Halta

19

Ulise sosi la ora în care crepusculul se adâncea în noapte.

Enoch şi Lucy tocmai îşi terminaseră cina, când paşii exterului se auziră în staţie.

Umbrele îi subliniau, parcă mai mult ca niciodată, cruzimea trăsăturilor de măscărici. Trupul lui mlădios părea acoperit cu piele tăbăcită de căprioară. Veşmântul multicolor lucea slab, iar faţa colţuroasă, capul lipsit de păr, urechile drepte şi ascuţite, lipite strâns de craniu, îi dădea o înfăţişare înfricoşătoare…

Cel care nu i-ar fi cunoscut firea blajină, gândise Enoch, s-ar fi speriat ca un copil.

— Te aşteptam, spuse Enoch. Cafeaua e fierbinte.

Ulise făcu încet un pas înainte, apoi se opri.

— Mai ai pe cineva cu tine. Un om, aş spune.

— Nu e nici un pericol, îl linişti bărbatul.

— De alt sex. O femelă, nu? Ţi-ai găsit o pereche?

— Nu. Nu e perechea mea.

— Ai acţionat înţelept în toţi aceşti ani, spuse Ulise. Într-o situaţie ca a ta, o prietenă nu reprezintă cea mai fericită alegere.

— Nu ai de ce să te îngrijorezi. Nu poate comunica. Nu vorbeşte şi nu aude.

— O boală?

— Da, din naştere. N-a auzit şi n-a vorbit niciodată. Nu poate spune nimic din ce a văzut aici.

— Limbaj prin semne?

— Nu cunoaşte nici unul. A refuzat să înveţe.

— Îţi este prietenă?

— De câţiva ani, răspunse Enoch. A venit să-mi ceară protecţie. Tatăl ei a bătut-o cu un bici.

— El ştie că este aici?

— Bănuieşte, dar nu poate fi sigur.

Ulise ieşi încet din umbră.

Lucy îl privi, dar nici un semn de groază nu i se citi pe faţă. Privirea îi rămase netulburată şi nu tresări.

— Mă acceptă bine, spuse Ulise. Nu fuge şi nici nu ţipă.

— N-ar putea ţipa, chiar dacă ar vrea, observă Enoch.

— Trebuie să fiu foarte respingător la prima vedere pentru orice om.

— Ea nu vede doar exteriorul. Te vede şi pe dinăuntru la fel de bine.

— Crezi că s-ar speria dacă i-aş face o plecăciune omenească?

— Dimpotrivă. S-ar putea chiar s-o încânte, răspunse amuzat Enoch.

Ulise făcu plecăciunea, formal şi exagerat, ţinând o mână pe piept.

Lucy zâmbi şi bătu din palme.

— Vezi! strigă încântat exterul. Cred că mă place.

— Atunci de ce nu te aşezi să bem nişte cafea, sugeră Enoch.

— Uitasem de cafea. Vederea acestui om mi-a luat din minte gândul cafelei.

Se aşeză pe locul unde îl aştepta a treia ceaşcă. Enoch dădu să se ridice, dar Lucy i-o luă înainte şi merse să ia cafeaua.

— Înţelege? se miră Ulise.

Bărbatul clătină din cap.

— Te-ai aşezat şi ceaşca din faţa ta era goală.

Fata turnă cafeaua, apoi se retrase pe sofa.

— Nu vrea să stea cu noi? întrebă Ulise.

— O încântă obiectele acelea. A reuşit să pună în funcţiune unul din ele.

— Ai de gând să o păstrezi aici?

— Nu pot. Ar fi căutată. Trebuie s-o duc acasă.

— Nu-mi place asta, spuse Ulise.

— Nici mie. Fără discuţie, n-ar fi trebuit s-o aduc aici. Dar în clipa aceea nu puteam face altceva. N-am avut timp de gândire.

— Nu ai făcut nimic rău, şopti exterul.

