Halta

18

„Ar fi bine să-i ucid pe amândoi”, gândi Enoch. „Nu meritau să trăiască.”

Se uită spre puşcă şi îşi văzu mâinile atât de încleştate încât degetele erau albe şi ţepene pe lemnul brun şi neted.

Făcu un efort ca să lupte cu mânia care fierbea în el. Dacă cei doi ar mai fi întârziat acolo, dacă nu i-ar fi gonit, ar fi cedat furiei crescânde.

Mai bine, mult mai bine că se întâmplase aşa. Se întrebă uşor prosteşte cum de reuşise şi chiar se bucură că nu înrăutăţise lucrurile, pentru că şi aşa era destul de rău.

Aveau să spună că înnebunise, că-i gonise cu puşca. Puteau chiar afirma că o răpise pe Lucy şi că o ţinea ostatecă. Aveau să se lege de orice ca să-l necăjească.

Nu-şi făcea iluzii în privinţa lor, pentru că ştia din ce aluat erau plămădiţi, răzbunători în nimicnicia lor, nişte viermi care nu merită numele de oameni.

Rămase lângă trepte şi aşteptă ca siluetele să dispară, întrebându-se cum de ieşise dintr-o asemenea familie jalnică o fată atât de bună ca Lucy. Poate handicapul ei fusese o pavăză ce o ferise de influenţa lor. Poate, dacă ar fi auzit şi ar fi vorbit, cu vremea ar fi devenit la fel de încăpăţânată şi de rea ca oricare din ei.

Făcuse o mare greşeală că se amestecase în asemenea lucruri, Un om în situaţia lui nu trebuia să se implice. Avea prea multe de pierdut. Ar fi trebuit să stea deoparte.

Şi totuşi ce să fi făcut? Să fi refuzat s-o apere pe Lucy, cu tot sângele care-i pătase rochia de pe umerii biciuiţi? Să nu fi luat în seamă rugămintea întipărită pe chipul ei?

Ar fi putut reacţiona altfel, îşi spuse. Dar nu fusese timp să se gândească la o cale mai inteligentă. Abia avusese timp s-o ducă pe fată la adăpost şi să iasă în întâmpinarea lor.

Acum poate că cel mai bun lucru ar fi fost să nu mai iasă afară. Dacă ar fi rămas înăuntrul staţiei, nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla.

Îi înfruntase din instinct. Fusese probabil o reacţie firească, dar deloc înţeleaptă. Orice ar fi fost, nu mai putea da înapoi. Dacă ar fi trebuit să o ia de la capăt, ar fi acţionat altfel, dar nu mai avea o a doua şansă.

Se întoarse cu mers greoi şi intră în staţie.

Lucy stătea tot pe sofa şi ţinea un obiect lucitor pe care îl privea extaziată. Pe faţa ei se zărea aceeaşi expresie încordată ca în dimineaţa în care vindecase fluturele.

Enoch lăsă puşca pe birou şi rămase nemişcat, dar ea îi ghicise prezenţa, pentru că ridică privirile o clipă, după care se concentră din nou asupra obiectului.

Ţinea în mâini piramida ale cărei sfere se roteau acum încet, când într-un sens, când în celălalt, iar în balansul acesta aruncau sclipiri, fiecare în culoarea ei, de parcă undeva în adâncul lor s-ar fi aflat o sursă de lumină caldă.

Bărbatul privea cu răsuflarea tăiată. Cercetase piramida de sute de ori, fără să-i poată da vreo satisfacţie. Crezuse că era doar un obiect menit privirii, deşi, avusese tot timpul sentimentul că avea şi un alt rost.

Şi iată că acum funcţiona. El încercase de sute de ori, iar Lucy îl luase doar o dată în mâini şi reuşise.

Observă extazul din privirile ei. Era posibil, se întrebă, ca fata să-i ştie rostul?

Traversă încăperea şi-i atinse braţul. Ea ridică fruntea şi Enoch îi citi în ochi emoţia şi fericirea.

Făcu un gest întrebător către piramidă, dar Lucy nu-l înţelese. Ori poate că da, însă îşi dădea seama că nu ar fi reuşit să-i explice. Ea flutură iarăşi din mână către masa încărcată, surâzând uşor şi timid.

E doar un copil, care a dat peste o cutie cu jucării noi şi minunate, îşi spuse Enoch. Ce însemnau pare pentru ea? Era emoţionată şi fericită doar pentru frumuseţea lucrurilor de pe masă?

Se întoarse obosit, luă puşca şi o agăţă înapoi în cui.

Fata n-ar fi trebuit să fie în staţie. Nimeni în afara lui nu ar fi trebuit să pătrundă vreodată acolo. Aducând-o, călcase înţelegerea nescrisă cu cei care-i dăduseră în grijă locul. Deşi, dintre toţi oamenii pe care i-ar fi adus. Lucy era singura care putea fi iertată, pentru că nu ar fi fost în stare să spună vreodată ce văzuse acolo.

Ştia că nu putea s-o ţină multă vreme înăuntru; trebuia s-o ducă acasă, altfel s-ar fi pornit o adevărată vânătoare.

Apoi, o poveste despre dispariţia unei surdomute ar fi atras ziariştii în mai puţin de două zile. Ar fi urlat toate ziarele, radioul şi televiziunea, iar păduri ar fi fost împânzite de sute de căutători.

Hank Fisher ar fi povestit cum încercase în zadar să pătrundă în casă şi atunci ar fi apărut şi alţi amatori.

Gândindu-se la asta, broboane de sudoare îi umeziră fruntea lui Enoch.

Toţi anii în care se ferise din calea oamenilor, toţi anii în care nu se amestecase în viaţa nimănui ar fi fost inutili. Casa ciudată de pe culme ar fi devenit un mister, o provocare şi o ţinută pentru toţi oportuniştii din lume.

Deschise dulapul cu medicamente şi căută unguentul vindecător. Primit de la Centrala Galactică.

Îl găsi şi deschise cutiuţa. Rămăsese mai mult de jumătate. Îl folosise cu zgârcenie de-a lungul anilor.

Se apropie de Lucy, îi arătă ce ţinea în palmă şi o lămuri prin gesturi la ce folosea alifia. Ea lăsă rochia să-i alunece de pe umeri şi Enoch se a-plecă să cerceteze tăieturile.

Sângele se oprise, dar urmele rămăseseră roşii şi umflate. Întinse cu blândeţe peste ele un strat subţire de alifie.

Vindecase fluturele, gând el, dar nu se putea vindeca pe sine.

Pe masa din faţa ei piramida de sfere continua să sclipească, aruncând culori pâlpâitoare prin încăpere.

Funcţiona, dar oare la ce folosea? Funcţiona în sfârşit, dar nu părea să aibă vreun efect.