Halta

4

— Dă-mi creionul acela, te rog, spuse Lewis.

Hardwicke încetă să-l mai răsucească între palme şi i-l întinse.

— Şi hârtie?

— Te rog, făcu Lewis.

Se aplecă peste birou şi desenă cu iuţeală.

— Asta-i, spuse el, întinzându-i hârtia.

— Nu înţeleg nimic, se miră Hardwicke, ridicând din sprâncene. În afară de ultimul semn.

— Cifra 8 răsturnată. Simbolul infinitului.

— Asta ştiu. Dar restul?

— Habar n-am, răspunse Lewis. Asta-i inscripţia de pe piatra de mormânt. Am copiat-o atunci…

— Văd că o ştii pe de rost.

— Fireşte. Am studiat-o neîncetat.

— E prima dată când văd aşa ceva. E drept, nu-s expert, ştiu prea puţine în domeniul ăsta.

— Îţi faci probleme degeaba, Nimeni n-are habar. Inscripţia nu seamănă cu nimic, nici măcar de la distanţă. Am verificat cu oameni pricepuţi. Şi nu unul. ci cu o duzină. Le-am spus că am găsit-o pe o stâncă. Sunt sigur că mai toţi mă consideră vreun trăznit din acela care încearcă să dovedească cu orice preţ că romanii, fenicienii sau irlandezii au întemeiat aşezări precolumbiene în America.

Hardwicke puse jos foaia de hârtie.

— Acum înţeleg de ce spuneai că eşti mai derutat decât la început. Nu mai ai doar problema unui tânăr în vârstă de un secol, ci şi aceea a unei case intangibile şi a unei pietre de mormânt cu inscripţie indescifrabilă. Spui că n-ai vorbit deloc cu Wallace?

— Nimeni nu-i vorbeşte, în afară de poştaş. De fiecare dată iese cu puşca după el.

— Crezi că le e teamă să-i vorbească?

— Din cauza puştii, vrei să zici?

— Păi da. Cred că la asta mă gândeam. Mă-ntreb de ce o tot poartă după el.

Lewis clătină din cap.

— Habar n-am. Am încercat să-i dau un rost să găsesc vreun motiv. N-a tras nici un foc până acum. Dar nu cred că arma e motivul pentru care nu-i vorbeşte lumea. Este un anacronic, un rătăcit din altă epocă. Nimeni nu se teme de el, de asta sunt sigur. E acolo de prea multă vreme. A devenit ceva obişnuit, aparţine pământului, ca un copac sau o stâncă. Şi totuşi nimănui nu-i este la îndemână. Cred că mulţi dintre ei, dacă s-ar afla faţă în faţă cu el, s-ar simţi stingheriţi. Pentru că nu-i asemenea lor, pentru, că s-a îndepărtat de uman. Le este ruşine pentru el, fiindcă a ocolit, poate mârşav, una din pedepsele divinităţii, bătrâneţea. Iar această ruşine ascunsă contribuie, în bună măsură, la hotărârea lor de a nu-i vorbi.

— L-ai urmărit multă vreme?

— Un timp m-am ocupat singur de asta. Acum am o echipă întreagă. Oamenii mei pândesc cu schimbul. Avem o duzină de ascunzători şi ne schimbăm la intervale regulate. Nu e clipă din zori ori din noapte în care să nu fie urmărită casa lui Wallace.

— Te-ai prins tare în afacerea asta.

— Am şi de ce, după părerea mea, spuse Lewis. Şi mai e ceva.

Se aplecă şi ridică o servietă care până atunci se sprijinise de piciorul scaunului. O deschise, scoase un teanc de fotografii şi îl înmână lui Hardwicke.

— Astea-ţi spun ceva? întrebă el.

Hardwicke luă fotografiile. Brusc, îngheţă, culoarea i se scurse din obraji, mâinile începură să-i tremure şi lăsă cu grijă fotografiile pe masă. Privise doar pe prima dintre ele.

Lewis îi citi întrebarea pe chip şi încuviinţă din cap.

— Asta se afla în mormântul care are lespedea cu inscripţie ciudată.