— Fata e inofensivă. Lipsită de comunicare…

— Nu-i vorba de asta. Ea reprezintă o complicaţie suplimentară şi asta nu-mi place. Am venit în seara asta să-ţi spun că avem necazuri.

— Necazuri? N-am avut nici o problemă.

Ulise duse cafeaua la buze şi sorbi prelung.

— E bună, spuse el. Am luat boabe cu mine şi mi-am preparat acasă, dar nu are acelaşi gust.

— Care-i necazul de care vorbeai?

— Îţi mai aminteşti de veganul mort acum câţiva ani de-ai tăi?

— Luminosul, încuviinţa din cap Enoch.

— Fiinţa are propriul ei nume…

— Nu-ţi plac poreclele noastre, râse bărbatul.

— Nu ne stă în obicei să folosim alte denumiri.

— Faptul că le dau un nume este un semn de afecţiune, se motivă Enoch.

— Ai îngropat veganul.

— Pe locul familiei mele, ca şi cum ar fi fost de-al meu. Am citit un psalm deasupra lui.

— Asta e bine, spuse Ulise. S-a făcut cum trebuia. Ai făcut foarte bine. Dar trupul a dispărut.

— A dispărut! Nu se poate!

— A fost luat din mormânt.

— Dar n-ai de unde să ştii, protestă Enoch. Cum ai aflat?

— Nu eu. Veganii sunt cei care-au aflat.

— Dar sunt la ani-lumină distanţă…

Apoi însă nu se mai simţi la fel de sigur. În noaptea în care murise bătrânul şi el expediase mesajul către Centrala Galactică, i se spusese că veganii ştiau vestea chiar din clipa morţii lui. De asemenea nu era nevoie de un certificat de deces, întrucât cunoşteau şi cauza decesului.

Părea imposibil, dar în galaxie multe astfel de lucruri se dovedeau, până la urmă, pe deplin posibile.

Oare, se întrebă Enoch, fiecare vegan avea contact mental cu semenii lui? Sau exista un fel de Birou Central de Evidenţa Populaţiei (folosind o denumire pământeană pentru ceva vag inteligibil) cave, păstra contactul cu fiecare vegan în viaţă, ştiind în fiecare clipă unde era şi ce făcea?

Într-adevăr! S-ar fi putut, admise Enoch. Nu ar fi reprezentat ceva deosebit pentru puterile lor uluitoare. Totuşi menţinerea contactului şi după moarte era cu totul altceva.

— Trupul a dispărut, insistă Ulise. Pot să te asigur că ăsta-i adevărul. Eşti considerat responsabil.

— De către vegani?

— De ei şi de întreaga galaxie.

— Am făcut ce-am putut, spuse Enoch înfierbântat. Am făcut ce mi s-a cerut. Am urmat litera legii vegane. Am onorat trupul după obiceiurile planetei mele. Nu-i drept ca responsabilitatea să se menţină la nesfârşit. Şi nici nu cred că trupul a dispărut cu adevărat. Nimeni nu putea să-l ia, pentru că nimeni nu ştia de el.

— După logica umană, recunoscu exterul, ai dreptate, bineînţeles. Dar nu şi după logica vegană. Şi în acest caz, Centrala Galactică tinde să susţină partea lor.

— Întâmplător, veganii îmi sunt prieteni. N-am întâlnit nici unul cu care să nu mă înţeleg şi care să nu-mi placă. O să mă descurc eu cu ei.

— Dacă ar fi o problemă care să-i intereseze numai pe vegani, explică Ulise, sunt sigur că ai reuşi. Nu mi-aş face griji. Dar situaţia e ceva mai complicată. Aparent, este o întâmplare obişnuită, dar au intervenit şi alţi factori. Veganii ştiu de câtva timp că trupul a fost luat şi sunt, bineînţeles, tulburaţi. În ciuda acestui fapt, au păstrat tăcerea.

— Nu trebuia. Puteau veni la mine. Nu ştiam ce s-a întâmplat…

— Nu au tăcut din cauza ta. Au avut alt motiv.

