Halta

11

Enoch puse la dosar mesajul şi trimise confirmarea.

Lăsă maşina în aşteptare şi se apropie de rezervorul numărul trei, pe care-l pregătise înainte de plecare. Verifică temperatura şi nivelul soluţiei şi se asigură din nou că recipientul era corect aşezat faţă de materializator.

Apoi merse la celălalt materializator, cel oficial şi de urgenţă, aşezat în colţ şi-l verifică atent. Ca de obicei, era în regulă. Întotdeauna era în regulă, dar niciodată înainte de vizita lui Ulise nu uita să-l verifice. Dacă ar fi găsit ceva dubios, ar fi expediat un mesaj urgent la Centrala Galactică, şi prin materializatorul obişnuit ar fi venit cineva să-l repare.

Materializatorul oficial şi de urgenţă îndeplinea exact funcţiile menţionate în numele său. Se folosea doar pentru vizite oficiale ale personalului Centralei Galactice sau în caz de urgenţă, iar utilizarea lui era complet independentă de a staţiei.

Ulise, ca inspector al staţiei, îl putea folosi ori de câte ori dorea, fără să fie dator să înştiinţeze din timp. Dar în toţi anii de când venea aici, niciodată nu uitase să-şi anunţe sosirea, îşi aminti Enoch cu oarecare mândrie. Ştia că acesta reprezenta un gest de curtoazie de care nu se bucurau multe staţii din marea reţea galactică.

În seara asta, gândi el, poate ar trebui să-l înştiinţez pe Ulise de urmărirea sub care fusese pusă staţia. Poate ar fi trebuit să-i fi spus mai devreme, dar îi venise greu să admită că oamenii puteau reprezenta o problemă pentru reţeaua galactică.

Îl obseda ideea că pământenii erau buni şi raţionali. Fără motiv, pentru că în multe privinţe nu erau nici buni, nici raţionali. Poate că încă nu se maturizaseră. Erau isteţi şi iuţi, uneori miloşi şi chiar înţelegători, dar se purtau lamentabil în multe alte privinţe.

Totuşi dacă li s-ar acorda o şansă, îşi spuse Enoch, dacă ei ar afla ce se petrece în spaţiu, s-ar mai stăpâni niţel şi, după un timp, şi-ar câştiga dreptul de a fi primiţi în marea frăţie a popoarelor din stele.

Odată acceptaţi, puteau să-şi dovedească valoarea, pentru că alcătuiau o rasă tânără şi plină de energie, uneori, poate prea energică.

Enoch scutură din cap şi traversă încăperea. Se aşeză la birou şi trase înaintea lui pachetul adus de poştaş, apoi tăie sfoara cu care-l legase Winslowe.

Înăuntru erau ziare, un săptămânal, două reviste — Nature şi Science — şi scrisoarea.

Împinse deoparte ziarele şi luă scrisoarea. Era un plic de poştă aeriană ştampilat în Londra, al cărui expeditor purta un nume ce nu-i spunea nimic. Nu-şi putea închipui motivul pentru care o persoană necunoscută i-ar fi scris din Londra. Deşi, oricine ar fi fost autorul, din Londra ori din altă parte, i-ar fi fost necunoscut. Nu cunoştea pe nimeni, nicăieri în lume.

Desfăcu plicul, întinse foaia dinăuntru pe birou şi trase lampa mai aproape ca să lumineze scrisul.

Şi urma semnătura.

Enoch îndepărtă scrisoarea.

Din nou, îşi spuse, încă un urmăritor, deşi discret şi peste măsură de politicos; greu de crezut că ar fi putut face necazuri.

Dar încă cineva care sesizase şi rămăsese surprins că acelaşi om fusese abonat la o revistă pentru moi mult de optzeci de ani.

Iar anii treceau şi urmau să fie din ce în ce mai mulţi. Pe lângă spionii de afară, aveau să apară mulţi alţii, potenţiali. Oricât s-ar fi ascuns, tot nu putea trece neobservat. Mai devreme sau mai târziu, lumea avea să afle şi să se înghesuie la uşa lui, nerăbdătoare să ştie de ce se ascunde.

Era inutil să spere la mai mult timp. Laţul se strângea.

