Plutonia

EPILOG

Trecu și luna mai, dar mult așteptata primăvara tot nu sosi. Cu toate că soarele era mereu la orizont, coborînd foarte puțin la nord și ridicîndu-se la sud, el abia, abia încălzea, iar zăpada nu se topea decît spre miazăzi, precum și pe stîncile abrupte de pe coastă. În afara de asta, zilele însorite alternau deseori cu zile mohorîte; vîntul sufla năprasnic, zăpada se ridica în vîrtejuri și deseori se pornea cîte o adevărată vijelie, de puteai crede că s-a întors iarna. Ninsorile proaspete întîrziau topirea zăpezii vechi, care începuse să se prefacă în apă chiar în primele zile destul de călduroase. Vremea nu se încălzi decît în prima jumătate a lunii iunie, cînd veni, în sfîrșit, mult așteptata primăvară.

Pe stînci șiroiau o sumedenie de pîrîiașe, iar în ochiurile de pămînt deszăpezit se iviră floricele, care uneori se deschideau chiar sub ochii exploratorilor. Prin băltoacele încălzite de soare mișunau insecte de apă, apărute cine știe de unde. Dar marea, încătușată de ghețuri, nu se trezise încă. În zilele cu cer senin însă, de sus, din vîrful catargului, se vedea departe spre sud o fîșie întunecată de apă.

— Anul acesta, primăvara a venit cam tîrziu pe aici! spuse într-o zi căpitanul călătorilor adunați pe punte și care, din pricina apei ce acoperea aproape pretutindeni gheața, erau nevoiți să-și petreacă aproape tot timpul pe vas.

— Da, anul trecut pe vremea asta ne apropiam de țărmurile acestui pămînt.

— Pentru că vînturile puternice au răscolit marea și au spart gheața. Acum însă e liniște de zece zile, sau abia adie cîte o boare dinspre sud.

— N-o să fim siliți să mai iernăm o dată aici, dacă marea nu va scăpa din chinga ghețurilor? întrebă îngrijorat Papocikin.

— Asta în nici un caz! În iulie, sau cel tîrziu în august, nu va mai fi gheață pe mare, chiar dacă nu va bate vîntul.

— În iulie sau august? exclamară Gromeko și Makșeev. Să rămînem aici pînă la mijlocul verii?

— Da, e un lucru de care trebuie să ții seama cînd navighezi prin regiunile polare. În anii neprielnici se poate naviga numai o lună sau cel mult o lună și jumătate, iar în anii prielnici două sau trei luni.

Răbdarea exploratorilor de pe „Steaua Polară” fu pusă la o lungă și grea încercare. În iunie, vremea fu liniștită, dar în ultimele două săptămîni ale lunii se făcu frig și cerul se înnoura. Noaptea se lăsa îngheț și uneori ningea, încît exploratorii aveau impresia că vara s-a și terminat.

În sfîrșit, la începutul lui iulie veni dinspre răsărit o furtună, care deși acoperi totul în jur cu un strat de zăpadă, sparse gheața, și acum vasul, pe care echipajul îl scăpase de mult din strînsoarea ghețurilor, era gata de drum. Printr-o salvă de tun, el își luă rămas bun de la mohorîta Țară a lui Nansen și se îndreptă spre sud.

Vremea rămînea însă închisă și umedă, adesea fulguia sau ploua; cîteodată din cauza ceții erau nevoiți să stea pe loc ore întregi.

Abia la începutul lui august, „Steaua Polară” scăpă din captivitate și porni cu toată viteza prin strîmtoarea Behring. Toți răsuflară ușurați. Peste două-trei săptămîni avea să fie la Vladivostok.

La mijlocul lui august se aflau în dreptul gurii rîului Kamciatka; țărmurile peninsulei, movilele conice ale vulcanilor și vulcanul fumegînd Kliucevskaia se deslușeau bine în depărtare. Era o zi nespus de liniștită și de senină, iar vijelioasa Mare Behring se așternea netedă ca o oglindă cît vedeai cu ochii. Aerul străveziu de toamnă le îngăduia să vadă la sud-est culmile insulei Behring, cea mai apropiată din grupul insulelor Comandore. Din direcția aceea venea cu toată viteza un vas mare, ce părea că se îndreaptă spre Nijni-Kamciatsk.

