Plutonia

PESTE MUNȚII RUSSKI

Timp de două zile, expediția înaintă în adîncul Țării lui Nansen, pe o cîmpie înzăpezită care urca ușor spre nord, îngăduindu-le să meargă repede. Întîlneau rar crăpături în gheață și acestea erau în cea mai mare parte astupate cu zăpadă. Era o vreme mohorîtă. Vîntul de la sud, care bătea acum din spate, alunga pe cer nori groși. Cînd și cînd ninsoarea perdeluia depărtările. Încetul cu încetul, oamenii și cîinii se deprinseră cu drumeția prin pustiurile de zăpadă. În frunte mergea Borovoi, care încerca cu un băț zăpada, ca să descopere la timp crăpăturile, și se uita mereu la busolă, ca să nu rătăcească drumul. Makșeev, Papocikin și Igolkin mergeau fiecare lîngă sania lui, conducînd cîinii. Gromeko pășea ceva mai la o parte, dar destul de aproape ca să poată sări în ajutorul săniei care se înzăpezea. Coloana o încheia Kaștanov, care avea și el o busolă în mînă și făcea ridicări topografice pe parcurs. În spatele ultimei sănii era fixat un odometru — o roată ușoară angrenată cu un contor, care indica distanța parcursă; de aceea această sanie trebuia ferită de orice accident.

Călătorii erau îmbrăcați toți la fel, în haine polare. Fiecare purta o cuhleancă ciukotă — un fel de cămașă din piele de animal, cu blana înăuntru, prevăzută cu o glugă. Pentru eventualitatea că i-ar fi răzbit frigul, aveau în sănii alte cămăși, de rezervă, pe care le puteau îmbrăca peste cele de pe ei, dar de data asta cu blana în afară. Acum însă, fiind vară, le ajungea o singură cămașă, dar și pe aceasta trebuiau s-o schimbe, în caz de ploaie, cu o haină de lînă tricotată, deoarece îmbrăcămintea din blană de ren se strică la umezeală. Drept pantaloni purtau niște șalvari din piele de ren, tot cu blana înăuntru, iar în picioare aveau torbasuri, un fel de cizme moi, de blană. Dacă se făcea cald, puteau înlocui îmbrăcămintea de blană cu hainele de lînă.

Toți mergeau pe schiuri, cu bețele în mînă. Cîmpia era acoperită cu troiene de zăpadă, formate de furtunile din timpul iernii și numai în parte atenuate de dezgheț. Ele le îngreuiau mersul mai mult decît crăpăturile, care erau destul de rare. Makșeev îi distra pe toți vorbind cîinilor înhămați la sania sa, cărora le dăduse porecle ce li se potriveau de minune; cîinele din fruntea atelajului, un dulău mare și negru, fu botezat „Generalu”. Cînd poposeau pentru noapte, ridicau o „iurtă” simplă, cu un schelet ușor și trainic de bambus; de-a lungul pereților așezau roată sacii de dormit, în mijloc puneau o mașină de spirt pe care găteau mîncarea, iar pe o stinghie atîrnau un felinar. Pe cîini îi legau de sănii, în jurul iurtei. După două zile de drum, în care timp străbătuseră cincizeci și cinci de kilometri de la locul de debarcare, construiră primul depozit de provizii, menit să le folosească la întoarcere. Pentru a putea recunoaște locul, ridicară o piramidă din blocuri de zăpadă. În vîrf înălțară un steag roșu.

A treia zi, urcușul deveni mai anevoios. Întîlneau acum mai multe crăpături, care îngreuiau simțitor mersul. Erau nevoiți să înainteze cu mai multă băgare de seamă, încercînd mereu zăpada, ca nu cumva să cadă în vreo crăpătură. Spre seară, numeroase semne le indicară o apropiată schimbare a reliefului.

La nord, vîntul împrăștia norii. Printre vălătucii cenușii de nori se zăreau cînd și cînd munți destul de înalți, ce se întindeau pînă hăt departe la orizont. Pe fondul de un alb imaculat al acestor munți se profilau niște creste sumbre. Soarele, care nu mai asfințea, părea că se rostogolește deasupra coamei acestui lanț muntos. Lumina lui mată străbătea prin pîcla norilor, împurpurîndu-i. Cîmpia înzăpezită se acoperi cu pete și dungi trandafirii, albăstrii și liliachii, împrăștiate cu dărnicie de lumina solară răsfrîntă de tăriile cerului. Pustiul de omăt și misteriosul lanț muntos, ivit pentru prima oară în fața privirilor uimite ale oamenilor, întregeau o priveliște de basm.

Trei zile în șir urcară lanțul muntos pe care îl denumiră „Russki”, împiedicați adesea de crăpăturile mari din gheață; înaintau printr-o vale transversală, mărginită în dreapta și în stînga de coame stîncoase.

Torentul de gheață, adică ghețarul ce cobora pe valea povîrnișului sudic al muntelui, era lat cam de un kilometru, fiind încadrat în ambele părți de versanți stîncoși, sumbri și destul de abrupți, ce alternau cu pante mai line, acoperite cu un strat gros de zăpadă. Cele dintîi erau presărate cu sfărîmături mai mari sau mai mici de bazalt [5], iar ici, colo, în locuri ferite, formau un fel de poienițe cu vegetație polară. În vreme ce mergeau, Kaștanov cerceta stîncile, iar Gromeko aduna plante. Papocikin nu se alese aproape cu nimic; timp de o zi întreagă el găsi numai cîteva insecte, pe jumătate moarte în zăpadă, sau vii prin poiene.

Nori groși acopereau cerul, plutind atît de jos, încît mai că atingeau creștetul exploratorilor, care înaintau ca printr-un coridor larg, dar foarte scund, cu pardoseala albă, crăpată, cu pereții negri și tavanul cenușiu. Pretutindeni unde fundul văii cobora într-o pantă mai abruptă, suprafața mai mult sau mai puțin netedă a gheții se transforma într-un fel de lavină înghețată, cu nenumărate crăpături, iar adesea cu mormane de sloiuri peste care săniile treceau anevoie; oamenii și cîinii se trudeau din răsputeri. Și nu reușeau să facă mai mult de vreo zece kilometri pe zi. Vremea continua să fie urîtă. Vîntul de la miazăzi mîna norii care pluteau jos de tot și ascundeau privirilor culmile munților: povîrnișurile lor negre încadrau suprafața accidentată a ghețarului, pe care săniile înaintau cu greu. Pe alocuri, călătorii erau nevoiți să descarce săniile și să care ei bagajele peste blocurile de gheață. În sfîrșit, în seara celei de a treia zile ajunseră la o trecătoare aflată la o înălțime de aproape o mie cinci sute de metri deasupra nivelului mării, avînd aspectul unei cîmpii înzăpezite. Timpul se menținea mohorît. Coama muntelui era cufundată cu totul în norii plumburii, ce goneau spre miazănoapte, și expediția înainta mereu printr-o ceață ușoară care ascundea împrejurimile. Nu se vedea nici pînă la o sută de pași.

Acest lucru nu le prea fu pe plac călătorilor noștri, căci dacă ar fi fost senin, priveliștea de necuprins ce se înfățișa în fața ochilor de pe această culme le-ar fi îngăduit să schițeze harta unei părți însemnate a Țării lui Nansen.

Amenajară în această trecătoare un alt depozit, unde lăsară și colecția adunată de geolog pe crestele versantului sudic. De la începutul călătoriei, zoologul nu se alesese decît cu pielea și craniul unui bou moscat [6].; înainte de a intra în trecătoare, expediția întîlni o mică cireada de aceste animale.