Halta

21

Vârfurile copacilor foşneau în vântul care se înteţea. În faţă, pâlcul cel mare de mesteceni se arăta alburiu în lumina palidă a felinarului. Mestecenii creşteau pe buza unui povârniş abrupt care se prăvălea vreo şapte metri. Ca să continue coborâşul, Enoch avea de ocolit prin dreapta.

Se întoarse uşor şi privi peste umăr. Lucy, care îl urma de aproape, îi zâmbi şi-i făcu un semn liniştitor. Bărbatul îi arătă că era necesar să ocolească prin dreapta şi că ea trebuia să se ţină aproape. Deşi, poate, n-ar fi fost nevoie. Şi ea cunoştea dealul la fel de bine, ba poate chiar mai bine decât el.

Continuară de-a lungul râpei stâncoase, ajunseră la capătul ei şi porniră să coboare panta. Spre stânga se auzea murmurul pârâului iute rostogolindu-se printre stânci.

Ciudat, gândi el, chiar şi pe întuneric putea recunoaşte unele forme, stejarul alb cel strâmb, ridicându-se într-un unghi imposibil; pâlcul de stejari roşii masivi care creşteau dintr-o grămadă de stânci prăbuşite, până la care nici un tăietor de lemne n-ar fi cutezat să urce; mica mlaştină acoperită de papură, care săpase o terasă în coasta dealului.

Mult mai jos, prinse lucirea unei ferestre şi se îndreptară către ea. Privi din nou peste umăr. Lucy era tot acolo, la doi paşi în urmă.

Ajunseră la o îngrăditură de pari şi se strecurară printre ei.

Undeva, dedesubt, lătră un câine şi un altul i se alătură, apoi tot mai mulţi. Haita din vale se repezi către ei. Câinii trecură pe lângă Enoch şi se aruncară spre Lucy, preschimbaţi brusc, din paznici, într-un comitet de primire. Ea îi mângâie uşor pe cap. Ca la un semn, câinii fugiră înapoi, hârjonindu-se, apoi făcură un ocol ca să se întoarcă iarăşi la ea.

Dincolo de gardul cel grosolan se întindea o grădină de zarzavat. Enoch urmă cu grijă cărarea dintre răzoare şi ajunse în curte. Casa de dinaintea lui stătea povârnită, cu contururile şterse din pricina întunericului, cu ferestrele de la bucătărie luminate cald de o lampă.

Bărbatul traversă curtea şi bătu la uşa bucătăriei. Auzi zgomot de paşi pe podea.

Uşa se deschise şi în cadrul luminat apăru coana Fisher, o femeie înaltă, osoasă, îmbrăcată în ceva care părea mai mult sac decât rochie.

Se holbă la Enoch, pe jumătate speriată, pe jumătate înfuriată. Apoi văzu fata din spatele lui.

— Lucy!

Fata se apropie în grabă şi mama o prinse în braţe.

Enoch lăsă felinarul pe pământ, strânse puşca sub braţ şi păşi pragul.

Familia era la cină în jurul unei mese rotunde din mijlocul bucătăriei. Hank se ridicase în picioare, însă cei trei fii şi străinul rămăseseră aşezaţi.

— Deci ai adus-o înapoi, rosti bătrânul.

— Am găsit-o.

— Tocmai ne-am întors din căutare, făcu Hank. Am fost iar după ea.

— Îţi aminteşti ce mi-ai spus azi după-amiază? întrebă Enoch.

— Ţi-am spus multe.

— Mi-ai spus că-l am pe dracu în mine. Mai ridică o dată mâna asupra fetei şi-ţi promit că-ţi arăt câţi draci am.

— Nu mă sperii tu pe mine, se burzului Hank.

Era însă deja speriat. I se citea în priviri şi în rigiditatea trupului.

— Vorbesc serios, spuse Enoch. Încearcă şi ai să vezi.

Cei doi bărbaţi rămaseră faţă în faţă preţ de o clipă, după care Hank se aşeză.

— Mănânci cu noi? se interesă el.

Enoch clătină din cap cu privirile aţintite asupra străinului.

— Tu eşti omul cu ginsengul? îl întrebă.

Bărbatul aprobă tăcut.

— Aşa mă strigă lumea pe aici.

— Vreau să-ţi vorbesc. Afară.

Claude Lewis se ridică.

— Nu e nevoie să ieşi, interveni Hank. Nu te poate obliga să ieşi. Îţi poate vorbi şi aici.

— Nu mă deranjează, răspunse Lewis. De fapt, chiar vreau să stau de vorbă cu el. Tu eşti Enoch Wallace, nu?

