Halta

10

Înăuntrul staţiei, maşina de mesaje fluiera plângăreaţă.

Enoch îşi agăţă arma, aruncă legătura de ziare şi statueta pe birou şi se grăbi într-acolo. Apăsă butonul şi acţionă maneta şi fluieratul se opri.

Pe placa de mesaje scria:

Enoch zâmbi. Ulise şi cafeaua lui! Era singurul exter căruia îi plăcuse vreo mâncare sau băutură pământeană. Încercaseră şi alţii, dar numai o dată sau de două ori.

„Ciudat mai e şi Ulise ăsta”, gândi el. Se plăcuseră de la început, din după-amiaza aceea ploioasă când se aşezaseră pe trepte şi masca umană se cojise de pe faţa exterului.

Avea un chip respingător, lipsit de orice graţie. Figura unui măscărici feroce, îşi spusese Enoch, mirat de comparaţia pe care o făcuse, pentru că niciodată nu-şi închipuise că măscăricii ar putea avea şi o astfel de expresie. Dar asta îi sugeraseră vopselele de pe figură, fălcile încleştate, tăietura subţire a gurii.

După aceea îi văzuse ochii şi uitase de toate celelalte. Erau mari şi aveau o căutătură blândă şi luminoasă, cu expresia unuia care întinde mâinile în semn de prietenie.

Ploaia venise, şfichiuind peste pământ şi acoperiş, apoi îi învăluise, aruncând cu stropi care loviseră furios praful curţii. Surprinse, găinile murdare se repeziseră agitate spre cuibare.

Enoch sărise în picioare şi-l luase pe străin de braţ, trăgându-l la adăpostul verandei.

Rămăseseră faţă în faţă, iar Ulise. Îşi scosese masca sfâşiată, descoperind un cap ascuţit, lipsit de păr şi un chip pictat. O faţă de indian sălbatic, pregătit de război, al cărui machiaj fusese voit exagerat, încercând parcă să arate cât de grotesc era războiul. Însă, privindu-l mai bine, Enoch îşi dăduse seama că nu era vopsea: amestecul ţipător de

culori reprezenta pigmentul natural al celui care venise dintre stele.

Oricât de nedumerit ar fi fost, Enoch nu se îndoise nici o clipă că fiinţa ciudată nu aparţinea Pământului, căci nu avea nimic omenesc. Poate că de la depărtare, forma trupului te-ar fi putut înşela, însă deţinea o esenţă de ne-uman, aproape o negare a umanului.

În trecut, lumea l-ar fi crezut un demon, dar vremurile acelea trecuseră (deşi nu peste tot), când se credea în diavoli, în fantome şi în toată spiţa care, în închipuirea omului, stăpânise odată Pământul.

Venea din stele, îi spusese Ulise. Şi poate că aşa era. Deşi părea iraţional. Era un lucru pe care nimeni nu şi-l imaginase nici chiar în cea mai pură fantezie. Nu exista nici un punct de sprijin, nici o măsură, sau o regulă.

— Ia-o încet, spuse exterul. Înţeleg că nu-ţi vine uşor. Şi nu ştiu cum să te ajut. Oricum, nu-ţi pot dovedi în nici un fel că vin din stele.

— Dar vorbeşti atât de bine!…

— În limba ta, vrei să spui. N-a fost prea greu să o învăţ. Dacă ai şti câte limbi sunt în galaxie, ţi-ai da seama ce uşor mi-a fost. Graiul tău nu este greu. Este primar şi nu are multe concepte cu care trebuie să jonglezi.

Enoch recunoscuse că putea fi adevărat.

— Dacă doreşti, îi propusese exterul, pot pleca undeva o zi sau două, ca să-ţi las timp de gândire. Aş putea să revin după ce te hotărăşti.

Bărbatul zâmbise ţeapăn, nefiresc.

— Asta mi-ar da timp să dau alarma în ţinut. La întoarcere s-ar putea să te aştepte o ambuscadă.

Exterul clătinase din cap.

