Halta

15

Cele douăsprezece sticle de diamant, golite de multă vreme, se înşirau sclipitoare pe poliţa căminului. Cutia muzicală, una din piesele sale favorite, trona la adăpostul unei vitrine. Enoch gândi cu mâhnire că în toţi aceşti ani nu reuşise să parcurgă toate compoziţiile. Le ascultase atât de des pe primele, încât de abia trecuse de jumătatea grilei.

Luminoşii se întorceau, toţi cinci, la răstimpuri. Se părea că găsiseră în această staţie, poate chiar în omul care lucra aici, ceva ce le făcea plăcere. Îl ajutaseră să înveţe limba vegană, îi aduseră extrase din literatura lor şi multe alte lucruri şi fuseseră, fără îndoială, cei mai buni prieteni dintre exteri (în afara lui Ulise). Apoi, într-o zi, încetaseră să mai vină. Nedumerit, Enoch se interesase despre soarta lor la toţi Luminoşii care ajungeau în staţie. Dar nu aflase niciodată ce se întâmplase cu ei.

Acum ştia mult mai multe despre Luminoşi şi formele lor de artă, despre tradiţiile, obiceiurile şi istoria lor, decât ştiuse în ziua primei însemnări din 1915. Totuşi rămânea încă departe de a prinde multe din conceptele lor obişnuite.

Din ziua aceea prin staţie trecuseră mulţi Luminoşi şi de unul îşi amintea îndeosebi, bătrânul, înţeleptul, filozoful care murise lângă el.

Stătuseră de vorbă, aşezaţi pe sofa. Bătrânul vorbea despre codul etic pervers, iraţional şi comic totodată, conceput de o rasă ciudată, asemănătoare unor legume, întâlnită într-una din vizitele lui pe o planetă mai izolată, aflată de cealaltă parte a galaxiei. Bătrânul Luminos băuse un pahar sau două şi era într-o formă extraordinară, povestind cu entuziasm întâmplare după întâmplare.

Brusc, la jumătatea unei fraze se oprise şi căzuse. Surprins, Enoch se repezise către el, dar înainte să-l poată atinge, exterul alunecase încet pe podea.

Ceaţa aurie care-i înfăşură trupul pălise, lăsând în loc un trup colţuros şi osos, un cadavru groaznic, nepământean, în acelaşi timp jalnic şi monstruos. Mai monstruos decât orice alt exter pe care îl văzuse până atunci.

În timpul vieţii, fusese o creatură minunată, dar acum era doar un sac pergamentos şi solzos, ţinând o grămadă hidoasă de oase. Enoch înghiţise un nod, aproape îngrozit. Ceaţa fusese aceea care îl făcuse pe Luminos să pară atât de minunat şi de frumos, atât de viu şi iute, atât de plin de demnitate. Viaţa lor stătea în ceaţa aurie şi când ea dispărea, deveneau doar nişte stârvuri respingătoare.

Oare, se întreabă bărbatul, ceaţa era forţa vitală a Luminoşilor, pe care o purtau ca pe o mantie, ca pe un fel de mască? Oare ei purtau forţa vitală în afara lor, în vreme ce toate celelalte creaturi o purtau înăuntru?

Un vânticel scârţâia printre ornamentele de pe acoperiş, iar pe ferestre putea zări detaşamente de nori zdrenţuiţi retrăgându-se în dezordine peste luna care urcase la jumătatea drumului pe cerul de răsărit.

Era înfrigurat şi singur, cel mai singur om de pe Pământ.

Enoch făcuse un apel direct către Centrala Galactică, apoi rămăsese în aşteptare, sprijinindu-se cu amândouă mâinile de marginile maşinii.

DĂ-I DRUMUL, spusese Centrala Galactică.

Scurt şi cât putuse mai obiectiv, Enoch raportase cele întâmplate.

De la celălalt capăt a-l firului nu se simţise nici un moment de ezitare, nici o nedumerire. Veneau doar ordine simple (de parcă aşa ceva se întâmpla frecvent) despre cum trebuia procedat într-o asemenea situaţie. Veganul trebuia să rămână pe planeta unde murise, iar corpul să fie incinerat după obiceiurile locale. Aşa suna legea vegană şi constituia un principiu de onoare. Veganii rămâneau în locurile unde se prăbuşiseră, iar acestea deveneau pentru totdeauna o parte din Vega XXI. Asemenea locuri, spunea Centrala Galactică, existau peste tot în galaxie.

