Halta

22

Când Enoch ajunse înapoi în staţie, îl găsi pe Ulise singur. Exterul îl trimisese pe thuban în drumul lui şi pe Luminos înapoi pe Vega.

Pe foc, ibricul de cafea aburea din nou. Ulise stătea întins pe sofa, nemişcat.

Pământeanul îşi agăţă puşca în cui şi stinse lampa, îşi scoase haina, o aruncă pe birou şi se aşeză pe un scaun înaintea exterului.

— Trupul va fi adus înapoi mâine la vremea asta.

— Sper din tot sufletul că asta va îmbunătăţi situaţia, deşi mă îndoiesc.

— Poate nu ar fi trebuit să mă zbat atât, spuse Enoch cu amărăciune.

— Ţi-ai demonstrat buna credinţă. S-ar putea să tragă şi asta în balanţă până la urmă.

— Luminosul mi-ar fi putut spune unde e trupul. Dacă ştia că a fost luat din mormânt, sigur ştia şi unde poate fi găsit.

— Bănuiesc că ştia, dar, vezi tu, nu-ţi putea spune. Tot ce putea face era să protesteze. Restul depindea de tine. Nu putea să-şi lase demnitatea deoparte şi să-ţi spună ce să faci. Pentru dosar, trebuia să rămână ca parte lezată.

— Uneori, o afacere ca asta te poate înnebuni. În ciuda instrucţiunilor de la Centrala Galactică, întotdeauna ai surprize, întotdeauna se deschid tot felul de capcane.

S-ar putea să vină o zi când nu va mai fi aşa. Prevăd că peste câteva mii de ani, galaxia va fi unită într-o mare civilizaţie. Bineînţeles, vor mai exista variaţii locale şi rasiale — aşa şi trebuie — dar peste toate va trona toleranţa.

— Vorbeşti aproape ca un om. La fel au sperat mulţi gânditori de-ai noştri.

— Se poate. M-au influenţat o mulţime din lucrurile de pe Pământ. Nu puteam petrece atâta timp pe planeta ta fără să mă molipsesc puţin. Şi, apropo, ai făcut impresie bună veganului.

— Nu am remarcat. Era bun şi corect, bineînţeles, dar nimic mai mult.

— L-a impresionat inscripţia aceea de pe piatra de mormânt.

— Nu am pus-o acolo ca să impresioneze pe cineva. Am scris-o pentru că aşa am simţit că trebuie. Şi fiindcă, îmi plac Luminoşii. Am încercat să fac ce trebuia de dragul lor.

— Dacă nu ar fi fost presiunea fracţiunilor galactice, sunt convins că veganii ar fi uitat incidentul, iar asta ar fi fost o concesie mai mare decât îţi închipui. Chiar şi aşa, s-ar putea să fie de partea noastră când se va lua hotărârea.

— Vrei să spui că datorită lor s-ar putea să salvăm staţia?

Ulise scutură din cap.

— Mă îndoiesc că cineva ar putea. Dar dacă ei ar fi de partea noastră, ar uşura mult situaţia celor din Centrală.

Cafeaua începu să se umfle şi Enoch o luă de pe foc. Ulise înghesui câteva obiecte de pe măsuţă ca să facă loc celor două ceşti. Enoch le umplu cu cafea şi puse ibricul pe podea.

Ulise îşi luă ceaşca, rămase o vreme cu ea în mâini, apoi o aşeză înapoi pe masă.

— Traversăm o perioadă dificilă, spuse el. Nu mai e ca în zilele de demult. Centrala Galactică este îngrijorată din pricina certurilor, presiunilor, şi scandalurilor din ultima vreme.

Se opri o clipă şi îl privi pe Enoch în ochi.

— Credeai că totul e drăguţ şi uşor.

— Nu, răspunse Enoch, asta nu. Ştiam că există puncte de vedere contradictorii şi că avem ceva necazuri. Dar am crezut că totul se va rezolva civilizat, ca între gentlemeni.

— Aşa a fost odată. Întotdeauna au existat opinii diferite, dar numai în probleme de principiu şi de etică, în nici un caz de interese. Ai auzit despre forţa spirituală?

Enoch clătină din cap.

