Plutonia

SE STINGE PLUTON

În vreme ce carnea de antilopă fierbea în cazan, iar în frigare se învîrtea întreg puiul de rinocer, exploratorii rînduiau bogatul material adunat în ziua aceea.

Lucru ciudat însă, lumina devenea tot mai slabă, făcîndu-se și mai roșiatică ca de obicei. Cînd exploratorii ridicară capul ca să vadă ce se petrece, constatară că cerul e senin, dar Pluton răspîndește o lumină mată, iar pe una din jumătățile discului au apărut cîteva pete mari, întunecate.

O dată cu slăbirea luminii începu să scadă și temperatura, care ajunsese în ziua aceea la +28° la umbra. Acest fapt îi bucură, dar îi neliniști! slăbirea luminii.

— Ce o să se întîmple dacă Pluton se stinge de tot? întrebă Gromeko, deoarece în timpul cinei constatase că lumina continuă să slăbească și că pe disc apar și mai multe pete.

— Și o să ne pomenim deodată în beznă, iar pe urmă o să se lase gerul polar? se îngrijoră la rîndu-i Papocikin.

— Și hainele noastre călduroase care au rămas departe, la nord, în cort! exclamă Makșeev.

— După părerea mea, fenomenul e trecător, zise Kaștanov. Judecînd după lumina lui roșiatică și după puzderia de pete, Pluton trece într-adevăr prin ultima fază a arderii sale. Dar această fază mai poate dura sute și mii de ani. Aștrii asemenea lui Pluton, pe care îi observăm în spațiul cosmic, pălesc uneori, se sting aproape, pentru ca apoi să se reaprindă. Rezervele de căldură din masa lor sînt încă foarte mari, iar scoarța care se formează la suprafață din cauza răcirii și care dă naștere petelor ce le vedem acum, este distrusă și topită mereu de aceste rezerve. Aștrii nu se sting dintr-o dată.

— Dar dacă Pluton încetează să mai ardă din lipsă de oxigen? Cred că oxigenul necesar arderii vine din atmosfera planetei noastre, pătrunzînd aici prin gura de la Pol.

— Mă îndoiesc, fiindcă în milioanele de ani de cînd arde, Pluton ar fi consumat tot oxigenul din atmosfera noastră și pămîntenii s-ar fi sufocat de mult în azot. Cunoaștem prea puțin încă procesele de ardere ale aștrilor cu lumină proprie și se prea poate ca ele să se petreacă altfel decît cele de pe Pămînt. N-ar fi exclus, ca acolo oxigenul să se formeze în urma dezagregării altor elemente chimice. Descoperirile din ultima vreme, în legătură cu dezintegrarea radiului, ne impun să ne schimbăm părerea despre stabilitatea acestor elemente, considerată cîndva drept o axiomă.

— Așadar, „prietene Horațio, mai există pe lume multe lucruri pe care nici nu le-au visat înțelepții noștri”, iar aici în Plutonia ne încredințăm în fiecare zi că Hamlet a avut dreptate, zise Gromeko, pentru ca apoi să le propună să profite de întuneric și răcoare și să se culce.

Viețuitoarele din pădure simțiseră și ele că în natură se petrece ceva neobișnuit. Păsările amuțiseră, iar locul ciripitului lor îl luară țipetele sălbăticiunilor, cuprinse de neliniște. În răstimpuri, Generalu urla prelung, înălțînd capul.

Dar exploratorii, care făcuseră un foc în fața cortului, dormeau somnul celor duși, fără să ia în seamă această larmă.

După cîteva ceasuri începură să se trezească unul cîte unul, deși era întuneric ca și înainte. Totul era învăluit într-o lumină roșiatică, crepusculară, iar pe discul lui Pluton se vedeau nenumărate pete, așa încît lumina slăbise aproape de tot. La această lumină, frunzișul și iarba păreau aproape negre, ca și cerul. În jur domnea o liniște adîncă — nici păsările, nici jivinele, nici gîzele nu mai dădeau semne de viață. Doar din cînd în cînd o adiere ușoară înfiora frunzișul copacilor. Se lăsase o tăcere grea, rău prevestitoare.