Ulise termină cafeaua şi-şi mai turnă una. Umplu ceaşca pe jumătate plină a lui Enoch şi puse ibricul alături.

Bărbatul îl aşteptă să continue.

— Poate nu ştiai, dar la vremea când s-a hotărât înfiinţarea staţiei s-a înregistrat o opoziţie considerabilă din partea unui număr de rase din galaxie. Ca în orice situaţie de acest gen au fost invocate mai multe considerente, dar adevăratul motiv îl constituia confruntarea permanentă pentru avantaje rasiale sau regionale, o situaţie asemănătoare, după câte îmi închipui, cu acţiunile de pe Pământ pentru dobândirea de avantaje economice. Bineînţeles, în galaxie, consideraţiile economice reprezintă arareori factorul fundamental. Există multe alte interese.

Enoch încuviinţă din cap.

— Am auzit mai demult ceva, dar n-am dat prea mare importanţă.

— În principiu, este o problemă de direcţie, spuse Ulise. Când Centrala Galactică şi-a început expansiunea în acest braţ al spiralei, nu a mai rămas nici timp, nici forţă pentru expansiunea în alte direcţii. Există un grup mare de rase care visează de multe secole să se extindă către roiurile globulare. Fireşte, au motivele lor personale. Cu tehnica noastră, un salt prin spaţiu până la roiurile apropiate este pe deplin posibil. Aceste roiuri par să fie aproape complet lipsite de praf şi gaze, aşa încât, odată ajunşi acolo, ne-am putea extinde mult mai rapid decât din multe alte părţi ale galaxiei. Pare frumos, dar totul rămâne o simplă ipoteză, pentru că nu ştim ce vom găsi în realitate. S-ar putea ca după toate eforturile şi timpul cheltuit să nu descoperim nimic sau să dăm peste o altă rasă. Şi aşa avem destule în galaxie. Totuşi roiurile prezintă o fascinaţie deosebită pentru unele spirite.

— Îmi dau seama, aprobă pământeanul. Ar fi prima aventură în afara galaxiei. Ar putea fi pasul cel mic spre alte galaxii.

Ulise se holbă către el.

— Şi tu! Trebuia să fi bănuit…

— Şi eu am un asemenea spirit, spuse Enoch amuzat.

— Deci, există această fracţiune care opta pentru roiurile globulare, cred că aşa le spuneţi voi, şi care a luptat împotriva deciziei de a veni în această direcţie. Înţelegi, doar, că abia am început expansiunea în zonă. Avem mai puţin de o duzină de staţii şi ne vor trebui o sută. Vor mai trece secole până ce reţeaua va fi completă.

— Deci fracţiunea respectivă continuă să se împotrivească şi mai are încă vreme să oprească proiectul braţului spiral.

— Aşa-i, şi asta mă îngrijorează. Ei intenţionează să folosească dispariţia cadavrului drept argument împotriva extinderii reţelei. Li s-au alăturat şi alte grupuri, fiecare cu interesele sale, crezând că au o şansă mai mare să capete ceea ce vor dacă ruinează proiectul.

— Să-l ruineze?

— Da. Din momentul în care incidentul va deveni public, vor începe să strige că o planetă aşa de barbară ca Pământul nu este potrivită pentru o haltă. Vor insista ca staţia să fie abandonată.

— Dar nu pot face asta!

— Ba pot. Vor spune că e degradant şi nesigur să menţinem o staţie într-o sălbăticie în care până şi mormintele sunt jefuite, pe o planetă unde morţii nu se pot odihni în pace. Este tipul de argument sentimental care va primi sprijinul din partea multor sectoare ale galaxiei. Tocmai din pricina proiectului veganii au făcut tot posibilul să treacă sub tăcere întâmplarea. E prima oară când fac aşa ceva. Sunt un popor mândru şi au cult pentru onoare, însă pentru binele nostru au acceptat dezonoarea. Aşa ar fi rămas, dacă s-ar fi păstrat secretul. Dar povestea s-a aflat — fără îndoială, prin spioni — şi acum nu mai pot accepta să-şi piardă onoarea. Veganul care va sosi în seara asta este un reprezentant oficial, însărcinat să aducă protestul.

