Halta

20

Luminosul era bătrân. Ceaţa aurie care-l înfăşură îşi pierduse strălucirea tinereţii, rămânând discretă, profundă şi bogată. Creatura inspira demnitate, iar moţul alb, înnodat în vârful capului, îi dădea un aer de sfinţenie. Se adresă lui Enoch cu blândeţe:

— Regret că întâlnirea noastră trebuie să fie aşa. Deşi mă bucur să te întâlnesc. Am auzit despre tine. Rareori o făptură de pe o planetă neinclusă în Centrală ajunge îngrijitor de staţie. De aceea, tânără fiinţă, am fost curios în privinţa ta. M-am întrebat ce fel de creatură ai putea fi.

— Nu trebuie să-ţi fie teamă, replică Ulise, uşor tăios. Garantez eu pentru el. Suntem prieteni de ani de zile.

— Da, am uitat. Tu l-ai descoperit, spuse Luminosul şi aruncă o privire prin cameră. Altul? Nu ştiam că sunt doi. Ştiam doar de unul.

— E un prieten al lui Enoch, răspunse Ulise.

— Înseamnă deci că s-a făcut contact cu planeta.

— Nu, nu a avut loc nici un contact.

— Poate o indiscreţie…

— Poate, recunoscu Ulise, dar cauzată de o provocare la care mă îndoiesc că eu sau tu am fi rezistat.

Lucy se ridicase în picioare şi se apropia încet, tăcută, parcă plutind.

— Mă bucur să te întâlnesc. Mă bucur foarte mult, i se adresă Luminosul în limba universală.

— Nu poate vorbi, îl atenţionă Ulise. Nici auzi. Nu comunică.

— În compensaţie, încuviinţă Luminosul.

— Crezi?

— Sunt sigur.

Înaintă încet şi Lucy aşteptă.

— Lucrul-ea, forma femelă… cum îi spuneţi voi… nu are teamă.

— Nu s-a speriat nici măcar de mine, chicoti Ulise.

Luminosul întinse mâna către Lucy şi, după o clipă, fata ridică şi ea una din mâini şi prinse degetele tentaculare ale exterului.

Pentru un moment Enoch avu impresia că ceaţa aurie o învelise şi pe fată în strălucirea sa.

Cum se făcea, se întrebă el, că nu avea pic de teamă, nici faţă de Ulise, nici faţă de Luminos? Oare putea într-adevăr să vadă dincolo de înfăţişarea exterioară, putea să simtă, într-un fel, bunătatea acestor creaturi? Poate nici ea nu era om în întregime. Fireşte, avea un trup şi o origine pământeană, dar nimic mai mult. Îi lipsea corsetul de reguli şi de legi care s-o facă să se poarte ca un om.

Lucy se desprinse din mâna Luminosului şi se întoarse la sofa.

— Enoch Wallace, spuse Luminosul.

— Da.

— Ea face pate din rasa ta?

— Da, sigur că da.

— Este foarte diferită de tine. Parcă ar fi două rase.

— Nu sunt două rase, ci doar una.

— Mai sunt mulţi asemenea ei?

— Nu ştiu, răspunse Enoch.

— Nu vrei nişte cafea? îl întrebă Ulise pe Luminos.

— Cafea?

— O băutură delicioasă. Una din marele comori ale Pământului.

— Nu am cunoştinţă de aşa ceva, recunoscu Luminosul. Şi nici nu cred că voi avea.

Se întoarse greoi către Enoch.

— Ştii de ce mă aflu aici? întrebă el.

— Cred că da.

— E o problemă pe care o regret, dar trebuie…

— Dacă doreşti, spuse pământeanul, putem considera că protestul a fost făcut. Aşa am să notez şi în jurnal.

— De ce nu? interveni Ulise. Nu e nevoie, după câte mi se pare, să trecem toţi trei printr-o scenă oarecum jenantă.

Luminosul ezită.

— Dacă eşti de părere că trebuie, fă-o, spuse Enoch.

— Nu. Sunt mulţumit dacă protestul nerostit este acceptat cu generozitate.

— Acceptat, dar cu o singură condiţie. Să mă conving eu însumi de acuzaţie. Trebuie să ies afară să văd.

— Nu mă crezi?

— Nu e o problemă de încredere. Este un lucru care poate fi controlat. Nu pot accepta o vină, pentru mine şi planeta mea, decât după ce verific.

— Enoch, spuse Ulise, veganii au fost amabili. Nu numai acum, ci şi înainte de nefericita întâmplare. Rasa lui pronunţă acuzarea fără tragere de inimă. Au avut mult de suferit ca să protejeze Pământul şi pe tine.

— Zici că aş fi lipsit de tact dacă nu aş accepta implicit protestul şi acuzaţia?