OBICEIUL AICI E SĂ SE ÎNHUMEZE CADAVRUL (îi anunţase Enoch).

ATUNCI ÎNHUMEAZA-L.

CITIM UN VERSET SAU DOUĂ DIN CARTEA NOASTRĂ SFÂNTĂ.

ATUNCI CITEŞTE UNUL PENTRU VEGAN. POŢI S-0 FACI?

DA. DE OBICEI ASTA O FACE UN PRACTICANT RELIGIOS, DAR ÎN ASEMENEA CONDIŢII, NU AR FI ÎNŢELEPT.

DE ACORD. POŢI S-0 FACI TU ÎNSUŢI?

POT.

E BINE. ATUNCI, FĂ-O.

VOR VENI RUDE SAU PRIETENI LA RITUAL?

NU.

ÎI VEŢI ANUNŢA?

OFICIAL, BINEÎNŢELES, ÎNSĂ EI ŞTIU DEJA.

DAR A MURIT ACUM O CLIPĂ.

NU CONTEAZĂ. EI ŞTIU.

E NECESAR UN CERTIFICAT DE DECES?

NU. EI CUNOSC CAUZA MORŢII.

BAGAJUL LUI? ARE UN CUFĂR.

PĂSTREAZĂ-L. ESTE AL TĂU. ESTE RĂSPLATA PENTRU SERVICIUL PE CARE ÎL FACI CA SĂ ONOREZI MORTUL. AŞA SPUNE LEGEA.

DAR AR PUTEA FI LUCRURI IMPORTANTE ÎNĂUNTRU.

PĂSTREAZĂ CUFĂRUL. A-L REFUZA ÎNSEAMNĂ A INSULTĂ AMINTIREA RĂPOSATULUI.

ALTCEVA? (întrebase Enoch). ASTA-I TOT?

ASTA-I TOT. PROCEDEAZĂ CA ŞI CUM VEGANUL AR FI UNUL DE-AL TĂU.

Enoch trecuse aparatul pe aşteptare şi se oprise lângă Luminos, dându-şi răgaz să prindă curaj ca să ridice leşul pe sofa. Atingerea îl înfiorase. Adevăratul trup al creaturii strălucitoare care stătuse de vorbă cu el era necurat şi groaznic.

De când îi întâlnise pe Luminoşi, îi iubise şi-i admirase, aşteptând cu nerăbdare fiecare vizită a lor. Iar acum, tremura ca un laş, fără să fie în stare să atingă un cadavru.

Nu era numai groază, întrucât în atâţia ani de slujbă ca îngrijitor al staţiei văzuse o mulţime de exteri oribili şi învăţase să depăşească scârba, să nesocotească înfăţişarea exterioară şi să privească orice făptură ca pe un frate, întreţinându-se cu oricare fiinţă.

Era vorba de altceva, de un factor necunoscut. Coşmarul acela fusese un prieten al său, iar acum prietenul mort îi cerea să-l onoreze, îi cerea dragoste şi grijă.

Se apucase de treabă orbeşte. Se aplecase şi-l ridicase. Aproape că nu avea greutate, de parcă murind şi-ar fi pierdut o dimensiune, devenind cumva mai mic şi mai puţin important. Oare era posibil ca ceaţa aurie să aibă greutate proprie?

Aşezase trupul pe sofa, apoi ieşise şi, aprinzând lampa în baracă, se îndreptase către grajd.

Trecuseră ani de zile de când numai fusese acolo, dar nu se schimbaseră multe. Apărat de acoperişul solid, grajdul rămăsese uscat şi ferit. Pânze de păianjen atârnau de bârne şi praful acoperea totul. Şomoioage din fânul vechi adunat în pod spânzurau prin crăpăturile tavanului. Locul era uscat, liniştit, cu miros de praf, de animale şi de bălegar.

Enoch agăţase felinarul într-un cui, urcase în pod pe întuneric, pentru că nu îndrăznea să aducă lampa în căpiţa de fân uscat, şi găsi stiva de scânduri de stejar pusă sub streaşină.