De ce nu sunt lăsat în pace? se întrebă el. Dacă le-ar fi putut explica situaţia, poate că i-ar fi liniştit. Dar n-o putea face. Şi chiar şi aşa, tot ar mai fi fost câţiva care să-l deranjeze.

Materializatorul porni să ţiuie atenţionându-l şi Enoch se răsuci spre el.

Thubanul sosise. Era în container, un glob întunecat deasupra căruia plutea leneş un cub.

Bagajul, gândi Enoch. Dar în mesaj nu se spunea nimic de vreun bagaj.

În vreme ce traversă încăperea, auzi un clinchet, thubanul îi vorbea.

— Cadou la tine, spunea clinchetul. Vegetaţie moartă.

Enoch scrută cubul plutitor.

— Ia-l. Adus la tine.

Stângaci, pământeanul ciocăni răspunsul cu degetele în fereastra de sticlă a rezervorului.

— Îţi mulţumesc, prea bunule.

Se întrebă dacă folosise formula optimă. Problemele de etichetă îl puneau într-o mare încurcătură. Unele creaturi utilizau un limbaj plin de înflorituri (care, pe deasupra, se mai şi deosebeau de la o rasă la alta). Altele vorbeau în termenii cei mai simpli.

Cubul pe care-l scoase din container era un bloc de lemn greu, negru ca abanosul şi atât de dens, încât părea să fie de piatră. Îi veni să râdă gândindu-se cum, ascultându-l pe Winslowe, ajunsele un expert în aprecierea lemnului bun de sculptat.

Puse lemnul pe podea şi reveni către container.

— Nu superi, ciocăni thubanul, dacă spui ce faci cu el? La noi material foarte nefolositor.

Enoch ezită, căutând disperat prin memorie. Care era codul pentru „sculptură”?

— Ce faci? întrebă thubanul.

— Trebuie să mă ierţi, prea bunule. Nu folosesc deseori această limbă. Nu sunt destul de priceput.

— Te rog. Nu „prea bunule”. Sunt o fiinţă obişnuită.

— Îl modelez într-o altă formă, ciocăni Enoch. Eşti o fiinţă cu acces la spectrul optic? Dacă da, pot să-ţi arăt una din forme.

— Nu optic, răspunse thubanul, care începea să se aplatizeze. Multe alte, dar nu optic. Tu eşti fiinţă bipedă?

— Da.

— Planeta ta este solidă?

„Solidă”? se întrebă Enoch. A, da, solidul luat ca opus al lichidului.

— Un sfert solidă, bătu el. Restul e lichidă.

— Planeta mea aproape tot lichidă. Doar puţin solidă. Foarte plăcut.

— Vreau să te întreb un lucru, făcu Enoch.

— Întreabă.

— Eşti matematician? Mă refer la rasa ta.

— Da, răspunse creatura. Excelentă distracţie. Ocupă mintea.

— Vrei să spui că nu o utilizezi ştiinţific?

— Ba da, cândva utilizată. Acum nu nevoie. Cunoscut tot pentru utilizat, foarte mult timp înainte. Acum distracţie.

— Am aflat de sistemul vostru numeric.

— Foarte diferit, clincheţi thubanul. Mult bun.

— Mi-l poţi explica?

— Cunoşti sistem folosit la Polaris VII?

— Nu, nu-l cunosc, bătu Enoch.

— Atunci, inutil explicat al nostru. Întâi trebuie să cunoşti Polaris.

Deci asta era, gândi Enoch. Trebuia să-şi fi dat seama. Existau atâtea cunoştinţe în galaxie, iar el ştia prea puţin din ele şi înţelegea şi mai puţin.

Dar pentru oamenii de pe Pământ, toate astea însemnau grozav de mult. Unii şi-ar fi dat viaţa să afle puţinul pe care-l ştia el şi ar fi fost capabili să-i dea o utilizare.

Printre stele se afla o masă uriaşă de cunoştinţe: unele erau extensii ale celor umane, iar altele priveau probleme pe care omul nici măcar nu le bănuia, fiind folosite în scopuri de neimaginat. Şi câtă vreme omul avea să fie singur, toate acele lucruri urmau să rămână inimaginabile pentru el.

Trecuse o sută de ani, gândi Enoch. Câte mai avea să înveţe în următoarea sută? Dar într-o mie de ani?

— Acum mă odihnesc, spuse thubanul. Plăcere vorbit cu tine.