— Am citit câte ceva. Nu prea am înţeles, dar sunt în stare să o accept. Am aflat că există o cale de a intra în contact cu forţa.

— Talismanul.

— Exact. Talismanul. Un fel de maşină.

— Cred că-i poţi spune şi aşa, aprobă Ulise. Deşi cuvântul „maşină” nu-i tocmai corect. Talismanul înseamnă mai mult decât un mecanism. Există doar unul singur, construit de un mistic care a trăit cu zece mii de ani de-ai tăi în urmă. Aş vrea să-ţi pot spune ce este şi cum a fost construit, dar din păcate, nimeni nu e în stare s-o facă. Au fost unii care au încercat să copieze Talismanul, dar nici unul nu a reuşit. Misticul nu a lăsat vreo schemă, planuri, ori specificaţii, nici măcar o singură notiţă. Nimeni nu ştie nimic.

— Nu cred că există vreun motiv ca Talismanul să nu poată fi reprodus. Adică, nu există vreun tabu, nu? Nu e un sacrilegiu să faci un duplicat.

— Până la urmă, nu, recunoscu Ulise. De fapt, avem mare nevoie de unul, pentru că originalul a dispărut.

Enoch sări de pe scaun.

— A dispărut?

— Pierdut, pus în alt loc, furat… Nimeni nu ştie.

— Dar eu nu am…

Ulise zâmbi trist.

— Tu n-ai auzit. Ştiu. Nu e ceva despre care să se vorbească. Nu îndrăznim. Lumea nu trebuie să ştie. Cel puţin, nu pentru moment.

— Dar cum să poţi ascunde adevărul?

— Nu e prea greu. Ştii obiceiul: custodele îl plimbă de la o piaţă la alta, unde se ţine câte o adunare importantă în care Talismanul este dezvăluit şi se ia contactul cu forţa spirituală. Niciodată nu a existat un orar precis al apariţiilor — custodele rătăceşte la voia întâmplării. Pot trece mai mult de a sută din anii tăi până ce să apară pe vreo planetă. Nimeni nu-i aşteaptă vizita. Lumea ştie, pur şi simplu, că într-o zi el li se va înfăţişa cu Talismanul.

— În felul ăsta, furtul poate fi ascuns ani de zile.

— Da, aprobă exterul. Fără nici o problemă.

— Conducătorii ştiu, nu? Administrativul…

Ulise clătină din cap.

— O ştiu foarte puţini. Numai cei de încredere. Centrala Galactică e la curent, fireşte, dar noi ne ţinem gura.

— Atunci de ce…

— De ce ţi-am spus ţie? Ştiu, n-ar fi trebuit. Habar n-am de ce am făcut-o. Ba da, cred că ştiu. Cum te simţi, prietene, în rol de confesor?

— Eşti îngrijorat, spuse Enoch. Nu cred să te fi văzut vreodată în starea asta.

— E o afacere ciudată. Talismanul lipseşte de câţiva ani şi nimeni nu are habar, în afară de Centrală şi de — cum să-i spun? — ierarhie, organizaţia preoţilor care se îngrijeşte de aspectele spirituale. Totuşi, galaxia începe să-şi dea seama. Se destramă. Cu timpul s-ar putea chiar distruge. Ca şi cum Talismanul ar genera o forţă care uneşte toate rasele galaxiei, ajungând să influenţeze până şi acolo unde nimeni nu o bănuia.

— Dar dacă e pierdut, dacă e în altă parte, observă Enoch, Talismanul tot acţionează. Doar nu a fost distrus.

— Fără custodele său, fără senzitivul său, el nu poate opera. Nu maşina în sine produce efectul, ci ea reprezintă doar un intermediar între senzitiv şi forţa spirituală. Este o extensie a senzitivului. Măreşte capacitatea lui de acţiune, ca un fel de pârghie.

— Crezi că pierderea Talismanului are de-a face cu situaţia de faţă?

— Cu staţia de pe Pământ? Poate nu direct, dar e un semn care dă de gândit. În multe sectoare ale galaxiei au izbucnit certuri şi duşmanii care, în alte vremuri, s-ar fi rezolvat — cum ai spus tu — ca între gentlemeni.

Rămaseră tăcuţi o vreme, ascultând şuieratul blând al vântului prin coama acoperişului.

