Plutonia

ÎN CĂUTAREA PAMÎNTULUI NECUNOSCUT

Seara tîrziu, cînd soarele, care aici nu mai apunea, se rostogolea pe porțiunea nordică a orizontului, asemenea unui bulgăre roșu, „Steaua Polară” ieși din strîmtoarea Behring și intră în apele Oceanului Înghețat de Nord.

La vest se zărea în depărtare extremitatea nord-estică a Asiei, capul Dejnev. Costișele abrupte ale acestuia erau acoperite cu nenumărate cîmpuri de gheață, care păreau de purpură în lumina roșiatică a soarelui. Călătorii salutară pentru ultima oară țărmul pustiu, neospitalier, care era totuși o parte din pămîntul patriei.

La răsărit se deslușea prin ceața rară capul Prințul de Walles, pe care vasul îl lăsă în urmă. În față, pe mare, aproape că nu se vedea gheață. De la un timp începuseră să domine vînturile sudice, care împreună cu curentul cald ce trece de-a lungul țărmului american al golfului mînaseră o mare parte din ghețuri spre nord, împrejurare foarte prielnică pentru vas.

A doua zi dimineață, cînd călătorii se urcară pe punte, la apus nu se mai vedea pămînt. La răsărit se contura țărmul Alaskăi, cu capurile stîncoase Lisburn și Speranței, care mărgineau dinspre nord golful Kotzebue.

Vîntul era prielnic. Cu toate pînzele sus, „Steaua Polară” gonea pe valuri asemenea unui pescăruș uriaș. Cînd și cînd întîlneau cîmpuri de gheață și mici aisberguri, care, legănîndu-se ușor, pluteau încet spre nord-est, mînate de vînt.

După ce țărmul Alaskăi dispăru la orizont, Makșeev, aflat pe bord împreună cu ceilalți pasageri, exclamă:

— Rămîi cu bine, fost pămînt rus, nestemată dăruită americanilor.

— De ce spui asta? se miră Borovoi. După cîte îmi amintesc, guvernul nostru a vîndut Statelor Unite acest ținut mohorît.

— Da, e adevărat, l-a vîndut cu șapte milioane de dolari. Dar știți cît au scos pînă acum yankeii de acolo?

— Cam tot atîta, cred, sau poate îndoit.

— Vă înșelați amarnic! Numai aur au extras în valoare de două sute de milioane dolari. Însă în afară de zăcămintele de aur, încă neepuizate, în Alaska se mai găsește argint, cupru, cositor și cărbune de piatră, care abia începe să fie exploatat. Și apoi, unde mai pui, pădurile nesfîrșite ce se întind de-a lungul Yukonului, sau blănurile! Americanii construiesc aici o cale ferată, iar pe Yukon plutesc vapoare.

— N-avem de ce să ne pară rău! zise Truhanov. La noi, Alaska ar fi rămas într-o stare tot atît de înapoiată ca și Ciukotka, unde se găsește și aur, și cărbune, și blănuri prețioase… dar ce folos?

— Deocamdată, — obiectă Kaștanov, — autocrația împiedică dezvoltarea liberă a Rusiei, în general. Dar cîrmuirea se va schimba, și se prea poate să începem și noi să lucrăm pe scară mare. Atunci, Alaska ne-ar prinde tare bine. Dacă Alaska și Ciukotka ar fi ale noastre, am fi stăpîni în partea de nord a Oceanului Pacific și nici un american dornic de jaf n-ar cuteza să-și vîre nasul aici; acum, însă, americanii se simt ca la ei acasă în Marea Behring și în Oceanul Înghețat.

— Ba chiar și în Ciukotka! adăugă cu amărăciune Makșeev. Ei aduc ciukcilor diferite mărfuri și pentru alcool iau în schimb blănuri de preț, oase de morsă și piei.

A doua zi dimineața nu se mai zărea nicăieri pămînt și „Steaua Polară” înainta cu viteză redusă. Oceanul părea nemărginit, deși pretutindeni scînteiau întinderi de gheață. În fața, la orizont, era ceață. Vîntul se potolise. Din cînd în cînd ningea cu fulgi mari și atunci vizibilitatea se micșora mult, iar vasul își reducea viteza. Temperatura aerului era de numai + 5°. Pe la amiază se ivi pentru un timp soarele și se putu determina astfel latitudinea. Călătorii se aflau la 70°3′ latitudine. Datorită vîntului prielnic și faptului că marea era aproape liberă, „Steaua Polară” străbătuse în treizeci și șase de ore o treime din distanță de la ieșirea din strîmtoarea Behring și pînă la țărmul pămîntului căutat.

Și în următoarele două zile condițiile favorabile se menținură. Vasul ajunse la 73°39′ latitudine. Spre seara celei de-a patra zile de cînd navigau pe Marea Beaufort, sloiurile de gheață deveniră mai compacte și vasul fu nevoit să se strecoare printre ele cu viteză redusă.

În tot acest timp nu întîlniră nici un vas. Pesemne că era încă prea devreme pentru vînătoarea de balene. Făcînd această constatare, Truhanov îi spuse lui Makșeev:

— Precum vezi, Iakov Grigorievici, n-am întîlnit vînători de balene și vrînd nevrînd vei fi nevoit să rămîi pe „Steaua Polară” în calitate de oaspete. Sau poate te-ar ispiti să iei parte la expediție cu săniile, dacă vom găsi pămîntul căutat?

