Halta

28

Pivniţa era enormă. Se întindea până dincolo de luminile pe care le aprinsese — un loc cu tunele şi încăperi săpate adânc în stânca de sub deal.

Aici se găseau containerele masive, pline cu diferite soluţii pentru călători, pompele şi generatoarele funcţionând după principii necunoscute. Mult sub podeaua pivniţei se aflau containerele cu fluidul vâscos al trupurilor creaturilor care călătoriseră prin staţie.

Enoch trecu printre cuve şi generatoare până la o galerie cufundată în beznă. Găsi panoul şi aprinse luminile, apoi păşi în galerie. De-o parte şi de alta, montase rafturi metalice pentru grămada de aparate, artefacte şi tot felul de daruri aduse de călători. Rafturile erau ocupate până în tavan, cu un talmeş-balmeş de obiecte din toate colţurile galaxiei. Puţine din lucrurile acelea erau stricate. Majoritatea continuau să funcţioneze şi aveau un rost, fie practic, fie estetic. Numai că el nu cunoştea rostul lor.

La capătul rafturilor, obiectele fuseseră aşezate mai sistematic şi mai grijuliu, clasate şi numerotate, cu trimiteri la un catalog şi la nişte date din jurnal. Erau cele cărora le ştia scopul, ba chiar şi câteva din principiile implicate. Unele erau destul de nevinovate, altele aveau o mare valoare potenţială, şi în sfârşit mai existau câteva, împachetate în roşu, înaintea cărora îl cuprindeau fiorii de groază.

Galeria se lărgi într-o cameră ovală. Aici pereţii erau tapetaţi cu un material cenuşiu gros, care prindea gloanţele şi nu le permitea să ricoşeze.

Enoch se îndreptă către un panou montat înăuntrul unei nişe adânci. Întinse mâna şi ridică un comutator, apoi păşi iute în centrul încăperii.

Lumina se micşoră încet, apoi clipi brusc.

Bărbatul se descoperi pe o colină ce cobora către un râu molatec mărginit de o mlaştină. Între mlaştină şi poalele dealului se întindea o mare de iarbă înaltă şi aspră. Deşi nu se simţea nici o adiere, iarba foşnea, aplecându-se sub greutatea unor trupuri ce se furişau spre el. Auzi un mârâit sălbatic, apoi din depărtare, poate de dincolo de râu, se rostogoli un urlet adânc, monoton, răguşit şi obosit.

Pământeanul îşi simţi părul zbârlindu-se pe ceafă şi întinse puşca înainte. Totul era năucitor. Simţea pericolul, deşi deocamdată nu-l pândea nici unul. Totuşi, chiar aerul locului acela recunoscut părea îmbibat de ameninţare.

Se răsuci să privească înapoia lui pădurea deasă şi întunecată care se revărsa peste dealuri spre râu, oprită de savana ce împrejmuia movila pe care se găsea. Dincolo de dealuri, lucea sângeriu, un şir de munţi semeţi care păreau să se piardă în cer, dar fără să aibă vreo urmă de zăpadă pe piscuri.

Două făpturi ieşiră în fugă din pădure şi se opriră la lizieră. Se aşezară şi mârâiră spre el, cu cozile înfăşurate în jurul picioarelor. Aduceau la înfăţişare cu lupii sau câinii, dar nu erau nici una, nici alta. În lumina slabă, blana le lucea de parcă ar fi fost unsă cu grăsime şi se oprea la gât, lăsând golaşe craniul şi figura. Păreau nişte bătrâni plecaţi de la un carnaval, cu trupurile învelite în blănuri de lup. Limbile atârnânde luceau stacojiu pe albul de os al feţelor.

Nici un pericol nu se zărea dinspre pădure, doar cele două fiare costelive care stăteau pe şezut şi-i rânjeau ciudat, fără să-şi arate colţii.

Pădurea era întunecată şi încâlcită, cu frunzişul de un verde atât de închis, încât bătea spre negru. Toate frunzele străluceau ca lustruite.

Enoch se întoarse din nou ca să privească râul. La marginea ierbii, văzu un şir de broaşte monstruoase, ale căror trupuri, lungi de doi metri, aveau culoarea burţii peştilor morţi. Deasupra botului, acoperind întreaga frunte, trona un ochi ciclopic, faţetat, strălucind în lumina slabă ca ochii de pisică.

Urletele răguşite continuau să se audă dinspre rău şi printre ele răzbătea un bâzâit slab, subţire furios, precum al unui ţânţar.

Bărbatul ridică privirile spre cer şi în adâncurile acestuia zări o înşiruire de puncte atât de îndepărtate, încât nu reuşi să le ghicească natura.

Îşi îndreptă iarăşi atenţia asupra fiinţelor cu înfăţişare de broască, însă cu coada ochiului prinse străfulgerarea unei mişcări şi se răsuci către pădure.

Lupii cu ţestele dezgolite de carne urcau dealul într-o goană tăcută. Nu păreau să fugă, ci se mişcau mai degrabă ca suflaţi dintr-o sarbacană.

Enoch îşi aruncă puşca spre umăr, o potrivi acolo ca şi cum ar fi fost o parte a lui şi ochi chipul primei creaturi. Arma tresări şi, fără să aştepte să vadă dacă focul doborâse fiara, îndreptă puşca spre a doua, aducând în acelaşi timp un alt glonte pe ţeavă. Puşca reculă din nou, iar a doua fiinţă-lup făcu un salt, se împiedică, apoi începu să se rostogolească în vale, zbătându-se în cădere.

Enoch acţiona închizătorul şi cartuşele goale luciră în soare când se răsuci iute către celălalt versant.