— E probabil un crucișător rus care face de pază în aceste ape, răspunse Makșeev la întrebarea tovarășilor săi, adunați pe punte, și care erau într-o dispoziție minunată, dat fiind calmul desăvîrșit al mării și condițiile admirabile de navigație.

— Dar ce poate păzi aici? se interesă Kaștanov.

— Bogățiile noastre, împotriva vaselor de pirați americani și japonezi. Insulele Comandore reprezintă cea mai bogată regiune din lume, dacă nu singura unde există prețiosul lutru de mare, animal care a început să dispară din pricina exterminării lui necruțătoare. De aceea guvernul nostru îngăduie vînarea lutrului numai în anumite luni, cu respectarea unor anumite restricții privitoare la femele și la animalele tinere. Dar vînătorii lacomi trec peste această interdicție. De aceea insulele sînt deseori cercetate de vasele flotei militare, împuternicite să oprească vasele suspecte care navighează în aceste ape.

— Cred că vor cerceta și vasul nostru! exclamă Truhanov. Crucișătorul se îndreaptă direct spre noi.

Într-adevăr, crucișătorul — un vas mare cu trei catarge — înainta cu toată viteza, urmărind să taie drumul „Stelei Polare”. Acum se distingeau bine țevile strălucitoare ale tunurilor și cîțiva oameni adunați pe puntea de comandă. Deodată dintr-una din țevi țîșniră vălătuci de fum, se auzi o bubuitură, și în același timp pe catarg se înălță fanionul care semnaliza: „Opriți, altfel tragem!”

„Steaua Polară” se supuse ordinului și opri mașinile. Conformîndu-se legilor maritime, îndată ce văzu crucișătorul, căpitanul dădu ordin să fie înălțat pavilionul rus. Dar crucișătorul nu-i urmă pilda.

Pasagerii se îngrămădiră lîngă bord, cătînd spre impunătorul vas ce se apropia cu repeziciune.

— Ce-i asta? Crucișătorul nu e rusesc. Se numește „Ferdinand”, iar numele său e scris cu litere latine! exclamă căpitanul, care privea vasul prin lunetă.

— Atunci cu ce drept oprește un vas rusesc în apele rusești? se miră Kaștanov.

— Ce pavilion are acest „Ferdinand”? Trebuie să fie german.

— Asta o să aflăm îndată! răspunse căpitanul, consultîndu-și agenda maritimă de buzunar.

— Am găsit! „Ferdinand” — crucișător al flotei maritime militare austro-ungare, construit în 1909, tonaj — atîta și atîta, zece tunuri de calibru cutare și cutare etc, echipaj — 205 oameni, viteza cutare etc.

Între timp, crucișătorul ajunse aproape de tot, încetini viteza și se opri la o ancablură de „Steaua Polară”; de pe vas fu coborîtă îndată o barcă și exploratorii putură vedea cum doi ofițeri și vreo douăzeci de marinari, înarmați cu puști, coborîră scara. Barca se îndreptă spre „Steaua Polară”. Pasagerii, căpitanul și întregul echipaj al vasului se strînseră lîngă bord, neînțelegînd ce se întîmplă. Vrînd, nevrînd, coborîră scara, pentru ca oaspeții nepoftiți să poată urca.

Amîndoi ofițerii, însoțiți de zece marinari, urcară pe punte.

— Vas rusesc? întrebă ofițerul mai mare în grad, ducînd dreapta la chipiu.

— Da, vas rusesc. Iahtul „Steaua Polară”, proprietate particulară, răspunse Truhanov.

— Dumneavoastră este căpitan?

— Nu, eu sînt proprietarul vasului.

— Vas comercial sau balenieră?

— Niciuna, nici alta. „Steaua Polară” are pe bord o expediție științifică, înapoiată dintr-o călătorie în Oceanul Înghețat. Aș dori să știu însă pe ce temei ați oprit un vas rusesc în apele rusești și cu ce drept ne interogați?

— Pe temei ligii maritime militare și stare de război.

