna în semn de rămas-bun şi mâna ei repetă gestul.

Trecuseră mai bine de doisprezece ani de când o văzuse pentru prima oară, o zână micuţă de vreo zece anişori, o vietate a pădurii. Deveniseră prieteni abia după mult timp, deşi o vedea deseori, pentru că ea hoinărea pe dealuri şi pe valea râului de parcă ar fi fost locul ei de joacă.

De-a lungul anilor o privise crescând, o întâlnise deseori în plimbările lui zilnice şi între ei se înfiripase o înţelegere tăcută, ca între doi condamnaţi la singurătate şi izolare. Fiecare avea o lume proprie, din care privea profunzimile unor lucruri pe care alţii abia le întrezăreau. Nu-şi povestiseră unul altuia despre acele lumi personale, dar simţeau prezenţa lor în mintea celuilalt, iar asta ajutase mult la consolidarea prieteniei lor.

Îşi aminti ziua în care o găsise pe fată în pajiştea cu flori de papucul-doamnei, stând îngenunchiată şi privindu-le, fără să le culeagă. Se oprise lângă ea, mulţumit că nu le rupea, că în prezenţa florilor, amândoi aflaseră o bucurie şi o frumuseţe dincolo de simpla posesie.

Ajunse pe culme şi pe drumul acoperit de ierburi care ducea către cutia poştală.

Gândi că totuşi nu greşise, chiar dacă aşa i se păruse la început. Aripa fluturelui fusese ruptă, zdrenţuită şi rămasă fără strălucire. Fusese un fluture rănit care apoi se vindecase şi zburase.