Halta

25

Omul cu ginsengul aştepta la izvor.

Enoch îl văzuse din depărtare şi se întrebase, cu o fulgerare de mânie, dacă se afla acolo ca să-i spună că nu putuse aduce trupul Luminosului, că intervenise ceva sau că întâmpinase greutăţi neaşteptate.

Îşi aminti cum cu o noapte în urmă ameninţase că va ucide pe oricare i s-ar fi împotrivit. Poate nu făcuse bine că spusese asta. Se întrebă dac-ar fi fost în stare să omoare un om. O făcuse de multe ori în trecut, însă atunci fusese o problemă de-a ucide sau de-a fi ucis.

Închise ochii o clipă şi zări povârnişul, cu liniile lungi de oameni înaintând prin fum. Ştia că urcau spre culme doar ca să-l ucidă pe el şi pe tovarăşii lui.

În acea clipă întrezărise demenţa războiului, mânia fără rost, ideea stupidă că prin crimă se poate dovedi un drept sau un principiu.

Undeva, gândi el, pe lungul drum al istoriei, omenirea acceptase o nebunie de dragul unui principiu, iar astăzi, nebunia — transformată ea însăşi în principiu — ameninţa să nimicească întreaga rasă şi toate simbolurile umanităţii.

Lewis, care se odihnea pe un buştean răsturnat, se ridică la apropierea celuilalt.

— Te-am aşteptat aici. Sper că nu te deranjează.

Enoch sări peste pârâu.

— Trupul va sosi cam pe la începutul serii, continuă Lewis. Washingtonul îl trimite cu avionul la Madison, iar de acolo îl aduce un camion.

— Mă bucur să aud asta.

— Au insistat mult, şovăi agentul, să te întreb încă o dată ce este trupul acela.

— Ţi-am spus noaptea trecută că nu-ţi pot dezvălui nimic. Aş vrea să pot. M-am chinuit ani de zile să găsesc o cale, dar n-am reuşit.

— Trupul nu aparţine vreunul pământean, spuse Lewis. Suntem siguri de asta.

— Dacă aşa crezi tu…

— Nici casa nu-i una obişnuită.

— Casa, spuse scurt Enoch, a fost ridicată de tatăl meu.

— Totuşi ceva a schimbaţ-o, insistă Lewis. Nu mai e la fel ca atunci când a fost construită.

— Timpul le schimbă pe toate.

— Pe toate, în afară de tine.

— Deci asta te necăjeşte, rânji Enoch. Crezi că-i indecent din partea mea că nu îmbătrânesc.

Agentul clătină din cap.

— Nu pot să judec pe nimeni. După ce te-am urmărit ani de zile, am ajuns să te acceptăm. Nu înţelegem nimic, dar acceptăm totul. Uneori îmi spun că sunt nebun, dar îmi trece repede. Am încercat să nu te deranjez. M-am chinuit să păstrez totul aşa cum era. Iar acum, că te-am întâlnit, îmi pare bine că aşa s-a întâmplat. Însă greşim unul faţă de altul. Ne comportăm de parcă am fi duşmani. Cred că noi doi avem multe în comun. Se întâmplă ceva şi nu vreau să fac nimic care să se interfereze cu asta.

— Ai făcut deja, spuse Enoch, atunci când ai luat cadavrul. Nici dacă ai fi vrut, nu puteai găsi o cale mai bună să-mi faci rău. Şi nu numai mie. De fapt, nu mie. Ai făcut rău întregii omeniri.

— Nu înţeleg. Îmi pare rău, dar nu înţeleg. Inscripţia aceea de pe lespede…

— Asta a fost greşeala mea. N-ar fi trebuit să pun o piatră de mormânt. La momentul acela, aşa mi s-a părut că trebuie făcut. Nu mi-am închipuit că cineva ar putea să mă iscodească…

— Era un prieten de-al tău?

— Un prieten? A, te referi la cadavru! Păi, nu chiar. Nu neapărat persoana aceea.

— Acum răul s-a-nfăptuit, oftă Lewis. Îmi pare rău.

— Regretele nu ajută.

— Nu se mai poate face nimic? În afară de a aduce trupul înapoi…

— Ba da, ar putea fi ceva. Mi-ar trebuie nişte ajutoare.

— Spune-mi, zise repede Lewis. Dacă e posibil…

— Aş avea nevoie de un camion, spuse Enoch. Să duc de aici nişte lucruri. Înregistrări şi chestii de-alde astea.

— Pot să fac rost de-un camion şi de oameni care să te ajute la încărcat.

— O să vreau să vorbesc cu o autoritate. Cineva din vârful piramidei: preşedintele, secretarul de stat, poate ONU, nu ştiu. Trebuie să mă gândesc. Şi nu numai să ajung la ei, ci să am şi siguranţa c-o să fiu ascultat.

— Am să aranjez o instalaţie mobilă de radio.

— Şi pe cineva care să asculte?

— Exact, aprobă Lewis. Pe oricine doreşti.

— Încă ceva…

— Orice.

— Să puteţi uita, spuse Enoch. Poate n-o să am nevoie de nimic din toate astea. Nici de camion, nici de restul. Poate c-o să las lucrurile aşa cum sunt acum. În cazul ăsta, poţi tu şi toţi cei implicaţi să uitaţi tot ce-am cerut?

— Cred că da. Dar am să-mi continui veghea.

— Chiar aş vrea s-o faci. Mai târziu s-ar putea să am nevoie de ceva ajutor. Însă de-acum înainte nu te mal bagi în treaba mea.

— Eşti sigur că asta-i tot?

Enoch încuviinţă din cap.

— Tot. De restul mă ocup singur.

Poate, gândi el, vorbise deja prea mult. Nu putea fi sigur că omul acela era de încredere. Dar exista vreun om în care să se încreadă?

Totuşi, dacă se hotăra să părăsească Centrala Galactică şi să treacă de partea Pământului, ar fi avut nevoie de ajutor. Exterii puteau să-i interzică să-şi ia jurnalele şi obiectele primite cadou. Dacă voia să scape cu ele, trebuia s-o facă repede.

Voia însă cu adevărat să părăsească Centrala? Putea renunţa la galaxie? Era capabil să respingă oferta de a deveni îngrijitorul altei staţii planetare? Se putea despărţi de toate creaturile şi misterele altor stele?

Începuse deja să acţioneze în această direcţie. Aici, în ultimele clipe, fără să gândească prea mult — de parc-ar fi ajuns la o hotărâre — aranjase lucrurile pentru întoarcerea sa pe Pământ.

— Aici, la izvor, va fi cineva în permanenţă, vorbi Lewis. Dacă nu eu, atunci cineva care poate lua legătura cu mine.

Enoch aprobă din cap, cu gândurile în altă parte.

— Cineva o să te urmărească în fiecare dimineaţă când îţi faci plimbarea, continuă agentul. Tu ne poţi întâlni aici oricând doreşti.

Ca o conspiraţie, gândi Enoch. Ca nişte copii, jucându-se de-a hoţii şi vardiştii.

— Trebuie să plec mai departe, spuse el. E aproape timpul să vină poşta. Wins o să se întrebe ce mi s-a întâmplat.

Începu să urce dealul.

— Ne mai vedem, strigă Lewis.

— Mda, răspunse Enoch. O să te mai văd.

Surprins, descoperi în el o senzaţie de căldură şi mulţumire, ca şi cum reparase o greşeală ori regăsise ceva pierdut.