— El e, se răsti Hank. Trebuia să fi murit de bătrâneţe acum cincizeci de ani. Dar uită-te la el! Îl are pe dracu'. Îţi spun eu, ăsta are o înţelegere cu necuratul.

— Taci, Hank, zise Lewis, apoi înconjură masa şi ieşi pe uşă.

— Noapte bună, făcu Enoch către restul familiei.

— Domnule Wallace, spuse coana Fisher, mulţam' c-ai adus fata mea înapoi. Hank n-o s-o mai lovească. Îţi promit. O să am eu grijă de asta.

Enoch ieşi, închise uşa, ridică felinarul şi se apropie de Lewis.

— Hai să ne plimbăm puţin.

Se opriră la marginea grădinii şi se întoarseră faţă în faţă.

— Mă urmăreşti, vorbi, Enoch.

Lewis încuviinţă din cap.

— Oficial? Sau doar din curiozitate?

— Oficial, din păcate. Mă numesc Claude Lewis. Nu am nici un motiv să ţi-o ascund, sunt de la CIA.

— Nu sunt nici trădător şi nici spion, spuse Enoch.

— Nimeni nu spune că eşti. Doar te urmăream.

— Ştii ceva despre cimitir?

Lewis dădu din cap în semn că da.

— Ai luat ceva dintr-un mormânt.

— Da, recunoscu Lewis. Din cel cu piatra ciudată.

— Unde e?

— Cadavrul? La Washington.

— N-ar fi trebuit să-l iei, făcu Enoch cu asprime. Ai dat naştere la o mulţime de necazuri. Trebuie să-l aduci înapoi cât poţi de repede.

— O să ia ceva timp. Va fi nevoie să-l trimită cu avionul. Poate dura chiar douăzeci şi patru de ore.

— Mai repede de atât nu se poate?

— S-ar putea să reuşesc.

— Fă tot ce poţi. E important să aduci trupul înapoi.

— Aşa am să fac, Wallace. Nu ştiam…

— Şi, Lewis…

— Da?

— Nu face pe deşteptul cu mine. Fără fasoane. Fă exact ce-ţi spun eu. Încerc să fiu rezonabil, pentru că nu se poate altfel. Dar dacă încerci vreo manevră…

Întinse mâna şi îl apucă de cămaşă, răsucind-o cu putere.

— Mă înţelegi, Lewis?

Agentul rămase nemişcat. Nu încercă să se elibereze.

— Da, înţeleg.

— Ce dracu' te-a apucat să faci asta?

— Asta mi-e meseria.

— Mda, halal meserie. Dar ea te pune să spionezi, nu să jefuieşti morminte.

Îi dădu drumul la cămaşă.

— Spune-mi, făcu Lewis. Chestia aia din mormânt, ce era?

— Nu te interesează. Treaba ta e să aduci înapoi trupul. Eşti sigur că poţi s-o faci? N-o să te împiedice nimic?

Lewis clătină din cap.

— Absolut nimic. O să-i sun de cum ajung la primul telefon. Am să le spun că e o urgenţă.

— Chiar şi este, încuviinţă Enoch. Cel mai important lucru din viaţa ta e să aduci trupul înapoi. Să nu uiţi asta nici o clipă. E o problemă care priveşte întreg Pământul. Pe mine, pe tine, pe toată lumea. Dacă nu reuşeşti, ai să răspunzi în faţa mea.

— Cu arma?

— Poate, spuse Enoch. Nu te juca. Să nu-ţi închipui că aş ezita să te ucid. Într-o asemenea situaţie, aş putea ucide pe oricine. Absolut pe oricine.

— Wallace, îmi poţi dezvălui ceva?

— Nimic, răspunse Enoch şi ridică lampa.

— Mergi acasă?

Paznicul staţiei făcu din cap în semn că da.

— Nu pare să te deranjeze urmărirea noastră.

— Nu mă supăr dacă mă urmăriţi, atâta timp cât nu vă băgaţi nasul. Adu înapoi trupul şi continuă să mă pândeşti cât vrei. Dar nu-mi forţa mâna. Nu te băga peste mine. Ţine-ţi mâinile acasă şi nu te atinge de nimic.

— Dar, pentru Dumnezeu, omule, aici se întâmplă lucruri ciudate. Poţi să-mi spui câte ceva şi mie.

Enoch ezită.

— Dă-mi o idee. Nu mă interesează detaliile.

— Adu trupul înapoi şi poate mai vorbim, şopti Enoch.

— O să-l ai.

— Dacă nu, gândeşte-te la tine ca şi cum ai fi deja mort.

Enoch se răsuci pe călcâie, traversă grădina şi porni să urce dealul. Lewis rămase pe loc, privind legănatul felinarului până ce dispăru.