— Mie?

— Ţie, şi, prin tine, întregului Pământ.

— Dar Pământul nu este implicat. Pământul nu ştie nimic.

— Sigur că nu, dar din punctul de vedere al Centralei Galactice, tu reprezinţi Pământul.

Enoch clătină din cap. Era o nebunie, dar asta nu trebuia să-l surprindă. Ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva. Fusese obişnuit să gândească omeneşte şi, chiar după toţi acei ani, păstrase concepţiile lui înguste, până acolo încât orice alt mod de gândire îi părea din capul locului eronat.

Planul de abandonare a Pământului constituia o greşeală. Nu avea nici un rost, întrucât părăsirea staţiei nu anula proiectul. În schimb, ar fi ruinat orice speranţă pentru rasa umană.

— Totuşi chiar dacă va trebui să abandonaţi Pământul, puteţi merge pe Marte. Dacă e nevoie de o staţie în acest sistem solar, există şi alte planete.

— Nu înţelegi, spuse Ulise. Staţia asta e un simplu punct de atac. Ţinta lor e să anihileze proiectul şi să folosească timpul şi eforturile în altă direcţie. Dacă abandonăm o staţie, suntem discreditaţi. Atunci, toate motivele noastre vor fi discutate şi judecate din nou.

— Chiar dacă proiectul va cădea, obiectă Enoch, nu e sigur că va câştiga un alt grup. Problema redistribuirii timpului şi energiei se va dezbate deschis. Spui că există multe grupuri unite împotriva noastră. Să presupunem că vor câştiga. Atunci vor trebui să lupte între ele.

— Bineînţeles, admise exterul, dar astfel fiecare va avea o şansă de câştig. După cum merge treaba acum, nu au nici una. Există un grup, în partea cealaltă a galaxiei, care vrea să se mute într-un sector puţin populat de la periferie. O legendă veche spune că rasa lor s-a ridicat din emigranţii unei alte galaxii care au ajuns la periferie şi au început să înainteze spre centru. Ei au credinţa că, dacă vor ajunge la periferie, vor putea transforma legenda în istorie, spre marea lor glorie. Alt grup îşi doreşte să ajungă într-un braţ mic al spiralei din pricina unei înregistrări obscure, făcută cu mulţi eoni în urmă de strămoşii lor, care conţine nişte mesaje practic indescifrabile. Cu timpul, povestea a căpătat amploare, până ce au ajuns să fie convinşi că vor găsi o superinteligenţă în acel braţ al spiralei. Pe deasupra, mai este şi instinctul firesc de cercetare a inimii galaxiei. Trebuie să înţelegi că de abia am început, că galaxia este neexplorată, iar miile de rase care formează Centrala Galactică sunt abia nişte pionieri. De aceea Centrala este ţinta tuturor presiunilor.

— Vorbeşti de parcă ai avea puţine speranţe pentru staţia de pe Pământ.

— Aproape nici o speranţă. Însă tu poţi alege, să rămâi aici şi să trăieşti o viaţă obişnuită, sau să fii repartizat la o altă staţie. Centrala Galactică speră că vei alege să lucrezi în continuare.

— Sună cam ultimativ.

— Mă tem că este, recunoscu Ulise. Îmi pare rău, Enoch, că sunt purtătorul veştilor proaste.

Enoch rămase împietrit. Veşti proaste? Era mult mai rău. Era sfârşitul.

Vedea cum se prăbuşeau, odată cu lumea lui, toate speranţele pentru Pământ. Fără staţie, Pământul urma să fie din nou uitat, fără speranţă de ajutor. Singură şi fără apărare, rasa umană urma să continue orbeşte pe calea sa nesigură către un viitor tulbure şi nebun.