În locul acela îşi făcuse un fel de adăpost în care petrecuse multele zile ploioase ale copilăriei. Fusese Robinson Crusoe în peştera din insulă, un haiduc fără nume ascunzându-se de poteră, un fugar ameninţat de indienii vânători de scalpuri. Avea un pistol de lemn pe care îl tăiase dintr-o scândură cu fierăstrăul, apoi îl netezise pe rând cu rindeaua, cuţitul şi un ciob de sticlă. Ţinuse la jucăria aceea până în ziua când împlinise doisprezece ani şi tatăl lui, întors de la oraş, îi dăruise o puşcă adevărată.

Pipăise pe întuneric scândurile, le găsise pe cele de care avea nevoie, le trăsese lângă scară şi le lăsase să alunece jos.

Coborâse scara şi urcase cele câteva trepte spre magazia unde ţinea uneltele. Deschisese capacul lăzii de scule şi o descoperise plină de cuiburi, demult părăsite, de şoareci. Scosese la iveală uneltele după ce săpase în fânul şi iarba aduse de rozătoare pentru adăpostul lor vremelnic. Îşi pierduseră strălucirea şi căpătaseră o patină de vechime, dar nu erau mâncate de rugină şi se păstraseră destul de ascuţite.

Se întorsese apoi în grajd cu uneltele de care avea nevoie. Cu un secol în urmă făcuse acelaşi lucru: la lumina felinarului meşterise un coşciug. La vremea aceea, tatăl său fusese cel care zăcea în casă.

Scândurile de stejar erau uscate şi tari, dar uneltele rămăseseră destul de bune. Tăiase cu fierăstrăul, rindeluise, bătuse cu ciocanul şi răspândise miros de talaş. În grajd era linişte, stratul de fân din pod oprea tânguitul vântului de afară.

Sicriul terminat era mai greu decât îşi închipuise, aşa încât îl încărcase în căruţul cel vechi aflat în spatele staulului ocupat odată de cai. Se înhămase la căruţ, oprindu-se des ca să-şi tragă sufletul, până la micul cimitir din livada de meri.

Aici, alături de mormântul tatălui său făcuse o altă groapă. Ştia că dacă ar fi săpat atât de adânc pe cât ar fi trebuit, nu ar fi reuşit să bage sicriul înăuntru. Aşa că săpase doar vreun metru, la lumina felinarului aşezat pe grămada de pământ. O bufniţă venise din pădure şi rămăsese o vreme, nevăzută, undeva în livadă, foşnind şi buhăind. Luna cobora spre apus şi norii zdrenţuiţi se subţiau, lăsând să străbată clipirea stelelor.

Terminase în sfârşit groapa şi aşezase coşciugul înăuntru. Lampa pâlpâia, aproape fără gaz, făcând să joace umbre peste mormântul deschis.

Întors la staţie, Enoch căutase un cearşaf cu care să înfăşoare trupul. Strecurase Biblia în buzunar, luase veganul învelit în giulgiu şi, la prima geană a zorilor, intrase în livadă. Pusese veganul în sicriu şi bătuse capacul în cuie, apoi ieşise din groapă.

Stând pe marginea mormântului, scosese Biblia din buzunar şi găsise pasajul potrivit. Citise cu voce tare, fără să-şi chinuiască ochii în lumina slabă pentru că îl mai parcursese de multe ori.

În vreme ce citea, se mira cât de bine se potrivea textul la împrejurare. Trebuiau să existe o mulţime de încăperi în care să poată intra toate sufletele din galaxie, şi din toate celelalte galaxii care se întindeau, poate la nesfârşit, în spaţiu. Deşi, dacă era bună înţelegere, ajungea şi una singură.

Terminase de citit şi recitase psalmii de îngropăciune, din amintire, fără să fie absolut sigur de toate cuvintele. Apoi acoperise groapa.

Stelele şi luna dispăruseră, iar vântul murise. În liniştea dimineţii, cerul de răsărit se lumina roz-perlat.

Enoch rămăsese lângă mormânt, cu lopata în mână.

— Adio, prietene, şoptise, apoi se îndepărtase şi, la prima rază a dimineţii, intrase în staţie.