Halta

17

Doi oameni veneau peste câmp către casă. Unul din ei era Hank Fisher, tatăl lui Lucy. Enoch îl mai întâlnise cu câţiva ani înainte, într-una din plimbările sale. Atunci, Hank începuse să-i explice, aproape cu sfială, deşi nu avea nici un motiv, că plecase în căutarea unei vite rătăcite. Bineînţeles, Enoch nu îl crezuse, dar nu reuşise să-şi închipuie ce scop tainic urmărea.

Celălalt bărbat era mai tânăr. Poate nu avea mai mult de şaptesprezece ani. Cu siguranţă, era unul din fraţii fetei.

Hank ducea un bici în mână şi Enoch înţelesese de unde proveneau rănile de pe umerii lui Lucy. Simţi cum îl cuprinde un val de furie, dar încercă să se potolească. Se putea înţelege mai bine cu Hank Fisher, dacă îşi păstra calmul.

Cei doi se opriră la trei paşi de trepte.

— Bună seara, spuse Enoch.

— Mi-ai văzut fata? întrebă Hank.

— Şi dacă da? iscodi Enoch.

— Îi iau pielea de pe ea, ţipă Hank, legănându-şi biciul.

— În cazul ăsta, nu cred c-o să-ţi spun ceva.

— Ai ascuns-o!

— N-ai decât s-o cauţi.

Hank făcu un pas înainte, apoi se gândi că era mai bine să se oprească.

— A căpătat ce a meritat, răcni el. Şi încă n-am terminat cu ea. Nimeni n-o să-mi, facă mie vrăji!

Enoch nu spuse nimic. Hank rămase locului, nehotărât.

— S-a băgat acolo unde nu-i fierbe oala. Nu era treaba ei.

— Încercam să-l dresez pe Butcher, interveni, tânărul, un pui de câine de vânătoare.

— Aşa-i. Nu făcea nimic rău. Băieţii prinseseră un raton tânăr noaptea trecută. Au avut de furcă o mulţime. Roy, ăsta de-aici, a prins ratonul şi l-a legat de un copac, după aia l-a adus pe Butcher în lesă şi l-a lăsat să se lupte cu ratonul. Nu făcea nici un rău. L-ar fi tras deoparte pe Butcher înainte să se întâmple ceva şi i-ar fi lăsat să se odihnească.

— Asta-i cea mai bună cale să dresezi un câine de vânătoare, explică Roy.

— Aşa-i, aprobă Hank. De aceea au prins ratonul.

— Trebuia să-l învăţ pe Butcher.

— Mă bucur să aud asta, spuse Enoch. Dar ce legătură are cu Lucy?

— S-a băgat, se răsti Hank. A încercat să ne oprească, să ia câinele din mâna lui Roy, asta a făcut.

— După ce că-i netoată, mai e şi miloasă, oftă Roy.

— Tu să taci din gură, îl repezi taică-său, răsucindu-se către el.

Roy mormăi ceva pentru sine şi se retrase un pas.

Hank se întoarse la Enoch.

— Roy a lovit-o, zise el. N-ar fi trebuit să facă asta. Ar fi trebuit să aibă mai multă grijă.

— N-am vrut, se apără tânărul. Am ridicat mâna, ca s-o ţin departe de Butcher.

— Aşa-i, numai c-ai rdicat-o cam tare. Dar, oricum, ea n-avea treabă pe-acolo. L-a înlemnit pe Butcher ca să nu se mai dea la raton. Fără să ridice un deget, înţelegi? — l-a înlemnit de nu mai putea mişca un fir de păr. Asta l-a înfuriat pe Roy. Pe tine nu te-ar fi înfuriat?

— Nu cred, răspunse Enoch. Dar eu nu sunt vânător.

Hank îl privi mirat de lipsa lui de înţelegere, apoi continuă povestea.

— Roy s-a înfuriat rău pe ea. El l-a crescut pe Butcher şi ţinea mult la câine. N-ar fi lăsat pe nimeni, nici măcar pe soră-sa, să-l ologească. Aşa că s-a repezit la ea şi toanta l-a ologit ca şi pe Butcher. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. Roy a înţepenit şi a căzut la pământ ghemuit cu genunchii la piept şi cu braţele în jurul lor. Şi el, şi Butcher, amândoi. Dar de raton nu s-a atins. Pe el nu l-a ologit. S-a luat numai de-ai ei.

— N-am simţit nimic rău cât am fost la pământ, spuse Roy.

— Eu aveam biciul în mână, urmă Hank. I se stricase şfichiul şi puneam altul nou. Am văzut tot, dar n-am făcut nimic până nu l-am văzut pe Roy ologit, căzut la pământ. Atunci mi-am zis că a mers prea departe. Sunt un om deschis la minte, nu mă deranjează un farmec sau un descântec acolo. Sunt o mulţime care pot face de-alde astea, nu-i nici o ruşine. Dar să ologeşti bietul câine…

— Aşa că ai lovit-o cu biciul, interveni Enoch.

