Halta

32

Enoch se împletici şi se prinse de birou. Mirosul dispărea încet şi capul i se limpezea. Asistase la ceva de-a dreptul incredibil. Creatura călătorise prin materializatorul oficial, pe care-l puteau folosi doar membrii Centralei Galactice. Era convins că nici unul din ei nu ar fi acţionat în felul ăsta. Totuşi, străinul ştiuse fraza care deschidea uşa. Numai el şi Centrala cunoşteau parola aceea.

Întinse mâna şi apucă puşca de pe birou…

În staţie, totul era în regulă, nimic nu fusese stricat. Atât că pe Pământ umbla în libertate un exter şi asta nu putea fi permis. Pământul era interzis exterilor. Fiind o planetă nerecunoscută de confreria galactică, reprezenta un teritoriu în afara graniţelor.

Ştia ce avea de făcut — trebuia să prindă şobolanul şi să-l expedieze înapoi.

Rosti parola şi ieşi grăbit afară.

Exterul traversase câmpul şi aproape ajunsese la liziera pădurii.

Enoch alergă disperat după el, dar înainte de a ajunge la jumătatea distanţei, şobolanul dispăruse în desiş.

Se întuneca. Razele piezişe ale soarelui luminau încă etajele înalte ale frunzişului, totuşi în pădure umbrele începeau să se adune.

Fugind prin lizieră, Enoch zări o clipă creatura coborând povârnişul şi luând pieptiş cealaltă pantă, afundată până la brâu într-un covor de ferigi.

Bărbatului îi convenea direcţia aceea, pentru că versantul se termina într-o terasă stâncoasă atârnată deasupra râului. Poate era mai dificil să scoată exterul dintre stânci, dar măcar ştia că acesta nu mai putea scăpa de acolo. Deşi, îşi aminti, nu avea vreme de pierdut. Curând avea să se întunece cu totul.

Enoch ocoli uşor către apus ca să înconjure povârnişul. Şobolanul continua să urce panta şi bărbatul se grăbi şi mai tare. Acum exterul era prins în capcană. Trecuse deja de punctul fără întoarcere. Curând avea să ajungă pe marginea stâncii şi nu mai rămânea decât să se ascundă printre bolovani.

Traversând iute zona de ferigi, pământeanul ieşi la câţiva zeci de metri de grămada de bolovani. Aici solul era acoperit doar cu tufe rare şi câţiva copaci. Solul moale şi gras al pădurii lăsa loc unui teren din sfărâmături de pietre, ciobite de vreme şi geruri din stâncile de deasupra şi acoperite cu muşchi gros.

Enoch aruncă o privire peste bolovani, dar nu zări nici un semn al prezenţei exterului. Apoi, cu coada ochiului, întrezări o mişcare şi se trânti la pământ înapoia unei tufe. Prin împletitura ramurilor, silueta şobolanului se contura pe fundalul cerului, cu arma pe jumătate ridicată.

Bărbatul rămase nemişcat, cu puşca în mână. Îl dureau încheieturile degetelor, pe care le jupuise de pietre când se azvârlise în adăpost.

Exterul dispăru îndărătul bolnavilor şi Enoch îşi potrivi arma, gata s-o folosească dacă i se oferea o ţintă.

Se întrebă de ce trebuia să-şi facă griji în privinţa asta. Ar fi cutezat să tragă? Ar fi cutezat să ucidă un exter?

Creatura ar fi putut să-l omoare în staţie, când fusese ameţit de mirosul acela îngrozitor, dar nu o făcuse. Oare se speriase atât de tare, încât nu reuşise să se gândească decât la scăpare? Sau, poate, îi venise greu să ucidă paznicul unei staţii, aşa cum şi lui îi era greu acum?

Cercetă stâncile de deasupra, însă nu văzu nici o mişcare. Trebuia să urce panta, şi asta repede, fiindcă timpul lucra împotriva sa. Mai avea o jumătate de oră de lumină şi trebuia să termine înainte să cadă întunericul. Dacă exterul scăpa, avea puţine şanse să-l mai găsească.

