Halta

36

Staţia era liniştită şi cumva parcă ireală. O lampă ardea pe birou, iar pe măsuţă, mica piramidă de sfere lucea multicolor, ca o orgă de lumini. Petele de culoare pâlpâiau prin încăpere precum un roi ameţit de licurici Tehnicolor.

Rămase o clipă nehotărât, neştiind ce să facă. Îi lipsea ceva şi deodată îşi dădu seama ce. În toţi aceşti ani, avusese de agăţat în cui o puşcă. Acum ea nu mai exista.

Trebuia să se liniştească şi să treacă din nou la treabă. Trebuia să despacheteze şi să aranjeze obiectele. Trebuia să scrie jurnalul şi să citească ziarele vechi. Avea o mulţime de lucruri de făcut.

Ulise şi Lucy plecaseră cu o oră, două înainte către Centrala Galactică, dar efectul Talismanului mai stăruia în odaie. Ori, poate in el însuşi. Poate avea să ducă în el asta pentru totdeauna.

Traversă încăperea şi se aşeză pe canapea. În faţa lui, piramida de sfere îşi arunca duşul cristalin de culori. Întinse mâna să o apuce, apoi o trase încet înapoi. De ce să o examineze iar? De vreme ce nu-i aflase secretele atâta timp, la ce se putea aştepta acum?

Un lucru drăguţ, gândi el, dar inutil.

Trebuia să se întoarcă la lucru. Avea o grămadă de treabă de recuperat. Acum însă n-o mai făcea doar pentru el. Pământul urma să-i bată la uşă. Poate că în câteva ore ziarele aveau să fie acolo. Dar înainte ca asta să se întâmple, Ulise urma să vină înapoi ca să-l ajute, poate însoţit de alţii.

După ce-şi făcea ceva de mâncare, trecea la treabă. Dacă lucra până târziu în noapte, putea rezolva o mulţime de probleme.

Nopţile de singurătate, îşi spuse, sunt cele mai bune pentru muncă. Deşi nu mai era chiar aşa de singur pe cât crezuse cu câteva ore în urmă. Acum avea Pământul şi galaxia, pe Lucy şi Ulise, pe Winslowe şi pe Lewis şi pe bătrânul filozof din livada de meri.

Luă de pe birou statueta pe care i-o sculptase poştaşul. O ţinu sub lampă şi o răsuci încet în mâini. Înţelegea acum singurătatea figurinei.

Trebuise să meargă singur. Nu fusese altă cale. Nu avusese de ales. Slujba era pentru un singur angajat.

Puse statueta înapoi pe birou şi îşi aminti că nu-i dăruise încă poştaşului bucata de lemn adusă de călătorul thuban. Acum putea să-i spună de unde proveniseră lemnele acelea. Puteau să răsfoiască împreună jurnalele şi să găsească datele şi originea fiecărei bucăţi. Asta i-ar fi plăcut bătrânului Wins.

Auzi foşnetul mătăsos şi se răsuci surprins.

— Mary! strigă el.

Femeia stătea chiar la marginea penumbrei şi sclipirile colorate ale piramidei o făceau să pară o făptură magică. Iubita lui din lumea umbrelor se întorsese.

— Trebuia să mai vin, rosti ea. Erai singur, Enoch, şi nu am rezistat să stau deoparte.

Dorinţa ei era o capcană, îşi spuse el, din care nu putea scăpa. Nu mai era vorba de voinţă, ci de precizia ingrată a mecanismului orb pe care-l făurise el însuşi.

Nu trebuia să vină să-l vadă şi ea ştia asta la fel de bine, fără să poată face însă nimic. Aşa avea să fie pentru totdeauna?

Enoch rămase nemişcat, sfâşiat între dorinţă şi deşertăciunea irealităţii ei.

Mary se apropie şi el aşteptă clipa când ea avea să se oprească pentru a păstra iluzia.

Dar femeia nu se opri. Veni atât de aproape, încât îi simţi mirosul de flori de măr. Ridică o mână şi o puse pe braţul lui.

Nu era atingerea unei umbre. Putea simţi presiunea degetelor ei reci.

Rămase încremenit cu Mary strângându-i braţul.

Lumina pâlpâitoare! gândi el. Piramida de sfere!

Acum îşi amintea cine i-o dăruise: o creatură din rasele aberante ale sistemului Alphard. Din cărţile lor învăţase arta magiei. Încercaseră să-l ajute, dăruindu-i piramida şi el nu pricepuse. Fusese un eşec de comunicare, dar asta se întâmpla destul de des. În babilonul galaxiei era uşor să nu înţelegi, sau pur şi simplu să nu poţi afla.

