Halta

8

Winslowe Grant sosi la timp.

Aşteptând lângă cutia poştală, Enoch zări praful stârnit de rabla care gonea peste deal. A fost un an secetos, gândi el, sprijinit de cutie. Plouase puţin şi recoltele suferiseră. Deşi adevărul era că nu mai găseai multe recolte pe dealuri în zilele acelea. Într-o vreme, micile ferme se înghesuiau, una lângă alta, în tot lungul drumului, cu hambare roşii şi case albe. Acum, cele mai multe fuseseră abandonate, casele şi acareturile aveau acoperişurile prăbuşite şi nu mai erau roşii şi albe, ci căpătaseră un cenuşiu de lemn putred şi de vopsea scorojită.

Nu mai era mult până ce Winslowe avea să sosească. Poate că oprise la cutia Fisher-ilor, chiar după deal, deşi aceştia primeau de obicei puţină corespondenţă, cel mai adesea reclame şi alte prostii de felul ăsta. Lor nu le păsa deloc, pentru că în unele zile nici nu se duceau să-şi ridice poşta. Şi poate că n-ar fi luat-o niciodată, dacă nu ar fi fost Lucy care să se ocupe de asta.

Fisherii reprezentau adevărate relicve. Casa lor şi toate acareturile stăteau gata să se prăbuşească. Cultivau cu porumb o fâşie amărâtă de pământ, mai tot timpul inundată de apele râului. Strângeau fânul de pe o luncă joasă şi aveau o pereche de cai costelivi, vreo şase vaci jigărite şi câteva găini. Mai aveau o rablă de maşină şi o distilerie, ascunsă undeva pe lângă râu; vânau, pescuiau şi puneau capcane. Cu toate astea, nu erau vecini răi. Îşi vedeau de treburile lor şi nu deranjau pe nimeni, în afară de perioadele când plecau să împartă prin vecini pliante ce făceau reclamă unei obscure secte fundamentaliste în care intrase coana Fisher, cu ocazia unei întâlniri religioase în Millville, cu câţiva ani înainte.

Winslow nu opri la cutia familiei Fisher şi apăru de după cotitură într-un nor de praf. Frână, motorul tuşi şi se opri.

— O las să se răcească puţin, spuse poştaşul.

Motorul pocnea mărunt pe măsură ce se răcea.

— Ai ajuns devreme azi, comentă Enoch.

— Mulţi n-au avut corespondenţă, explică Winslowe, şi n-am mai oprit la cutiile lor.

Cotrobăi în sacul de pe scaunul de alături şi scoase un pachet cu sfoară, câteva ziare şi două reviste.

— Primeşti o groază de pachete, observă Winslowe, dar rareori câte o scrisoare.

— Nu mai am pe nimeni care să-mi scrie, răspunse Enoch.

— De dat asta, ai una.

Enoch privi, fără să-şi poată ascunde mirarea, şi văzu colţul unui plic ivindu-se dintre reviste.

— O scrisoare personală, comentă Winslowe, plescăind uimit. Nu-i din acelea de reclamă. Nici de afaceri.

Enoch îndesă legătura sub braţ, alături de puşcă.

— Probabil că nu-i cine ştie ce.

— Probabil că nu, încuviinţă Winslowe, cu o lucire vicleană în ochi.

Poştaşul scoase o pipă şi un săculeţ de tutun din buzunar. Începu leneş să-şi umple pipa. Motorul continua să pocnească încetişor. Soarele strălucea de pe cerul senin. Ierburile de pe marginea drumului erau acoperite cu praf şi din ele se ridica un miros acru.

— Am auzit că s-a întors căutătorul ăla de ginseng, spuse Winslow într-o doară, fără să poată schimba tonul conspirativ. A lipsit vreo trei, patru zile.

— Poate a fost să-şi vândă sangul.

— Eu zic, şopti poştaşul, că nu caută sang. Urmăreşte altceva.

— Umblă pe aici de ceva vreme.