— Ce-ați spus? Stare de război? Ce s-a întîmplat? îl asaltară cu întrebări pasagerii, foarte îngrijorați.

Ofițerul zîmbi:

— Dumneavoastră nimic nu aflat? Dumneavoastră plutești de mult în Oceanul Înghețat?

— Din primăvara anului trecut.

— Diese Russen sind wie vom Himmel gefallen! spuse austriacul camaradului său, care, pare-se, nu prea înțelegea rusește. Acesta zîmbi și răspunse:

— Sie wissen gar nichts vom Kriege?

Apoi ofițerul, superior în grad continuă:

— Dacă așa, eu spun la dumneavoastră că de un an imperiul austro-ungar și imperiul german au război cu Rusia, și noi, crucișătorul flotei imperiale „Ferdinand”, luăm vasul dumneavoastră ca pradă de război. Înțeles?

— Bine, dar iahtul meu nu e un vas militar, ci un vas pașnic, care navighează în scopuri științifice. Vasele particulare nu se confiscă.

— Vas pașnic? Dar asta ce este? Și spunînd acestea, austriacul arătă micul tun care se afla la prora și servea pentru semnalizări și salve. Acesta tun!

Truhanov zîmbi.

— Tot vas pașnic, — continuă austriacul, — poate fi înarmat, poate face debarcări de trupe, poate duce încărcătură de război, poștă militară. Vas pașnic trebuie luat, nu se poate făcut nimic!

— N-aș putea vorbi cu comandantul crucișătorului?

— Dumneavoastră știi și vorbiți nemțește?

— Nu, dar știu franțuzește și englezește.

— Bun! Mergem la crucișător.

Ofițerul șopti ceva camaradului său apoi coborî împreună cu Truhanov în barcă, ce porni repede spre crucișător. Celălalt ofițer și marinarii înarmați rămaseră pe „Steaua Polară”.

Kaștanov, care știa bine limba germană, intră în vorbă cu ofițerul; acesta răspundea bucuros la întrebări și informă pe pasageri despre evenimentele principale ce duseseră în iulie 1914 la izbucnirea războiului european. Timpul trecu pe nesimțite pînă la înapoierea lui Truhanov, El se întoarse cu doi ofițeri și cu alți cîțiva marinari neînarmați.

— Vom debarca pe țărmul Kamciatkăi, spuse el. Să mergem în cabine și să ne facem bagajele, pînă ce „Steaua Polară” va ajunge sub escortă la țărm. Vasul va fi confiscat cu întreaga sa încărcătură.

În cabină, îndată ce scăpă de austrieci, care rămăseseră să comande pe punte, Truhanov istorisi tovarășilor săi cele ce urmează:

— Comandantul crucișătorului mi-a confirmat spusele ofițerului. La început, după ce s-a sfătuit cu ajutorii săi, avea de gînd să ne ia prizonieri. Trebuie să vă spun că vorbesc și înțeleg foarte bine germana, dar am ascuns înadins acest lucru, ca să aflu ce vor hotărî ei în privința noastră. Astfel că am aflat că au provizii puține și că au pus ochii pe rezervele noastre. Prizonierii n-ar însemna pentru ei decît cîteva guri de hrănit în plus. Deși unul din ajutorii comandantului stăruia să ia cu ei măcar pe cei care nu au împlinit încă patruzeci și cinci de ani, buni, deci, pentru serviciul militar, adică pe toți în afară de mine, comandantul a reușit însă să-l liniștească, spunîndu-i că pînă ce noi o să ajungem din Kamciatka la Moscova, războiul se va termina fără îndoială prin înfrîngerea Rusiei și a Franței. Așadar, — urmă Truhanov, — au hotărît să ne debarce pe toți și să ne îngăduie să luăm cu noi numai hainele necesare, ceva provizii și banii ce aparțin fiecăruia, rămînîndu-le însă casa expediției. Această casă și restul lucrurilor vor fi confiscate.

— Cum, și toate colecțiile, toate rezultatele expediției noastre? exclamă Papocikin revoltat.