— Asta n-ar trebui să te îngrijoreze, spuse Ulise. Nu e problema ta. Nu ar fi trebuit să-ţi spun. A fost o indiscreţie din partea mea.

— Te temi să n-o spun mai departe? Poţi fi sigur că n-o voi face.

— Ştiu asta. Nici nu mi-a trecut prin minte.

— Chiar crezi că relaţiile din galaxie se deteriorează?

— Odată, zise Ulise, rasele erau unite. Existau diferende, fireşte, dar se găsea repede o rezolvare. Şi chiar dacă soluţia era artificială şi nu prea satisfăcătoare, ambele părţi se chinuiau să păstreze echilibrul şi, de obicei, reuşeau. Pentru că voiau asta, înţelegi? Exista un ţel comun, închegarea unei confrerii a inteligenţei. Am reuşit să unim toate rasele, să avem un fond comun de cunoştinţe şi de tehnică şi ara realizat ceva cu mult mai grandios decât ar fi sperat să îndeplinească o rasă de una singură. Am avut şi necazuri, dar progresam. Am înlăturat animozităţile şi diferendele minore şi ne-am preocupat doar de lucrurile importante. Am crezut că în acest fel micile probleme vor trece neobservate. Dar iată că nu a fost aşa. Se tinde acum să se exagereze problemele minore şi să se ignore complet cele esenţiale.

— Parcă ai vorbi despre Pământ, remarcă Enoch.

— În multe privinţe, poate că da, deşi scara conflictului diferă imens.

— Ai citit ziarele care ţi le-am păstrat?

Ulise încuviinţă printr-o mişcare a capului.

— Pare cam jalnic.

— Aduce a război, spuse bărbatul direct.

Exterul se foi încurcat pe scaunul lui.

— Voi nu aveţi războaie.

— Te referi la galaxie? Nu, deocamdată nu avem războaie.

— De ce? Sunteţi prea civilizaţi?

— Nu mai fi răutăcios, protestă Ulise. Au existat vreo două situaţii când am fost la un pas, de conflicte deschise, dar asta mai de mult. În confrerie există acum multe rase care au avut un trecut războinic.

— Atunci, avem şi noi o speranţă, de vreme ce şi voi aţi trecut prin aceleaşi probleme.

— În timp, poate.

— Nu e ceva sigur?

— Nu-ţi pot da nici o asigurare.

— Am lucrat la un grafic, spuse pământeanul. Am folosit statistica Mizar. Graficul afirmă că va fi război.

— Nu ai nevoie de un grafic ca să vezi asta, observă Ulise.

— Dar mai e ceva. Am sperat să aflu din grafic o cale de a păstra pacea. Trebuie să existe o cale, o formulă. Dacă am putea şti cărui lucru să dăm atenţie sau pe cine să întrebăm…

— Există o modalitate de a preveni războiul, rosti Ulise.

— Vrei să spui că ştii…

— E o măsură drastică. Nu poate fi folosită decât în ceasul al doisprezecelea.

— Şi nu crezi că am ajuns deja în acel ceas?

— Poate că da. Războiul care s-ar declanşa pe Pământ ar întârzia civilizaţia cu mii de ani şi ar distruge toată cultura. Ar putea să nimicească o mare parte din viaţa de pe planetă.

— Metoda de care vorbeşti a mai fost utilizată?

— De câteva ori.

— Şi a mers?

— O, sigur! Niciodată nu ne-am pus problema să nu meargă.

— Poate fi folosită pe Pământ?

— Poţi solicita aplicarea ei.

— Eu?

— Da, ca reprezentant al Pământului. Ai putea să apari în faţa Centralei Galactice şi să-ţi pledezi cauza. Ca membru al rasei tale, ţi s-ar acorda o audienţă. Centrala ar numi un grup care să investigheze condiţiile şi să ia o decizie.

— Numai eu aş putea s-o fac? Nu şi altcineva de pe Pământ?

— Ba da. Oricine care ajunge să capete o audienţă. Dar pentru asta ar trebui să ştie de existenţa Centralei, iar tu eşti singurul om la curent cu asta. Apoi, tu faci parte din personalul Centralei. Ai servit ca îngrijitor multă vreme şi ai un dosar bun. Ai fi ascultat.