— Regret, dar asta am vrut să spun.

Bărbatul clătină din cap.

— Ani de zile am încercat să înţeleg şi să mă conformez eticii şi ideilor tuturor celor care au trecut prin staţie. Mi-am suprimat instinctele şi deprinderile omeneşti. Am încercat să înţeleg alte puncte de vedere şi să evaluez alte moduri de gândire, din care multe intrau în conflict cu al meu. Mă bucur de toate astea, pentru că mi s-a dat o şansă să văd dincolo de calea îngustă a Pământului. Cred că am câştigat câte ceva din fiecare experienţă. Dar nimic din toate astea nu a implicat Pământul, ci numai pe mine. În schimb, această problemă afectează planeta şi eu sunt dator s-o tratez din punct de vedere pământean. În situaţia de faţă, nu mai sunt doar îngrijitorul unei halte galactice.

Nici unul din ei nu rosti vreun cuvânt. Enoch aşteptă o vreme, dar tăcerea nu se destrămă.

În sfârşit, se răsuci şi se îndreptă spre uşă.

— Mă întorc, le spuse.

— Rosti fraza şi uşa începu să alunece.

— Dacă mă primeşti, spuse încetişor Luminosul, aş vrea să te însoţesc.

— Bine, acceptă Enoch. Haide.

Afară era întuneric şi veganul privi cu atenţie lampa pe care o aprinse Enoch.

— Combustibil fosil, îi explică acesta. Arde la capătul unui fitil permanent îmbibat.

— Dar cu siguranţă aveţi şi instrumente mai bune, se îngrozi Luminosul.

— Mult mai bune. Eu sunt însă de modă veche, Felinarul din mâna lui arunca o pată mică de lumină pe care Luminosul o urmă.

— Este o planetă sălbatică, remarcă exterul.

— Aici e sălbatică. În alte părţi e îmblânzită.

— Planeta mea e controlată. Fiecare bucăţică a ei este calculată.

— Ştiu. Am vorbit cu mulţi vegani. Mi-au descris-o.

Se îndreptară spre grajd.

— Vrei să te întorci? întrebă Enoch.

— Nu. E interesant. Cele de acolo sunt plante sălbatice?

— Noi le numim copaci.

— Vântul bate după cum doreşte?

— Exact. Nu ştim încă să controlăm vremea.

Enoch luă lopata sprijinită după uşa grajdului şi porniră către livadă.

— Desigur, ştii că trupul a dispărut, făcu Luminosul.

— Sunt pregătit să descopăr asta.

— Atunci, de ce continui?

— Pentru că trebuie să fiu sigur. Nu poţi înţelege asta, nu?

— În staţie spuneai că ai încercat să ne înţelegi. Poate a venit vremea ca măcar unul din noi să te înţeleagă şi pe tine.

Enoch îl conduse pe poteca din livadă. Ajunseră la gărduleţul grosolan al cimitirului. Portiţa atârna deschisă.

— Aici l-ai îngropat?

— Ăsta e locul familiei mele. Părinţii mei sunt aici şi, l-am pus alături de ei.

Îl lăsă pe vegan să ţină lampa şi se apropie cu lopata de mormânt. Înfipse unealta în ţărână.

— Vrei să ţii lumina mai aproape, te rog?

Luminosul se apropie câţiva paşi.

Enoch se lăsă în genunchi şi mătură cu palma frunzele căzute pe sol. Sub ele, pământul era reavăn, săpat de curând.

Veganul mişcă felinarul şi peste movilă se lăsă întunericul. Dar Enoch nu mai avea nevoie să vadă, nu trebuia să mai sape, ştia ce va găsi. Ar fi trebuit să păzească locul. Nu ar fi trebuit să pună piatra funerară care să atragă atenţia, dar Centrala Galactică spusese „Ca şi cum ar fi de-al tău”. Şi el aşa făcuse.

Se îndreptă de spate, dar rămase în genunchi, simţind umezeala ţărânei pătrunzând prin pânza pantalonilor.

— Nimeni nu mi-a spus, şopti Luminosul.

— Ce să-ţi spună?

— De piatra funerară. Şi de inscripţia de pe ea. Nu ştiam că ne cunoşti limba.

— Am învăţat-o demult. Am căpătat nişte lucrări pe care voiam să le citesc. Mi-e teamă că nu e prea bine scris.

— Două greşeli ortografice, recunoscu exterul, şi o uşoară stângăcie. Dar astea sunt lucruri fără importanţă. Ceea ce contează foarte mult este că, atunci când ai scris, ai gândit ca unul din noi.

Enoch se ridică în picioare şi întinse mâna după lampă.

— Hai să ne întoarcem, rosti tăios, aproape cu nerăbdare. Ştiu acum cine a făcut asta. Trebuie să dau de el.