— Da, absolut totul! Firește că o să ascundem prin buzunare jurnalele, dar fotografiile, craniile, pieile de animale, ierbarele și celelalte va trebui să le lăsăm aici. Ne-au făgăduit că toate vor ajunge la Viena în perfectă stare și ne vor fi înapoiate după terminarea războiului.

— Dacă în drum spre Viena nu vor fi scufundați de vreun submarin francez sau rusesc, ori de o mină! observă Borovoi indignat.

— Tot ce se poate! continuă Truhanov. Mai ales că și Anglia a intrat în război…

— Într-un cuvînt, expediția este jefuită, ca și atunci cînd furnicile ne-au furat totul, zise cu un zîmbet amar Makșeev.

— Ar exista, poate, o șansă, ca să ne luăm lucrurile înapoi, spuse Truhanov, Din cele cîteva cuvinte pe care le-au schimbat, am ghicit că au o bază prin apropiere. Cred că această bază se află pe insulele Comandore, din direcția de unde a venit încoace crucișătorul. „Steaua Polară” o vor duce într-acolo. Cînd vom sosi la Vladivostok, vom informa vasele noastre de război și ele vor distruge baza austriecilor.

— Cine știe cînd vom ajunge acolo!

— În orice caz, asta este singura noastră șansă. Și acum, să ne facem bagajele.

Fiecare se duse în cabina lui. „Steaua Polară” mergea cu toată viteza spre Kamciatka, escortată de crucișător; ținta ei era Ust-Kamciatsk, prima așezare omenească de pe țărmul mării, la nord de Petropavlovsk. Curînd, năpăstuiții pasageri se adunară pe punte cu bagaje și boccele. Austriecii controlară destul de sumar bagajele, fără a umbla prin ele și fără a scotoci buzunarele călătorilor. În felul acesta, Makșeev reuși să-și salveze aurul pe care îl ascunsese în chimirul lat de piele al căutătorilor de aur, în formă de săculeț lung și îngust. Ducînd aproape douăzeci de kilograme, inginerul se mișca anevoie, dar caltaboșul cu aur pe care-l purta la brîu era bine ascuns sub cuhleancă, iar austriecii nu se mirară de mișcările neîndemînatice ale acestui pasager. Colecțiile și întregul avut al expediției, ambalate de mult în lăzi pentru a fi transportate pe calea ferată, fură predate cu inventar austriecilor. Se înțelege că exploratorii nu le povestiră nimic despre meleagurile cercetate de expediție.

— Am străbătut Ciukotka și am iernat pe insula Wrangel, spuse Truhanov, ofițerului, care lua în primire lucrurile. Acesta dădu din cap cu compasiune și zise:

— Tatăl meu fost expediție polară la Țara lui Franz Iosef, pe coverta austriacă „Tegetthof”. Ați citit, probabil, nu?

— O, da! zîmbi Truhanov.

Spre seară, cele două vase se opriră în dreptul unei lungi limbi de nisip, la gura rîului Kamciatka. Ceva mai departe se afla un cătun de pescari. Bagajele și pasagerii fură urcați la repezeală în trei bărci și duși pe țărm. Igolkin și căpitanul porniră îndată spre cătun, în căutarea vreunui mijloc de locomoție. Ceilalți rămaseră și priviră cu amărăciune cum bărcile fură ridicate pe bord, pentru ca apoi cele două vase să se întoarcă și să pornească în larg cu toată viteza. În amurg, înainte ca ceilalți să se fi înapoiat cu calul găsit, singurul din cătun, vasele se mistuiră în întuneric.

Întrucît nu aveau nici un mijloc de transport, călătorii noștri fură siliți să rămînă zece zile în Ust-Kamciatsk. Puținii locuitori de pe malul rîului Kamciatka erau foarte ocupați cu pescuitul, căci începuse migrațiunea de toamnă a peștelui, și niciunul din ei nu se îndura să lase baltă această muncă ce oferă oamenilor și cîinilor hrană pentru toată iarna, ca să ducă numeroasa expediție în luntre împotriva curentului. Numai Igolkin, care se grăbea să ajungă la Petropavlovsk, unde se afla soția sa, îl luă pe Generalu și porni la drum: el avea asupra sa o scrisoare către guvernator, în care Truhanov informa autoritățile despre capturarea „Stelei Polare”, despre baza militară inamică de pe insulele Comandore, și cerea ajutor.

