Halta

26

Enoch se întâlni cu poştaşul la jumătatea drumului spre staţie. Rabla sălta peste făgaşele acoperite de iarbă şi se freca de tufele aplecate peste cărare.

Când îl zări, Wins frână şi rămase în aşteptare.

— Ai făcut un ocol, rosti Enoch în loc de salut. Sau ţi-ai schimbat —?

— Nu aşteptai la cutie, răspunse Winslowe, şi trebuia să te văd.

— Vreo corespondenţă importantă?

— Nu, nu-i vorba de asta, ci de Hank Fisher. E-n Millville, la cârciuma lui Eddie şi face cinste.

— Nu-i în firea lui Hank să facă cinste.

— Spune la toată lumea c-ai încercat s-o răpeşti pe Lucy.

— N-am răpit-o. Hank o bătea cu biciul şi eu am ascuns-o până ce s-au liniştit lucrurile.

— N-ar fi trebuit să faci asta.

— Poate. Dar Hank îi pusese gând rău. Deja îi trăsese vreo două bice pe spate.

— El e hotărât să-ţi facă necazuri.

— Mi-a spus că aşa o să facă.

— Zicea că ai răpit-o, apoi te-ai speriat şi ai adus-o înapoi, că ai ascuns-o în casă şi când a încercat să intre s-o ia n-a putut. Mai zicea că ai o casă ciudată şi că a rupt un topor încercând să spargă o fereastră.

— Nu-i de mirare, făcu Enoch. Lui Hank îi place să bată câmpii.

— Până aici totul e bine, spuse poştaşul. Nici unul din ei nu s-ar amesteca ziua în amiaza mare şi limpede la cap. Dar la noapte o să fie beţi şi scoşi din minţi. S-ar putea ca unii să vină la tine.

— Bănuiesc că le-a spus şi că îl am pe diavol în mine.

— Mai multe chiar. Am stat să-i ascult o vreme înainte să vin încoace.

Băgă mâna în sacul de poştă, găsi teancul de ziare şi i-l întinse.

— Enoch, ar trebui să ştii ceva. Ceva de care nu-ţi dai seama. Oricine ar fi în stare să aţâţe gloata împotriva ta, datorită felului cum trăieşti. Eşti ciudat. Nu, nu spun că e ceva în neregulă cu tine — eu te cunosc şi ştiu asta — dar cei care nu te cunosc pot uşor să-şi facă o impresie greşită. Te-au lăsat în pace până acum, pentru că nu le-ai dat motive să reacţioneze. Totuşi Hank s-ar putea să-i stârnească cu poveştile lui, şi atunci…

Nu-şi termină fraza.

— Încerci să-mi spui de o poteră? întrebă Enoch.

Winslowe încuviinţă tăcut din cap.

— Mulţam, că m-ai prevenit.

— E-adevărat că nimeni nu poate intra în casa ta?

— Cred că da, admise Enoch. Nu pot pătrunde cu forţa şi nu-i pot da foc. Nu-i pot face nimic.

— Atunci, dac-aş fi în locul tău, nu m-aş îndepărta de ea, iar la noapte m-aş închide înăuntru. Nu m-aş aventura afară.

— Poate că aşa o să fac. Pare o idee bună.

— Ei bine, oftă Wins, asta-i tot. M-am gândit c-ar fi bine să ştii. Cred că trebuie să bag în marşarier până în drum. N-am loc să întorc aici.

— Mergi până la casă. E destul loc acolo.

— Drumul nu-i departe. Am să reuşesc.

Automobilul începu să dea încet cu spatele.

Enoch rămase pe loc şi ridică mâna într-un salut solemn. Wins îi răspunse cu un gest identic şi maşina dispăru înghiţită de tufărişul care mărginea drumul.

Bărbatul se întoarse şi se îndreptă fără grabă spre staţie.

O poteră, gândi el, Dumnezeule, o poteră!

O poteră care să atace staţia, lovind uşile şi ferestrele cu ciocane, şi împroşcând cu gloanţe, ar fi anulat orice şansă — dacă ar mai fi existat vreuna — ca membrii Centralei Galactice să se împotrivească închiderii staţiei. O asemenea demonstraţie de barbarie ar fi fost argumentul final pentru abandonarea expansiunii în braţul spiralei.

De ce trebuia să se întâmple toate odată? Ani de zile nu se petrecuse nimic şi acum totul se năruia în câteva ore. Totul lucra împotriva lui.

Dacă se arăta potera, nu doar soarta staţiei ar fi fost pecetluită, ci el însuşi ar fi obligat să accepte oferta de a deveni paznicul altei halte. N-ar fi putut să rămână pe Pământ, chiar dacă ar.fi dorit. Tresări apoi dându-şi seama că oferta unei alte staţii putea să-i fie retrasă, întrucât el însuşi ar fi fost considerat barbar, laolaltă cu potera şi întreaga omenire.