După ce se sfătuiră, ajunseră la concluzia că ar fi o mare nesocotință să se aventureze pe o asemenea lumină pe un rîu necunoscut, mărginit de o parte și de alta de păduri în care mișunau fel de fel de jivine, una mai primejdioasă decît alta. Și în afară de asta se puteau lesne lovi de un banc de nisip sau de un buștean ascuns sub apă, lucru nespus de periculos pentru bărcile lor de pînză.

— Ce ne facem însă dacă amurgul acesta ține săptămîni sau luni de zile? întrebă Gromeko. Rămînem pironiți locului? Nu uitați că avem merinde doar pentru vreo trei-patru zile.

— Ciudat mai ești și dumneata! îi răspunse Kaștanov. Nu scapi un prilej ca să faci cele mai sumbre presupuneri! Așteptăm și noi o zi-două, pe urmă om vedea dacă ne continuăm drumul sau ne întoarcem.

— Iar intre timp reparăm bărcile, construim o plută și ne vedem în liniște de gospodărie, adăugă Makșeev. În bărci a început să intre apa.

Tuturor le păru înțeleaptă această propunere și se apucară îndată de lucru, la lumina unui foc. Reparară mai întîi bărcile, pe urmă doborîră cîțiva bambuși mai lungi, care creșteau în preajma campamentului; această treabă le răpi destul timp, pentru că lemnarii noștri nu aveau la îndemînă decît un mic ferăstrău. Curățară apoi trunchiurile de crengi, le tăiară în bucăți de lungimea bărcilor și, legîndu-le laolaltă, făcură o plută lată de un metru și jumătate: pluta urmau s-o fixeze între cele două bărci și să transporte cu ea lucrurile mai mari, acoperindu-le cu piei de animale. Cele două bărci, împreună cu pluta, alcătuiau astfel un fel de bac solid, ușor și lesne manevrabil.

Munciră așa toată ziua. Cînd cercetară cu privirea discul lui Pluton, constatară că numărul și întinderea petelor nici nu crescuseră, nici nu se micșoraseră. De astă dată se culcară devreme. Lîngă cort ardea un focșor zglobiu. Generalu se lungise la intrarea în cort, iar călătorii trăgeau nădejde să doarmă în tihnă și să nu iasă afară decît din cînd în cînd, ca să mai arunce cîte un lemn pe foc.

Dar speranțele lor nu se împliniră întru totul. Îndată ce se făcea liniște în cort, în hățiș începeau foșnetele, iar Generalu își ciulea urechile și mîrîia. Cînd foșnetele încetau, se liniștea și cîinele. Apoi foșnetele reîncepeau, ca și cînd o fiară ar fi dat tîrcoale pajiștei, pîndind o pradă, dar fără a cuteza să se năpustească asupra, ei. Ca să nu stea toți treji, hotărîră să facă de gardă cu rîndul. Papocikin se așeză primul lîngă foc, cu arma în mînă. Foșnetele aci se apropiau, aci se depărtau, și zoologul se deprinse într-atît cu ele, încît adormi buștean. Focul se stinse încetul cu încetul și nu rămase decît o grămadă de jăratic.

Deodată, cîinele începu să latre cu furie. Papocikin se trezi și zări la marginea pajiștei o dihanie ce semăna cu un leu, dar cu coama mai scurtă. Din gura întredeschisă îi ieșeau niște colți ca ai tigrului machairod. Jivina rămase pe loc șovăitoare, iar Generalu, lătrînd desperat cu coada între picioare, se retrăgea mereu spre cort, la adăpatul focului.

Zoologul își veni repede în fire, duse arma la ochi, și trase în fiară, care se afla la vreo douăzeci de pași. Glonțul o nimeri drept în piept, dar ea avu încă destulă putere ca să facă un salt, nimeri în grămada de tăciuni, se arsese pe pîntec și se rostogoli spre cort; cu una din labele dindărăt lovi pînza cortului, sfîșiind-o de sus pînă jos, și atinse cizmele lui Makșeev, pe care acesta și le pusese la căpătîi. Zbătîndu-se în ghearele morții, jivina fu cît p-aci să izbească cu laba dinainte pe Kaștanov peste față, dar făcu țăndări un ceas de buzunar aflat pe pămînt într-o căciulă. Generalu, ghemuit la intrarea în cort, fu zvîrlit înăuntru dintr-o lovitură de labă, se alese cu cîteva zgîrieturi și căzu peste Gromeko, care dormea dus, lîngă peretele din spate.