Se întrebă de ce trebuia să-şi facă griji în privinţa sa. De ce îl oprise să scoată din funcţiune staţia? I-ar fi asigurat izolarea pentru mulţi ani şi ar fi fost în sfârşit liber să facă ce voia cu tot materialul dinăuntru. Ar fi fost în avantajul lui să nu intervină în desfăşurarea evenimentelor.

„Dar nu puteam!”, strigă Enoch în sinea lui. „Nu-ţi dai seama că nu puteam? Nu-nţelegi? „

Un foşnet în tufişurile din stânga îl făcu să se întoarcă cu puşca pregătită.

Lucy Fisher apăruse la mai puţin de douăzeci de paşi.

— Pleacă de aici! strigă el, uitând că nu-l poate auzi.

Fata nu părea sa-l ia în seamă. Făcu un gest larg cu mâna şi arătă spre bolovani.

— Pleacă, şopti bărbatul. Pleacă de aici!

Făcu semne de respingere care să-i arate că nu avea ce căuta acolo.

Ea clătină din cap şi porni în fugă, aplecată, în sus spre stânci.

Enoch se repezi după ea. În urmă, aerul sfârâi şi se simţi izul înţepător al ozonului.

Se aruncă instinctiv la pământ. Locul unde se adăpostise cu o clipă în urmă fierbea, iar pietrele se transformaseră într-o piftie clocotită.

Un laser, gândi Enoch. Arma exterului era un laser, o rază îngustă de lumină cu forţă teribilă.

Se ghemui şi făcu un salt scurt până la adăpostul unui pâlc de mesteceni răsuciţi.

Văzduhul şuieră iarăşi, fierbinte şi încărcat de ozon. Pe panta opusă ardea o altă fâşie de sol. De sus ninse cu cenuşă, care se aşeză pe braţul lui Enoch. Acesta înălţă iute privirea. Coroana pâlcului de mesteceni dispăruse, sfâşiată de laser şi transformată în scrum. Rotocoale subţiri de fum se ridicau leneş de pe cioturile retezate.

Exterul se ştia încolţit şi se înrăise.

Pământeanul se ghemui la pământ, îngrijorat din pricina fetei. „Nebuna asta mică”, îşi spuse „ar fi trebuit să stea deoparte”. Aici nu era un loc pentru ea şi nici n-ar fi trebuit să fie prin pădure la o asemenea oră. Bătrânul Hank avea s-o caute din nou.

Întunericul sporise. Doar vârfurile înalte ale copacilor mai prindeau ultimele raze de soare. Răcoarea începuse să pună stăpânire pe vale, iar din se înălţa miros reavăn de verdeaţă. Dintr-un cuib ascuns, o rândunică de noapte se tânguia.

Enoch ţâşni dinapoia pâlcului de mesteceni, ajunse la un buştean căzut pe care-l alesese drept pavăză şi se aruncă îndărătul lui. De această dată, exterul nu măi reacţionă.

Bărbatul studie terenul ce se întindea în faţă. Încă două salturi, unul până la grămada de bolovani şi al doilea până la marginea stâncilor şi ar fi căzut peste exter. Însă, odată ajuns acolo, nu mai ştia ce avea de făcut.

Să scoată creatura din ascunzătoare, bineînţeles.

Nu-şi putea face un plan dinainte. Ajuns la poalele stâncilor, trebuia să improvizeze. Nu voia să improvizeze. Nu voia să ucidă exterul, numai să-l captureze şi să-l aducă, cu forţa, dacă era nevoie, înapoi în casă.

Poate că în aer liber nu-şi mai putea folosi arma olfactivă la fel de eficient ca între zidurile staţiei. Cercetă grămada de stânci fără să poată localiza exterul.

Se strecură cu grijă, ca nici un sunet să nu-l trădeze, pregătindu-se de următorul salt.