Broaştele se furişaseră mai aproape, dar când el se întoarse, se opriră şi se ghemuiră, aţintindu-l cu privirea.

Băgă mâna în buzunar, scoase două cartuşe şi le îndesă în încărcător în locul celor trase.

Urletul de pe râu se oprise, dar acum se auzea un zgomot de claxon pe care nu-l putea localiza. Întorcându-se cu grijă, încercă să-i descopere sursa.

Părea să vină din pădure, însă acolo nu mişca nimic.

Între două claxoane putea auzi bâzâitul, mai puternic acum. Aruncă o căutătură spre cer. Punctele crescuseră şi nu mai stăteau în spirală, dar erau încă prea sus.

Când coborî din nou privirile, monştrii cu înfăţişare de broască erau şi mai aproape.

Enoch ridică puşca şi trase de la şold. Ochiul celei mai apropiate creaturi explodă, ca atunci când arunci o piatră. În apă. Făptura nu sări, nici nu se zbătu. Se lăsă pur şi simplu pe pământ, lăţindu-se ca şi cum cineva ar fi apăsat-o cu piciorul. Rămase turtită, cu o gaură mare şi rotundă pe locul ochiului, umplându-se cu un fluid galben vâscos, probabil sângele ei.

Celelalte dădură înapoi încet, temătoare. Se retraseră până la baza dealului şi se opriră la marginea ierbii.

Bâzâitul se auzea mai tare, iar zgomotul de claxon se apropiase şi nu mai era nici o îndoială că Venea dinspre dealuri.

Pământeanul se răsuci şi îl văzu, străbătând văzduhul, coborând de pe culme şi păşind printre copaci. Era un balon negru care se umfla ritmic, emiţând claxoanele şi sălta pe patru picioare ţepene care se arcuiau, desfăcându-se larg şi ţinând trupul rotund deasupra pădurii. Mergea zvâcnind, ridicându-şi picioarele peste coroanele arborilor. De fiecare dată când punea unul jos, se auzea pocnetul ramurilor şi scârţâitul copacilor rupţi sau împinşi deoparte.

Enoch îşi simţi pielea de pe spinare încreţindu-se ca un stor de fereastră, iar părul de pe ceafă, ascultând de un instinct primar, se ridică într-o coamă de luptă.

Totuşi chiar şi în acel moment, aproape îngheţat de spaimă, o parte a minţii îi aminti de focul pe care-l trăsese şi degetele îi scotociră în buzunar după un alt cartuş cu care să umple încărcătorul.

Bâzâitul era mult mai puternic, îşi schimbase tonalitatea şi se apropia cu viteză înfricoşătoare.

Punctele de pe cer nu mai spiralau, ci plonjau direct spre el, unul după altul.

Aruncă o privire către balon. Continua să înainteze claxonând, dar punctele în picaj erau mai rapide şi urmau să-l atace primele.

Îşi întinse arma, gata să o lipească, de umăr, şi le privi apropiindu-se deveniseră trupuri hidoase, fusiforme, cu cioc ascuţit ca o spadă. Un fel de păsări, gândi Enoch, dar mai lungi, mai subţiri, mai mari, mai ucigaşe de-cât orice pasăre de pe Pământ.

Bâzâitul se preschimbă într-un ţipăt care continuă să crească pe fondul ritmului de metronom al balonului negru.

Fără să-şi judece mişcările, bărbatul duse arma la umăr şi aşteptă ca primul din monştrii în picaj să fie destul de aproape.

Erau mai mari decât crezuse şi se prăbuşeau din cer aidoma unor bolizi.

Puşca îi izbi umărul şi primul atacator îşi pierdu forma de săgeată, se chirci şi căzu. Încărcă din nou, trase, şi al doilea se dezechilibra şi se rostogoli. Al treilea se răsuci în aer şi devie pe o parte, ca o cârpă fluturând în vânt fără vlagă, picând spre râu.

Restul virară lin şi se înălţară, fâlfâind cu disperare din aripile mari.

O umbră coborî peste colină şi de undeva de deasupra un stâlp uriaş se prăvăli, pe una din pante, cutremurând solul şi împroşcând cu apă.

Enoch îi văzu faţa, dacă ceva atât de grotesc şi obscen putea fi numit faţă. Avea un cioc sub care se afla o gură-ventuză şi vreo duzină de alte organe — probabil, ochii.

Trupul umflat al creaturii atârna sub picioarele ca de păianjen, iar faţa de dedesubt urmărea întregul teren de vânătoare.

Creatura îşi lăsă trupul în jos ca să-şi înhaţe prada.

Enoch nu-şi dădu seama când ridică puşca şi o armă decât după ce aceasta bubui şi-i lovi umărul. Avu impresia că o jumătate a lui stătea deoparte, privindu-l cum trage.

Bucăţi mari de carne zburară din balonul negru. Brusc, pe întreaga lui suprafaţă apărură crăpături din care ţâşni cu presiune o ploaie întunecată.

Percutorul ţăcăni în sec. Arma se golise, dar nu mai era nevoie de un alt foc. Picioarele cele mari se chirceau şi tremurau, iar trupul dezumflat se zbătea în ceaţa închisă la culoare. Nu se mai auzea zgomotul de claxon, doar lipăitul picăturilor negre pe iarba scurtă de pe deal.

Mirosul îl îngreţoşă pe bărbat; pe haine îi curgeau stropi lipicioşi, ca uleiul rece.

Apoi lumea se topi şi dispăru.

Enoch se afla iarăşi în camera ovală, slab luminată. Simţea mirosul greu de praf de puşcă şi în jurul său luceau cartuşele goale azvârlite din armă.

Era din nou în pivniţă. Tragerea la ţintă se terminase.