Poate că ar fi trebuit să se întoarcă la pârâu, ca să se întâlnească cu Lewis. Poate ei ar fi ţinut în frâu gloata. Însă atunci trebuia să dea explicaţii, prea multe explicaţii… Apoi, era posibil să nu apară nici o poteră. Nimeni nu credea cu adevărat în vorbele lui Hank Fisher şi poate că lăsau baltă totul.

Se rugă ca în staţie să nu apară nici un călător la vremea când sosea potera. În felul ăsta, incidentul putea trece neobservat de galaxie. Dacă avea noroc, poate reuşea. Prin legea compensaţiei, ar fi avut dreptul la ceva noroc, pentru că, în ultimele zile, nu avusese nici măcar un dram.

Ajunse la poarta ruptă a curţii şi se opri să arunce o privire casei încercând, fără să ştie de ce să regăsească locul în care îşi petrecuse copilăria.

Rămăsese la fel ca întotdeauna, neschimbată, doar că pe vremuri ferestrele aveau perdele. Curtea se părăginise cu timpul, pâlcul de liliac era mai stufos şi mai aplecat cu fiecare primăvară; ulmii pe care tatăl său îi plantase pe vremea când erau abia nişte vergele înalte de un stat de om se preschimbaseră în arbori falnici; tufa de trandafiri galbeni de la colţul bucătăriei dispăruse, victimă a unei ierni demult uitate; din răzoarele de flori rămăsese doar amintirea, iar grădina de zarzavat de lângă poartă fusese năpădită de buruieni şi iarbă.

Vechiul gard de piatră era acum o simplă moviliţă. Greutatea sutelor de îngheţuri, a viţei de vie şi a bălăriilor, anii de neîngrijire îşi făcuseră efectul. Peste încă o sută; de ani, gândi Enoch, terenul va fi neted şi nici o urmă nu va mai arăta că odată acolo fusese un gard. De curând de-a lungul coastei erodate, împrejmuirea dispăruse deja cu totul.

Până în acel moment abia dacă observase amănuntul, dar acum îl vedea şi se gândi care era explicaţia. Oare pentru că revenea către Pământ el, care nu-i părăsise niciodată solul, soarele şi văzduhul, dar care călătorise printre stele pentru mai mult de o viaţă de om?

Stătea în lumina soarelui de vară târzie, iar vântul rece, care părea să sufle dintr-o dimensiune ireală, îl făcea să tremure. Se întrebă pentru prima oară, ce fel de om era. Un blestemat; nici om, nici pe de-a-ntregul străin, bântuit de fantomele trecutului, indiferent la viaţa pe care urma să şi-o aleagă? Un hibrid care nu înţelegea nici Pământul, nici stelele? Un fără-de-ţară dezrădăcinat, o creatură rătăcitoare care nu putea despărţi binele de rău pentru că văzuse atât de multe versiuni diferite (şi logice) ale binelui şi răului)?

Întrebările îi izbeau mintea, un mare şi neîncetat puhoi la care nu avea răspunsuri. Sau avea prea multe…

Poate că Mary şi David urmau să-l viziteze la noapte şi să discute despre asta — apoi îşi aminti brusc.

Ei nu mai aveau să vină. Nici Mary, nici David, şi nimeni altul: După ani de zile, încetaseră să mai vină. pentru că vraja se destrămase.

Totul fusese o iluzie, îşi spuse cu amărăciune. Nimic, niciodată, nu fusese real. Ani de zile se păcălise singur şi o făcuse cu bună ştiinţă. Încercase să-şi umple colţişorul de lume de lângă şemineu cu creaturi ale imaginaţiei lui. Ajutat de o tehnică exteră, mânat de singurătate, le dăduse fiinţă şi un trup care păcălea orice simţ, mai puţin pipăitul. Şi sfidase la fel de mult orice simţ al decenţei. „Sărmane semi-creaturi”, gândi el, „nu aparţineţi nici umbrelor, nici lumii. Mary, de-aş fi ştiut, nu m-aş fi apucat s-o fac. M-aş fi resemnat cu singurătatea mea”.

Acum însă nu mai putea repara nimic. Nu-i putea ajuta în nici un fel.

Ce se întâmplă cu mine? se întrebă.

Ce se petrece?

Nici nu mai putea gândi cum se cuvine. Hotărâse că va rămâne înăuntrul staţiei ca să scape de poteră, dar nu putea s-o facă pentru că Lewis, la scurt timp după lăsarea întunericului, urma să aducă înapoi trupul Luminosului.

Iar dacă potera se arăta în acelaşi timp cu agentul, avea să se dezlănţuie iadul.

Înfiorat de acest gând, rămase nehotărât.

Dacă l-ar fi înştiinţat pe Lewis asupra pericolului, poate ar fi refuzat să mai aducă trupul. Şi trebuia să-l aducă. Până în zori, Luminosul trebuia să fie pus la loc, în mormânt.

Se hotărî să-şi asume riscul.

Chiar dacă apărea potera, avea să găsească o cale de a stăpâni situaţia.

Se va gândi la ceva, îşi spuse.

Trebuia să se gândească la ceva.