— Sunt sigur că n-ai face asta. Îmi iau riscul. Dacă vrei ca eu să…

— Nu, replicase Enoch, atât de calm, încât fusese şi el surprins. Nu, când ai de ţinut piept la ceva, trebuie să rezişti. Asta am învăţat-o în război.

— Ai să reuşeşti. Ai să te descurci bine. Nu m-am înşelat în privinţa ta şi asta mă face să fiu mândru.

— Să te înşeli?

— Doar nu crezi că am venit aici din întâmplare? Te cunosc, Enoch. Aproape tot atât de mult, poate, pe cât te cunoşti şi tu. Poate chiar mai mult.

— Îmi cunoşti până şi numele?

— Sigur că da.

— Ei, asta-i bună! Dar al tău care-i?

— Mă pui în mare încurcătură, pentru că nu am un astfel de nume. Desigur, am o identificare proprie rasei mele, dar nu poate fi rostită de glasul omului.

Brusc, fără nici un motiv, Enoch îşi amintise de silueta aceea căţărată pe gard, cu un băţ într-o mână şi un briceag în cealaltă, cioplind liniştită în timp ce ghiulelele şuierau pe deasupra capului, iar la mai puţin de o jumătate de milă muschetele pocneau şi lătrau învăluite în fumul prafului de puşcă.

— Atunci, ai nevoie de un nume cu care să te strig, spusese el, şi ăsta va fi Ulise. Trebuie să-ţi spun cumva.

— Îmi place, făcuse străinul. Pot să te întreb de ce ai ales tocmai acest nume?

— Pentru că l-a purtat, odată, un om de seamă al rasei mele.

Era o nebunie, fireşte, întrucât nu se vedea nici o asemănare între cei doi: generalul unionist căţărat pe gard şi străinul din verandă.

— Mă bucur că l-ai ales, replicase exterul. Pentru auzul meu are un sunet demn şi nobil şi, între noi fie vorba, voi fi bucuros să-l port. Eu am să-ţi spun Enoch, aşa cum îţi spun prietenii, şi vom lucra împreună mulţi ani de-ai tăi.

Începuse să devină un lucru clar şi ideea se înrădăcina tot mai adânc. Poate ar fi fost mai bine, îşi spusese Enoch, să fi aşteptat o vreme, fiindcă nu-şi revenise încă din nedumerire.

— Poate, vorbise el, îndepărtând gândurile ce năvăleau mult prea repede, pot să-ţi ofer ceva de-ale gurii. Aş putea pune de o cafea…

— Cafea! se bucurase Ulise, plescăind din buzele lui subţiri. Ai cafea?

— O să fac o oală mare. O să sparg un ou înăuntru ca să se limpezească…

— Delicios! Dintre toate băuturile pe care le-am gustat pe atâtea planete vizitate, cafeaua rămâne cea mai bună.

Intraseră în bucătărie şi Enoch scormonise jăraticul şi mai pusese lemne. Umpluse ibricul cu apă din găleată şi-l aşezase la fiert. Aduse ouă din cămară şi şuncă din pivniţă.

Ulise rămăsese ţeapăn pe un scaun, privindu-l.

— Mănânci ouă cu şuncă? întrebase Enoch.

— Mănânc orice. Rasa mea e una din cele mai adaptabile. De aceea am fost trimis pe această planetă, în calitate de — cum spuneţi voi? — „privitor”, poate.

— Cercetaş, sugerase pământeanul.

— Aşa, cercetaş.

Era un interlocutor plăcut, îşi spuse Enoch, şi aducea cu un om obişnuit deşi nu prea arăta a om, ci mai degrabă cu o caricatură făcută în bătaie de joc.

— Ai trăit în casa asta, observase Ulise, mult timp. Eşti legat sufleteşte de ea.

— A fost căminul meu din ziua în care m-am născut. Am fost plecat de aici aproape patru ani, dar a rămas întotdeauna casa mea.

— Aş fi bucuros să ajung şi eu din nou acasă. Am lipsit de prea multă vreme. O asemenea misiune e întotdeauna prea lungă.