— Mi-am făcut datoria, rosti Hank solemn. Nu vreau să am o vrăjitoare în familie. Am plesnit-o de vreo două ori şi a încercat să mă oprească şi pe mine la fel. Dar eu îmi vedeam de treabă şi continuam s-o lovesc. Dacă-i dau cât trebuie, cred că scot dracu din ea. Atunci m-a vrăjit, dar nu ca pe ceilalţi. M-a orbit, şi-a orbit propriul tată! Nu mai vedeam nimic. Mă împiedicam prin curte, ţipam şi mă zgâriam pe ochi. Apoi totul a revenit la normal şi ea dispăruse. Am văzut-o fugind prin pădure, sus pe deal. De-aia ne-am luat după ea.

— Crezi c-o am aici?

— Ştiu sigur c-o ai, încuviinţă Hank.

— Bine. N-ai decât s-o cauţi.

— Poţi să pariezi că asta o să fac, se supără Hank. Roy, uită-te în grajd. Poate se ascunde acolo.

Roy se îndreptă spre grajd. Hank intră în baracă, ieşi aproape imediat şi se grăbi către coteţ.

Enoch rămase aşteptând cu puşca în braţe.

Asemenea necazuri nu mai avusese niciodată. Nu se mai certase cu un om de teapa lui Hank Fisher. Nu-l putea lămuri. Tot ce putea face era să aştepte până ce se potolea. Poate atunci avea o şansă să se înţeleagă.

Cei doi se întoarseră.

— Nu-i pe-aici, spuse Hank. E în casă.

Enoch clătină din cap.

— Nimeni nu poate să intre în casă.

— Roy, se răsti bătrânul, urcă şi deschide uşa aia.

Roy privi temător la Enoch.

— Dă-i înainte, spuse acesta.

Tânărul urcă încet treptele, traversă veranda, puse mâna pe mânerul uşii şi răsuci. Mai încercă o dată, tot fără succes.

— Tată, spuse el, nu pot să-l întorc. Nu pot să deschid.

— La dracu, făcu bătrânul dezgustat, tu nu poţi să faci niciodată nimic.

Urcă treptele din doi paşi şi traversă furios veranda. Apucă mânerul şi-l răsuci puternic. Încercă o dată şi încă o dată. Se întoarse mânios către Enoch.

— Ce se întâmplă aici? răcni el.

— Ţi-am spus că n-ai să poţi intra, spuse liniştit Enoch.

— Pe naiba nu pot! mugi Hank.

Aruncă lui Roy biciul şi coborî din verandă, grăbindu-se către stiva de lemne de lângă baracă. Smulse toporul greu, cu lamă dublă, înfipt în butuc.

— Ai grijă cu toporul, îl avertiză Enoch. Îl am de multă vreme şi mai am nevoie de el.

Hank nu răspunse. Merse în verandă şi se propti bine în faţa uşii.

— Dă-te la o parte, îi spuse lui Roy. Fă-mi loc.

— Stai puţin, se miră Enoch. Ai de gând să sfărâmi uşa?

— Sigur că da, la dracu'!

Enoch încuviinţă grav din cap.

— Ei? întrebă Hank.

— Nu mă deranjează dacă vrei să încerci.

Bătrânul făcu vânt toporului şi oţelul fulgeră iute, pe deasupra umărului, în jos.

Tăişul lovi uşa şi îşi schimbă direcţia. Lama şuieră prin aer în jos şi înapoi, trecu la două degete de piciorul lui Hank, iar inerţia îl răsuci pe jumătate pe acesta.

Hank rămase năucit, cu braţele întinse, încă ţinând mânerul toporului. Se holbă la Enoch.

— Mai încearcă, îl îmbie Enoch.

— Pe Dumnezeu, aşa o să fac! zbieră el cu faţa roşie de furie.

Se înfipse din nou pe picioare şi de data aceasta aruncă toporul nu în uşă, ci în fereastra de alături.

Lama lovi geamul şi scoase un ţiuit precurm schijele zburând prin văzduh.

Hank sări deoparte şi azvârli toporul pe podeaua verandei. Una din lame se rupsese şi ciotul rămas se răsucise. Fereastra era intactă, fără nici o zgârietură.

Bătrânul rămase locului o clipă, uitându-se la toporul rupt, fără să îşi poată crede ochilor.

Tăcut. Întinse mâna şi Roy îi dădu biciul.

Cei doi coborâră scările, apoi se opriră şi-l priviră pe Enoch. Mâna lui Hank se încleştă pe bici.

— În locul tău, spuse Enoch, n-aş încerca. Mă pot mişca teribil de iute.

Bătu cu palma patul puştii.

— Îţi pot lua mâna înainte să ridici biciul.

— Îl ai pe diavol în tine, Wallace, şuieră Hank greoi. Şi-n ea e diavolul. Voi sunteţi împreună. Vă furişaţi prin pădure vă întâlniţi.

Enoch aştepta, privindu-i pe amândoi.

— Ajută-mă, Doamne! strigă Hank. Fiica mea-i vrăjitoare!

— Cred că ar trebui să mergeţi acasă, spuse Enoch. Dacă se întâmplă să o găsesc pe Lucy, o aduc eu.

Cei doi nu făcură nici o mişcare.

— Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt, răcni bătrânul. O ţii pe fata mea undeva şi o s-o păţeşti de la mine pentru asta.

— Când doreşti, dar nu acum, rosti Enoch şi făcu imperativ cu puşca. Daţi-i drumul! Şi nu vă mai întoarceţi. Nici unul!

Ei se codiră un moment, privindu-l, încercând să-l cântărească, să ghicească ce urma să facă. Se întoarseră încet şi coborâră dealul, umăr la umăr.