— Totuşi un singur om! Nimeni nu poate vorbi în numele întregii rase!

— Tu eşti singurul calificat.

— Măcar de m-aş putea consulta cu alţi câţiva.

— Nu poţi. Şi chiar de-ai putea, cine te-ar crede?

— Asta-i adevărat, recunoscu Enoch.

Ideea unei confrerii galactice, a unei reţele de transport între stele, nu-i mai era străină; poate câteodată îi părea ciudată, dar nu străină. Însă trecuseră ani de zile până să se obişnuiască. Pentru un alt pământean ar fi sunat drept o nebunie.

— Şi care ar fi metoda asta? întrebă el încordat, aproape înfricoşat.

— Stupiditatea, răspunse Ulise.

Bărbatul înghiţi un nod.

— Stupiditatea? Nu înţeleg. Suntem destul de proşti şi acum, în multe privinţe.

— Proşti găseşti o mulţime, nu numai pe Pământ, ci prin toată galaxia. Eu vorbesc de incapacitatea intelectuală, de neputinţa de a înţelege tehnica şi ştiinţa care fac posibile războiul, care permit funcţionarea maşinilor de luptă. Vorbesc de o stare mentală în care nimeni să nu mai poată înţelege avansul tehnologic şi ştiinţific. Cei care ştiu vor uita, iar ceilalţi nu vor învăţa niciodată. Se vor întoarce din nou la roata şi pârghia simplă. Asta va face ca războiul la o asemenea scară să devină imposibil.

Enoch rămase înlemnit, incapabil să rostească o vorbă, cuprins de groază, în vreme ce milioane de gânduri scăpate de sub control îi goneau prin creier.

— Ţi-am spus că-i o măsură drastică, făcu Ulise. Trebuie să fie. Războiul e o mare nenorocire şi preţul împiedicării lui este enorm.

— N-aş putea! şopti Enoch. Nimeni n-ar putea…

— Tu poate că nu. Dar gândeşte-te: dac-ar fi un război…

— Ştiu. Dac-ar fi un război, ar fi mult mai rău. Dar intervenţia de care vorbeşti n-ar opri războiul. Nu asta aveam în minte. Oamenii ar continua să se ucidă între ei.

— Cu bâte, spuse Ulise. Eventual cu arcuri şi săgeţi. Cu arme de foc, atâta vreme cât o să le mai aibă şi până ce s-or termina muniţiile. După aceea n-o să mai ştie cum să fabrice alt praf de puşcă, cum să facă rost de plumb pentru gloanţe şi nici măcar cum să le fabrice. O să continue, poate, să se înfrunte, dar n-ar mai fi un holocaust. Oraşele n-ar mai fi şterse de pe faţa pământului de explozii nucleare, pentru că nimeni nu va mai şti să armeze o rachetă, s-o lanseze — poate nici chiar ce reprezintă. Comunicaţiile, aşa cum le cunoşti, o să dispară. N-o să rămână decât mijloacele de transport cele mai simple. Războiul nu va mai exista decât la scară locală.

— E groaznic, murmură pământeanul.

— Şi războiul e la fel. Alegerea îţi aparţine.

— Dar cât o să dureze starea asta? întrebă Enoch. Oare n-o să trebuiască să ne întoarcem de fiecare dată la această soluţie, la nesfârşit?

— Câteva generaţii, răspunse Ulise. Efectul se şterge treptat. Lumea o să iasă încet din amorţeală şi-o să înceapă din nou să progreseze. I se dă, de fapt, o a doua şansă.

— Dar, după alte câteva generaţii, ar putea să ajungă în exact aceeaşi situaţie de astăzi, obiectă Enoch.

— Posibil. Totuşi eu nu m-aş aştepta la asta. E foarte greu de crezut că evoluţia o să fie identică. Sunt multe şanse să se ridice o civilizaţie mai bună şi-un popor mai paşnic.

— E prea mult pentru un om…

— E o şansă pe care-ar trebui s-o iei în calcul, spuse Ulise. Metoda e oferită doar acelor rase care merită să fie salvate.

— Trebuie să-mi dai ceva timp de gândire, şopti Enoch.

Dar ştia că nu mai avea timp.