Enoch pusese jos cuţitul cu care tăiase o felie de şuncă şi se lăsase greu în scaun, privindu-l pe Ulise peste masă.

— Tu ai o casă? întrebă el.

— Păi, fireşte, răspunse Ulise. De vreme ce aproape mi-am terminat treaba… Am şi eu o casă. Nu crezi că ar trebui?

— Nu ştiu, şoptise Enoch cu voce stinsă. Nu m-am gândit niciodată la asta.

Nu-i trecuse prin minte să facă legătura între o asemenea fiinţă şi o casă. Pentru că în mintea lui, numai oamenii aveau un loc numit „acasă”.

— Odată, spusese Ulise, am să-ţi povestesc despre casa mea. Într-o zi poate chiar ai să mă vizitezi.

— Acolo, printre stele, făcuse Enoch neîncrezător.

— Acum ţi se pare ciudat, replicase exterul. Va mai trece o vreme până să te obişnuieşti cu ideea. Dar când ai să-i cunoşti pe toţi, ai să înţelegi. Şi sper să-ţi placă de noi. Să ştii că nu suntem răi la suflet. Nici una din multele rase pe care le avem printre noi.

Nu-şi putea închipui cât de departe erau stelele, sau ce erau ele, şi nici de ce existau. O altă lume — nu, greşea — multe alte lumi. Acolo trăiau fiinţe, probabil multe, câte-un fel, poate, pentru fiecare stea. Iar una dintre ele stătea chiar în bucătăria lui, aşteptând să fiarbă apa din ibric şi să se prăjească ouăle cu şuncă.

— Dar de ce? întrebase el. De ce?

— Pentru că suntem un popor călător, răspunse Ulise. Avem nevoie de-o haltă aici şi vrem să transformăm casa ta într-o staţie pe care s-o păzeşti.

— Casa asta?

— Nu putem construi o staţie din temelii, pentru că lumea s-ar între-ba cine o construieşte şi la ce foloseşte. Aşa că suntem obligaţi să folosim o structură existentă şi s-o modificăm după nevoile noastre. Dar numai pe dinăuntru. Lăsăm exteriorul aşa cum este. Fiindcă nu trebuie să existe întrebări. Nu trebuie să…

— Dar călătoria?

— Dar călătoria…

— Călătoria se face de la o stea la alta. Mai iute chiar ca o clipire. Ne ajută un lucru pe care tu l-ai numi maşinărie, dar nu-i chiar aşa cum ţi-ai închipui tu.

— Iartă-mă, spusese confuz Enoch, dar pare atât de imposibil…

— Îţi mai aminteşti când a ajuns calea ferată la Millville?

— Da, îmi amintesc. Eram un copil pe atunci.

— Atunci, gândeşte-te că e tot un fel de cale ferată, Pământul e un alt fel de oraş, iar casa ta va fi o gară de pe traseu. Singura diferenţă e că nimeni de pe Pământ, în afară de tine, nu va şti de existenţa acestui drum de fier, pentru că staţia nu va fi decât un punct de odihnă şi macaz. Nimeni de pe Pământ nu poate cumpăra bilet pentru trenul ăsta.

Spus în acest fel, părea simplu, dar lucrurile erau cu mult mai complicate, fireşte.

— Sunt ca nişte trenuri prin spaţiu? întrebase el.

— Nu trenuri. Altceva. Nu ştiu cum să-ţi explic…

— Poate ar trebui să-ţi alegi pe altcineva, care să-nţeleagă.

— Nimeni pe această planetă n-ar fi în stare să-nţeleagă, nici măcar principiul de bază. Nu, Enoch, o să te descurci la fel de bine ca oricare altul. Ba chiar, în unele privinţe, mult mai bine.

— Dar…

— Ce e?

— Nimic, răspunse Enoch.

Îşi amintise cum şedea pe trepte gândindu-se la singurătate şi la un nou început, ştiind că nu putea scăpa această şansă, că trebuia să înceapă de la zero şi să-şi clădească o altă viaţă.

Şi iată, pe neaşteptate, apăruse o şansă, mai minunată şi mai glorioasă decât în visul cel mai nebun.