Halta

6

Sfârşitul după-amiezii îl prinse aşezat pe trepte, privind norii mari de furtună care se înălţau peste râu, dincolo de dealurile Iowa. Ziua era fierbinte şi înăbuşitoare şi nici o adiere nu se simţea în aer. În poiană, vreo şase găini murdare scormoneau nepăsătoare, mai mult din plăcerea de a face ceva decât din speranţa de a găsi de mâncare. Zborul vrăbiilor, între acoperişul hambarului şi fâşia de caprifoi de la marginea câmpului de peste drum, scotea un sunet aspru şi uscat, de parcă penele li s-ar fi îmbâcsit de zăpuşeală.

Lenevea cu ochii la norii de furtună, când avea atâta treabă, de scos boabele de porumb de pe coceni, de adunat fânul, de vânturat grâul.

Orice s-ar întâmpla, bine sau rău, oamenii trebuie să-şi ducă zilele înainte. Era o lecţie pe care ar fi trebuit s-o înveţe din plin în ultimii ani. Dar războiul fusese cu totul altceva, nu-l putea compara cu întâmplările de aici. În război o ştiai, o aşteptai şi erai pregătit când venea. Dar aici nu era război. Aici era pacea la care se întorsese. Avea dreptul să pretindă ca în vreme de pace să fie ferit de violenţă şi oroare.

Acum era mai singur ca niciodată. Poate că asta constituia un nou început. Urma să fie, însă, un început amar şi plin de temeri, chiar dacă se afla pe pământul de acasă.

Stătea pe trepte cu mâinile odihnindu-se pe genunchi şi privirea aţintită spre norii de furtună de la apus. Puteau să însemne ploaie bună pentru pământ ori puteau să nu însemne nimic, pentru că deasupra văilor vântul era dezordonat şi nimeni nu putea spune încotro se îndreptau norii.

Nu-l văzuse pe călător până ce nu se deschise poarta. Era înalt şi dezlânat, iar hainele îi erau prăfuite de parcă ar fi mers cale lungă. Enoch rămase în aşteptare, fără să se ridice, privindu-l cum înaintează pe cărare.

— Ziua bună, domnule, rosti în sfârşit Enoch. E o zi a naibii de caldă pentru drumeţie. De ce nu şezi un pic?

— Bucuros, răspunse străinul. Dar mai întâi am să te rog să-mi dai o cană cu apă.

Enoch se ridică în picioare.

— Vino. Am să scot nişte apă proaspătă pentru dumneata.

Traversară poieniţa până la pompă. Wallace luă polonicul din cui şi îl întinse străinului, apoi apucă mânerul pompei şi porni să-l apese ritmic.

— Lasă să mai curgă niţel, spuse el. Mai trece-o vreme până se răceşte de tot.

Apa se împrăştia în jeturi din ţeavă, stropind bordura.

— Crezi că o să plouă? întrebă străinul.

— Nimeni nu poate să spună, răspunse Enoch. Să aşteptăm şi-o să vedem.

Ceva îl neliniştea la străinul acela şi nu se putea hotărî ce anume. Îl privi mai de aproape în timp ce pompa şi îşi spuse că urechile îi erau prea ascuţite. Dar puse asta pe seama închipuirii, pentru că, atunci când privi din nou, nu mai găsi nimic deosebit la ele.

— Cred că s-a răcit apa, făcu Enoch.

Străinul cufundă polonicul şi aşteptă să se umple. l-l oferi lui Enoch, dar acesta clătină din cap.

— Dumneata mai întâi. Ai mai multă nevoie decât mine.

Străinul bău lacom şi zgomotos.

— Mai vrei? întrebă Enoch.

— Nu. Mulţumesc, răspunse necunoscutul. Dar o să umplu altul pentru dumneata.

Apa era rece şi abia acum îşi dădea seama Enoch cât de sete îi era.

După ce goli polonicul, îl agăţă înapoi în cuiul lui şi se întoarse rostind:

— Acum, hai să ne aşezăm.

Străinul se strâmbă uşor.

— Aş putea să stau o clipă, făcu el.

Enoch scoase o legătură roşie din buzunar şi îşi şterse faţa.

— Se face năduşeală mare înainte de ploaie.

În vreme ce îşi ştergea faţa, îşi dădu seama brusc ce îl tulburase la înfăţişarea străinului. În ciuda hainelor murdare şi a pantofilor prăfuiţi, care dovedeau un drum lung, în ciuda zăpuşelii de dinainte de ploaie, necunoscutul nu era asudat. Părea proaspăt şi răcorit, de parcă ar fi stat la umbra unui copac în vreme de primăvară.

Îndesă batista înapoi în buzunar şi se îndreptă la pas către trepte. Se aşezară alături.

— Ai mers cale lungă, făcu Enoch uşor curios.

— Lungă, aşa-i, rosti necunoscutul. Sunt foarte departe de casă.

— Şi mai ai mult de umblat?

— Nu. Cred că am ajuns unde trebuie.

— Adică…, îngăimă Enoch.

— Adică aici, răspunse străinul de pe trepte. Am căutat un om şi acela cred că tu eşti. N-am ştiut cum te cheamă şi nici cum arăţi, dar aveam credinţa c-am să te găsesc într-o zi.

— Pe mine?! spuse Enoch uluit. De ce să mă fi căutat tocmai pe mine?

— Am căutat pe cineva cu nişte calităţi anume. Omul acela trebuia să-şi ridice ochii spre stele şi să se întrebe ce sunt ele.

— E-adevărat, recunoscu Enoch, fac asta. De multe ori, noaptea, în tabere, stăteam învelit în pături şi priveam la stelele de pe cer. Mă întrebam ce sunt, cum au ajuns acolo şi, mai ales, de ce au fost puse acolo sus. Am auzit, cu fiecare ar fi un alt soare, acolo, ca acela care străluce peste Pământ, dar nu pot să pun mâna-n foc. Nu cred că e cineva care să ştie prea multe despre ele.

— Ba sunt câţiva, zise străinul.

— Tu, poate, râse Enoch uşor batjocoritor, pentru că străinul nu părea să se priceapă la ceva.

— Da, eu, recunoscu el. Dar nu ştiu chiar atâtea cât alţii.

— Uneori m-am întrebat, făcu Enoch, dacă stelele sunt cu adevărat alţi sori. Asta înseamnă c-ar putea exista şi alte planete şi alţi oameni.

Îşi aminti de nopţile petrecute lângă focul de tabără, pălăvrăgind cu ceilalţi ca să-şi omoare timpul. Odată pomenise ideea asta despre alte fiinţe locuind pe planete în jurul soarelui lor, iar tovarăşii îşi bătuseră joc de el. Zile întregi îl luaseră în râs, aşa că nu mai adusese niciodată vorba despre asta. Nu pentru că i-ar fi păsat prea mult. Nici el nu credea cu adevărat, făcuse doar o presupunere.

Acum o spusese din nou, în faţa unui străin, fără să ştie de ce.

— Chiar crezi asta? întrebă necunoscutul.

— A fost doar o părere, răspunse Enoch.

— Nu-i numai atât. Există cu adevărat alte planete şi alte fiinţe. Eu, de pildă, sunt una din ele.

— Dar tu…, ridică glasul Enoch, după care amuţi.

Faţa străinului se crăpa şi începea să se desprindă, iar dedesubt zări o altă figură, ne-umană.

Şi când masca umană îi căzu de pe faţă, un fulger sfâşie cerul, izbitura grea a tunetului păru să zguduie pământul şi, de departe, se auzi goana ploii peste dealuri.