Cu coada ochiului întrezări o umbră urcând din vale spre el. Se ridică iute, ţintind cu arma, dar înainte să poată trage, umbra se prăbuşi deasupra lui lipindu-l de pământ. O palmă cu degete lungi îi acoperi gura.

— Ulise! bolborosi Enoch, dar silueta înfricoşătoare şuieră ameninţător, silindu-l să tacă. Încet, greutatea se ridică şi mâna îi alunecă de pe gură.

Ulise făcu un gest către bolovăniş şi Enoch încuviinţă din cap.

— Talismanul! El are Talismanul! îi şopti Ulise la ureche.

— Talismanul! exclamă Enoch, încercând în zadar să-şi gâtuie strigătul.

De pe culme se desprinse o piatră, care începu să se rostogolească. Enoch se lipi de pământ înapoia trunchiului prăbuşit.

— Jos! răcni spre Ulise. Jos! Are o armă!

Dar mâna exterului îl apucă de umăr.

— Enoch! rosti el. Enoch, priveşte!

Bărbatul ridică ochii spre vârful stâncii. Pe fundalul cerului, două figuri întunecate erau încleştate în luptă.

— Lucy! strigă el.

Fata se strecurase până la şobolan. Nebuna, gândi el, s-a furişat până acolo! În vreme ce exterul era atent la el, Lucy îi căzuse în spate. Ţinea deasupra capului un vreasc, însă făptura o prinsese de mână, împiedicând-o să lovească.

— Trage, spuse Ulise cu un glas sec.

Enoch ridică arma şi ţinti. Din cauza întunericului nu vedea prea bine. Iar cei doi erau atât de aproape unul de celălalt! Erau prea apropiaţi

— Trage! ţipă Ulise.

— Nu pot, scânci pământeanul. E prea întuneric.

— Trebuie să tragi, spuse Ulise cu vocea încordată. Trebuie să rişti!

Enoch înălţă arma din nou. Parcă vedea mai bine acum. Îşi dădu seama că nu întunericul îl necăjea, cât focul pe care-l ratase în timpul antrenamentului. Dacă ratase atunci, putea la fel de bine să greşească şi acum.

Ochi spre capul creaturii, dar ţinta nu era stabilă, ci se apleca înainte şi înapoi.

— Trage! ţipă Ulise.

Enoch apăsă trăgaciul şi arma tuşi. Pe vârful stâncii, creatura rămase fulgerată, fără jumătate de cap. Bucăţi de carne ţâşniră ca nişte insecte negre pe cerul de apus abia luminat.

Bărbatul aruncă arma şi se prăbuşi, înfigându-şi degetele în muşchiul moale, îngrozit de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, mulţumind cerului că nu se întâmplase, că anii de antrenament în fantasticul poligon de tir îşi arătaseră rezultatele în cele din urmă.

Se gândi la cât de multe lucruri fără sens îi modelaseră destinul. La urma urmei poligonul de tir fusese un lucru fără sens, ca o masă de biliard sau un joc de cărţi — creat pentru plăcere. Totuşi, orele pe care le petrecuse acolo îl pregătiseră pentru acel moment final, pentru acea clipă unică.

Slăbiciunea şi răul se scurseră în pământ şi îl cuprinse pacea.

— Enoch, şopti Ulise. Enoch, fratele meu…

Vocea exterului ascundea un soi de tristeţe. Niciodată, până în acea clipă, nu-l numise frate.

Enoch se ridică în genunchi. De pe stânci venea o lumină caldă, de parcă un licurici gigantic îşi aprinsese lampa şi o lăsase să ardă.

Lumina cobora către ei odată cu Lucy, ca şi cum fata ar fi ţinut un felinar în palme.

Mâna lui Ulise ieşi din întuneric şi-i prinse cu putere braţul.

— Vezi? întrebă el.

— Da, văd. Ce e…

— E Talismanul, spuse Ulise vrăjit, cu răsuflarea tăiată. Iar ea este noul nostru custode. Cel pe care îl căutam de ani de zile.