— Înainte de toate, începu Winslowe, nu prea e piaţă pentru marfa asta şi chiar de-ar fi, sangul a cam dispărut. Cu câţiva ani în urmă, era o piaţă bună. Îl foloseau chinezii la doctorii, cred. Dar acum nu mai facem comerţ cu China. Îmi amintesc că pe vremuri, când eram copil, căutam şi eu. Nu era uşor de găsit nici atunci. Se întâmplă lucruri ciudate, adăugă el şi se lăsă în scaun, pufăind senin din pipă.

— Nu l-am văzut niciodată pe omul ăsta, spuse Enoch.

— Umblă prin păduri. Culege tot felul de plante. Eu zic c-ar putea să fie vreun vrăjitor care caută ierburi pentru farmece. Petrece o mulţime de timp pălăvrăgind cu Fisherii. Nu prea mai e la modă în zilele noastre, da' eu tot cred că-i vorba de magie. Ştiinţa nu poate să explice o mulţime de lucruri. Uite, de pildă fata lui Fisher, proasta, ea poate să facă farmece.

— Am auzit şi eu, zise Enoch.

Şi mai mult de-atât, gândi el. Putea vindeca fluturii.

Winslowe se aplecă în faţă, scotocind sub bord.

— Era cât pe ce să uit. Mai am ceva pentru tine.

Ridică un pachet învelit în hârtie maronie şi i-l întinse.

— Asta nu-i poştă, spuse el. Am făcut-o eu pentru tine.

— Oh, mulţumesc, rosti surprins Enoch, luând pachetul.

— Hai, îl îmbie Winslowe, deschide-l.

Enoch ezita.

— Ce naiba, nu fi ruşinos, insistă poştaşul.

Enoch sfâşia hârtia şi descoperi o statuetă ce-l reprezenta pe el. Lemnul în care fusese sculptată avea culoarea mierii şi lucea în soare ca un cristal auriu. Îl arăta mergând, cu puşca sub braţ şi cu vântul în faţă, pentru că figurina era uşor aplecată, cu jacheta şi pantalonii fluturând.

Bărbatului i se opri răsuflarea şi rămase cu privirea aţintită asupra obiectului.

— Wins, asta-i cea mai frumoasă lucrătură pe care am văzut-o vreodată.

— Am făcut-o din bucata aia de lemn pe care mi-ai dat-o iarna trecută. E cel mai bun lemn de sculptat peste care am dat vreodată. Tare, şi fără nici un nod. Nici o primejdie să se crape, să se ciobească sau să se zgârie. Când faci o zgârietură, o faci unde vrei şi rămâne aşa cum ai făcut-o, iar lemnul rămâne neted şi lustruit. Nu mai trebuie decât să-l freci uşor cu o cârpă şi gata.

— Nici nu ştii cât de mult înseamnă pentru mine, şopti Enoch.

— De-a lungul anilor, îi aminti poştaşul, mi-ai dat o groază de lemne cum nu s-au mai văzut. Toate de cea mai bună calitate şi nemaipomenit de frumoase. Era vremea să-ţi fac şi ţie ceva.

— Dar şi tu ai făcut o mulţime pentru mine. Ai cărat atâta din oraş.

— Pentru că-mi placi. Nu ştiu ce eşti şi nici n-am să te întreb, dar îmi placi oricum.

— Aş fi vrut să-ţi pot spune ce sunt.

— Ei, spuse Winslowe, foindu-se ca să se aşeze mai bine la volan, n-are importanţă ce suntem atâta vreme cât trăim alături. Dacă unele ţări ar lua lecţii de la noi ăştia de aici — lecţii de bună înţelegere între vecini — lumea ar fi cu mult mai bună.

Enoch clătină din cap cu gravitate.

— Nu prea merge bine, aşa-i?

— Sigur că nu, răspunse poştaşul, pornind motorul.

Paznicul staţiei rămase privind în urma maşinii care cobora dealul, stârnind nori de praf.

Apoi se uită din nou la statuetă.

Figurina parcă mergea pe vârful unui deal, fără apărare în faţa vântului, aplecată înaintea furiei acestuia.

Se întrebă de ce era aşa. Ce văzuse poştaşul la el ca să-l zămislească astfel, parcă luptându-se cu stihiile?