Halta

29

Bărbatul coborî arma şi oftă adânc. Întotdeauna era la fel, gândi el. Ca şi cum ar fi fost nevoie să-şi tragă sufletul după drumul lung din ireal înapoi în lumea lui.

Oricine şi-ar fi dat seama de iluzie înainte şi după aventură, însă în timpul acţiunii totul era atât de real, încât uita de asta.

Constructorii staţiei îl întrebaseră dacă avea vreo pasiune pentru care să-i amenajeze o sală specială. Optase pentru un stand de tir, aşteptându-se la nişte raţe pe un lanţ şi tuburi din lut pe o roată. Dar asta, fireşte, ar fi fost prea simplu pentru arhitecţii trăzniţi şi pentru echipa de constructori.

La început nu înţeleseseră ce înseamnă un stand de tir şi a trebuit să le explice cum funcţionează şi la ce foloseşte o puşcă. Le-a povestit despre vânătoarea de veveriţe din dimineţile însorite de toamnă, de iepurii goniţi din tufişuri la prima zăpadă, despre nopţile de pândă lângă râul unde se adăpau căprioarele. Dar se feri să le spună şi despre modul cum mai folosise el arma vreme de patru ani lungi.

Şi pentru că erau buni ascultători, le povestise despre visul lui din tinereţe: safariul african. Din acea zi, vânase şi fusese vânat de fiare mult mai ciudate decât ar fi putut găsi în Africa.

Nu ştia de unde fuseseră copiate creaturile acelea, sau dacă proveneau exclusiv din imaginaţia exterilor, care pregătiseră înregistrările cu scene de vânătoare. Folosise de mii de ori poligonul de tir, dar niciodată nu se repetase vreo scenă ori vreo fiară, deşi poate avea un capăt de unde secvenţa se repeta. Însă deja nu mai conta, pentru că ar fi avut puţine şanse să-şi amintească vreun detaliu al aventurilor pe care le trăise cu atâţia ani în urmă.

Nu pricepuse nici tehnicile, nici principiul care făcuseră posibil fantasticul stand de tir. Ca pe multe alte lucruri, îl acceptase fără să-l înţeleagă.

Se întrebase deseori ce ar putea gândi exterii despre fascinaţia lui asupra vânătorii cu arma, despre forţa primară care-l împingea să ucidă, nu atât din bucuria de a omorî, cât din dorinţa de a îndepărta primejdia, de a întâlni o forţă mai mare şi mai vicleană. Îi îngrijorase oare, îl judecaseră ei după preocuparea lui pentru arme? Oare puteau ei înţelege diferenţa între uciderea altor forme de viaţă şi cea a propriei specii? Exista de fapt vreo diferenţă care să reziste unei examinări logice între sportul vânătorii şi sportul războiului? Din punctul lor de vedere, puteau fi greu de înţeles, de vreme ce, în multe cazuri, animalul vânat deţinea caracteristici mai apropiate vânătorului decât mulţi dintre exteri.

Războiul reprezenta oare o acţiune instinctivă, pentru care fiecare om, era le fel de responsabil ca şi politicienii şi oamenii de stat? Părea imposibil. Totuşi, în adâncul fiinţei exista un instinct de luptă, o agresivitate, un ciudat simţ al competiţiei, toate sfârşind într-un conflict de o anume natură.

Enoch puse arma sub braţ şi se apropie de panou. Smulse banda de hârtie care atârna dintr-o fantă şi descifră simbolurile. Rezultatul îl nemulţumi. Greşise.

Ratase primul foc asupra fiinţei-lup cu chip de bătrân şi undeva acolo, în acea dimensiune ireală, acesta şi tovarăşul lui mârâiau peste grămada de carne sfâşiată şi oase sfărâmate care fuseseră odată Enoch.