La sfîrșitul lunii august, o goeletă japoneză de pescari aruncă ancora la Ust-Kamciatsk. Căpitanul se învoi, în schimbul unei sume mari de bani, să ducă în Japonia pe toți călătorii. Ca să facă loc pentru pasageri, goeleta trebui să lase aici o parte din încărcătură.

Călătoria, care dură trei săptămîni, nu fu de loc plăcută. Unii se instalară pe punte, alții în cală, între butoaiele cu pește. Mîncau ca și japonezii — pește, orez și ceai. Vasul se legăna bine de tot, iar ceața, ploile și furtunile se țineau lanț. În apropierea insulelor Curile, în timpul unei furtuni, fură cît p-aci să naufragieze pe recifuri. Japonezii încercară să-i debarce în golful Patienții, sub pretextul că Sahalinul japonez face parte și el din Japonia, și se învoi să-i ducă mai departe numai contra unei sume de bani în plus.

La Wakkanai, situat în partea de nord a insulei Hokkaido, cea mai nordică insulă japoneză, pasagerii, istoviți, părăsiră din proprie inițiativă goeleta, întrucît de aici puteau ajunge în portul Hakodate pe calea ferată, care era un mijloc de transport mai rapid șl mai comod.

De la Hakodate, situat la extremitatea sudică a insulei, aproape la aceeași latitudine cu Vladivostokul, legătura cu acest oraș era destul de regulată. După o serie de interogatorii și formalități, datorită faptului că și Japonia intrase în război alături de Antantă, un vas poștal rapid îi duse pe toți la Vladivostok.

Mare fu uimirea călătorilor cînd, apropiindu-se de chei, văzură ancorată în radă, printre alte vase, „Steaua Polară” cu o santinelă pe punte. Se informară la repezeală, și aflară că guvernatorul Kamciatkăi, care primise scrisoarea lui Truhanov, dar nu dispunea de vase destul de mari ca să atace crucișătorul austriac, înștiințase prin radio Vladivostokul. Un crucișător rapid plecase îndată spre insulele Comandore, unde găsi „Steaua Polară”; dar vasul austriac apucase să se facă nevăzut.

Comandantul portului, care le dădu toate aceste informații, comunică și o veste tristă exploratorilor noștri, dornici să-și redobîndească colecțiile. „Steaua Polară” fusese jefuită de austrieci. Ei luaseră colecțiile, echipamentul, proviziile, chiar și mobilierul, precum și piesele mai prețioase ale mașinilor, așa încît vasul trebui să fie remorcat. El nu putea naviga înainte de a fi reparat, și Truhanov fu nevoit să accepte propunerea departamentului marinei ca pînă la terminarea războiului vasul să servească drept navă de semnalizare.

Cu inima îndurerată, exploratorii luară expresul siberian și plecară spre patrie. După ce cumpăniră îndelung situația, hotărîră să nu sufle nici un cuvînt despre Plutonia pînă nu se va sfîrși războiul; nădăjduiau toți că în curînd se va încheia pacea și-și vor redobîndi colecțiile și fotografiile. Pentru moment însă, cu ce ar fi putut dovedi ei, în afară de propriile lor mărturii, existența Plutoniei, cu toate minunățiile ei, și posibilitatea de a pătrunde în acest ținut? Orice om cu mintea sănătoasă ar fi considerat relatările lor ca o pură fantezie, socotindu-i ori mincinoși, ori nebuni.

Dar războiul a durat cîțiva ani, apoi a venit revoluția și alte evenimente… Au trecut zece ani. Membrii expediției s-au răzlețit; unii dintre ei au căzut pe front, alții au murit. Colecția și documentele au dispărut. Truhanov, care s-a înapoiat la observatorul său de pe Munku-Sardîk, unde trăiește ca un pustnic, nu mai nădăjduiește să dea de urma lor.

Din întîmplare, în mîinile autorului au căzut jurnalul și desenele aparținînd unuia dintre membrii dispăruți ai expediției. Cartea de fața a fost scrisă pe baza acestor materiale.