— Oricît de plăcut ar fi să rămîn cu dumneavoastră, — răspunse Makșeev, — mi-ar fi nespus de greu să aștept șase luni sau poate un an pe vas, cu brațele încrucișate, în mijlocul ghețurilor. Aș lua parte cu dragă inimă la expediție șî cred că aș putea fi de folos. Merg bine cu schiurile, știu să conduc atelajele cu cîini și m-aș ocupa de ele împreună cu Igolkin. Știu să gătesc, să fac ridicări topografice. L-aș putea ajuta eventual pe profesorul Kaștanov la cercetările geologice. Ca inginer de mine, mă pricep întrucîtva și la geologie.

— Atunci pot socoti aceasta problemă rezolvată și mă bucur mult că expediția va număra încă un om energic și cu experiență, apuse Truhanov.

Stabiliră repede în ce condiții va lua parte Makșeev la expediție, iar seara el îi arătă lui Kaștanov o colecție de roci din Alaska și din Ciukotka, strînsă în împrejurimile minei sale de aur.

Profesorul examină cu mult interes colecția și se încredință că Makșeev are o pregătire temeinică și îi va fi de un real ajutor.

Noaptea fură nevoiți să se oprească cîteva ceasuri. Vîntul încetase, iar ceața era deasă de s-o tai cu cuțitul. Totul părea cufundat într-o pîclă lăptoasă. „Steaua Polară” se opri în dreptul unui mare cîmp de gheață și dormiră liniștiți cu toții, în afară de marinarii de cart.

Dimineața începu să sufle un vînt ușor dinspre nord și ceața se mai risipi, ridicîndu-se în vălătuci. Se pregătiră să continue drumul. Curînd, vîntul se înteți, ceața se împrăștie treptat, mînată spre sud, iar cîmpurile de gheață prinseră a fîșîi și o porniră și ele.

În față se ivi un coridor destul de larg, astfel că mecanicul putu mări presiunea și „Steaua Polară” își continuă drumul spre nord — nord-est, dar foarte încet, ca să nu se lovească de ghețuri, iar la nevoie să se poată opri repede, sau să cotească ușor într-o direcție sau alta.

Toată seara și pînă la miezul nopții înaintară cînd mai încet, cînd mai repede. Apoi, soarele, care lumina de la amiază numai cînd și cînd, dispăru în pîcla dinspre miază-noapte. Curînd „Steaua Polară” fu învăluită de o ceață deasă. Această noapte fu mai puțin calmă decît cea dinainte: de la nord venea o boare ușoară, cîmpurile de gheată se mișcau neîncetat, se îngrămădeau, pîrîiau și se sfărîmau. Vălătucii de ceață îi împiedicau să vadă pe unde s-o ia. Mai tot timpul vegheau cu ochii în patru, ca să nu se pomenească blocați de sloiuri.

Dimineața, vîntul dinspre nord se înteți și ceața începu să se împrăștie, dar ghețurile erau într-o continuă mișcare, astfel că toată ziua vegheară cu încordare. Căpitanul fu silit să facă uz de toată experiența lui ca să înainteze încet, manevrînd printre cîmpurile de gheață, aici dînd înapoi, aici cotind la stînga ori la dreapta. Înarmați cu prăjini lungi, marinarii stăteau lîngă cele două borduri, ca să ferească vasul de ghețurile ce se strîngeau în juru-i. Din fericire, marginile cîmpurilor de gheață erau fărîmate, iar aisberguri nu întîlniră. Numai cîteodată șirurile de sloiuri mici, îngrămădite pe alocuri pe aceste cîmpuri, prezentau o primejdie mai serioasă.

Noaptea, toți pasagerii fură nevoiți să ia parte la lupta împotriva ghețurilor, ca să îngăduie marinarilor să se odihnească cu rîndul. Ceața dispăruse cu totul. Dinspre nord sufla un vînt destul de puternic și vasul înainta mereu. Dimineața văzură un cîrd de păsări zburînd spre miazănoapte și doi urși, care se plimbau pe un mare cîmp de gheață, la vreun kilometru de vas. Toate acestea însemnau că pămîntul este aproape.

Către amiază, cînd făcură măsurătorile, constatară că se află la 75°12′5” latitudine. Prin urmare, în ciuda ghețurilor, în trei zile „Steaua Polară” reușise să înainteze spre nord cu 1°33”.

După ce căpitanul însemnă pe hartă drumul parcurs de vas, Truhanov spuse membrilor expediției, adunați în jurul mesei:

— Pînă acum am avut un noroc nemaiîntîlnit! În 1879, vasul „Jeannette”, care, ca și „Steaua Polară”, a izbutit să iasă din strîmtoarea Behring, s-a zbătut toată vara între ghețuri, fără a putea atinge măcar 73° latitudine nordică, iar la începutul lunii septembrie a fost prins de sloiuri cam la nord-est de insula Wrangel. Noi însă am reușit să trecem de 75° în patru zile și jumătate, fără prea multă greutate.

— Acum putem ajunge și pe jos pînă la pămînt, dacă ghețurile ar face cu neputință navigația, spuse căpitanul. Cred că pînă acolo mai sînt cel mult optzeci sau o sută de kilometri.