Se iscă o învălmășeală de nedescris. În semiîntuneric se zvîrcolea și urla coșcogea dihanie, iar marginile cortului fluturau și erau sfîșiate de loviturile ei; în cort, Gromeko se lupta cu Generalu, care încerca să se ascundă în spatele său. Buimăcit de somn, Gromeko credea că fusese atacat de o fiară. Kaștanov nu izbutea de fel să găsească chibriturile, pe care le pusese în căciulă, lîngă ceas. Nu putea da nici chiar de căciulă. Papocikin striga de afară:

— Ieșiți mai repede afară prin spatele cortului. E un leu pe care nu-l pot ucide, fiindcă mă tem să nu nimeresc în vreunul din voi.

În cele din urmă, fiara mai întinse o dată convulsiv labele și rămase țeapănă. Makșeev dădu de chibrituri și aprinse o lumînare. Gromeko îl lăsă pe Generalu, apoi cei trei exploratori, îmbrăcați sumar, desfăcură cu teamă pînza din spatele cortului, ieșiră de-a bușilea afară și priviră în jur, ca să vadă ce s-a întîmplat. Se așezară în jurul focului stins și Papocikin nemaiavînd încotro mărturisi că adormise și nu mai alimentase focul, astfel că fiara se încumetase să-i atace.

Dihania răpusă era un leu cu dinții ca niște săbii, deși după conformația corpului semăna și cu ursul; numai forma capului și a labelor arăta că face parte din familia felinelor. Coama, nu prea mare, era aproape neagră, blana — galben-brună, iar coada nu avea pămătuf. Colții de pe maxilarul superior erau tot atît de înfiorători ca și ghearele de la labele-i uriașe.

Cînd cercetară stricăciunile pricinuite cortului, exploratorii constatară că aveau mult de reparat; la fel ca și la cizmele lui Makșeev. Ceasul lui Kaștanov, făcut zob împreună cu căciula sfîșiată și o chibritelniță strivită fură găsite după o îndelungată căutare, într-un colț al cortului.

Gromeko îl scoase de după așternutul său pe Generalu, care tremura ca varga; el examină cu băgare de seamă cîinele și-i spălă rănile. Apoi traseră leul mai la o parte și hotărîră să-și continue somnul. Makșeev rămase de gardă și restul nopții trecu în liniște. Dimineața, constatară că între timp se mai luminase, iar numărul și întinderea petelor de pe Pluton, parcă, parcă se mai micșoraseră. Hotărîră să mai aștepte și se apucară să repare cortul, apoi să măsoare și să jupoaie leul ucis. Către prînz se lumină bine de tot, iar ceva mai tîrziu, Pluton, care parcă își redobîndise puterea, topise cea mai mare parte a petelor ce-i acopereau discul. Lumina lui părea deosebit de strălucitoare după amurgul ce durase patruzeci de ore..

Făcură repede bagajele, încărcară bărcile și pluta și porniră pe rîu mai departe, de astă dată mai încet, fiindcă ambarcațiunea nu luneca destul de repede pe apă și trebuiau să vîslească tot timpul. Spre seară, priveliștea începu să se schimbe. Colinele de pe maluri erau din ce în ce mai scunde, iar apoi dispărură cu totul. Locul pădurii dese și ai hățișurilor îl luă acum o cîmpie cu crînguri răzlețe, în care predominau boababi gigantici. Numai de-a lungul malurilor se întindea o fîșie îngustă de ierburi buiace. Aici creșteau palmieri, bambuși, liane, trăiau fel de fel de păsări și cîteva specii de maimuțe. Pe cîmpie pășteau turme de antilope, mastodonți, rinoceri, cămilo-girafe, girafe și cai primitivi. În hățiș, lîngă rîu, mișunau tigri, hipopotami și cerbi.