Piramida de sfere era deci mecanismul minunat şi simplu, agentul de fixare al iluziilor, cel care transforma tărâmul magic în realitate.

Cu toate astea, gândi el, rămânea o iluzie, oricât de reală ar fi părut.

Făcu un gest către Mary, dar ea îi lăsă braţul şi făcu un pas înapoi.

Rămaseră tăcuţi, faţă în faţă, scăldaţi în curcubeul piramidei.

— Îmi pare rău, spuse Mary, dar nu mai am nici un rost. Nu ne putem păcăli.

Enoch amuţi, ruşinat.

— Am aşteptat clipa asta, continuă femeia. M-am gândit la ea şi am visat-o fără încetare.

— Şi eu, şopti Enoch. Nu am crezut că o să se împlinească vreodată.

Fireşte, atâta vreme cât nu se putea îndeplini, rămânea un lucru la care putea visa. Era romantic, depărtat şi imposibil. Probabil romantic tocmai pentru că fusese depărtat şi imposibil.

— Mă simt ca o păpuşă, zise ea, sau ca un ursuleţ de pluş. Regret, Enoch, dar tu nu poţi iubi o păpuşă. Întotdeauna îţi vei aminti cum am fost înainte. Păpuşa cu zâmbetul fix pictat, ursuleţul cu pluşul ieşind pe la cusături.

— Nu! strigă pământeanul. Nu!

— Sărmane Enoch… Aş vrea să te pot ajuta. Mai ai atât de mult de trăit cu gândul ăsta!

— Dar tu! strigă el. Dar tu? Ce-ai să faci acum?

Mary avusese curaj, gândi el. Curajul de a înfrunta lucrurile aşa cum erau.

De unde ştiuse?

— Am să plec, oftă ea. N-am să mă mai întorc. N-am să mai vin nici chiar când vei avea nevoie de mine. Nu se poate altfel.

— Dar nu poţi pleca, protestă Enoch. Eşti prinsă în capcană ca şi mine.

— Nu e ciudat ce ni se întâmplă? Amândoi, victime ale iluziei…

— Doar eu! Pentru tine, eu am fost întotdeauna real.

Ea încuviinţă din cap cu gravitate.

— Şi eu. Tu nu poţi iubi păpuşa pe care ai făcut-o, dar nici eu nu pot iubi păpuşarul. Totuşi amândoi am crezut asta, amândoi o mai credem şi ne simţim vinovaţi când descoperim că nu suntem în stare.

— Putem încerca. Numai de-ai rămâne.

— Şi să sfârşesc prin a te urî? Sau, mai rău de atât, prin a mă urî tu pe mine? Să rămânem cu vinovăţia — e mai bună decât ura.

Mary luă cu un gest rapid piramida de sfere şi o ridică.

— Nu, asta nu! răcni Enoch. Nu, Mary…

Piramida sclipi, se răsuci în aer şi se sparse de cămin. Luminile se stinseră. Ceva — sticlă? metal? piatră? — zornăi pe podea.

— Mary!

Însă acolo nu mai era nimeni.

— Mary! strigă el din nou şi strigătul se transformă în geamăt.

Ea plecase şi nu mai avea să se întoarcă.

Nici chiar atunci când bărbatul ar fi avut nevoie de ea.

Îl părăsiseră pentru totdeauna, întâi fata de la ferma din vale, apoi frumoasa din sud care îl privise trecând pe lângă poarta ei, iar acum Mary.

Se strecură cu greu prin întuneric şi bâjbâi după lampă. O găsi şi aprinse lumina.

Rămase lângă birou şi aruncă o privire prin încăpere. În colţul unde stătea acum fusese odată bucătăria, iar acolo, înspre cămin, camera de zi. Interiorul fusese schimbat de multă vreme. Totuşi încă mai putea vedea totul cu ochii minţii, de parcă ar fi fost abia ieri.

Trecuse atâta timp şi, dintre toţi cei de atunci, doar el mai rămăsese.

Îşi pierduse lumea, o lăsase în urmă…

Şi asemenea lui, în ziua aceea chiar fără să ştie, toţi oamenii de pe Pământ făcuseră la fel.

Niciodată nu mai avea să fie la fel ca înainte.

Aveau de spus adio atâtor iubiri, atâtor vise…

— Adio, Mary. Iartă-mă şi Dumnezeu să te ocrotească.

Se aşeză la masă şi scoase jurnalul din teancul dinaintea lui. Îl răsfoi, căutând paginile pe care trebuia să le umple.

Avea treabă.

Acum era pregătit.

Îşi luase ultimul adio.

SFÂRŞIT