Plutonia

DÎMBURILE MIȘCĂTOARE

A doua zi, Igolkin și Borovoi rămaseră lîngă iurtă; cel dintîi ca să vadă de cîini, iar al doilea pentru diferite observații meteorologice. Ceilalți patru plecară în cercetare, împărțiți în două grupuri: Kaștanov și Papocikin o luară spre sud-est, iar Makșeev și Gromeko — spre sud-vest. Porniră cu schiurile, pe care urmau să le lase acolo unde pămîntul avea să fie destul de uscat.

Fiecare se înarmase cu cîte o pușcă. Era cu neputință ca nici în tundră să nu întîlnească vînat, așa cum se întîmplase în cîmpia de zăpadă. În timpul nopții, cîinii dăduseră semne de neliniște. De aceea se așteptau să întîlnească animale. Carnea proaspătă ar fi prins foarte bine nu numai oamenilor, ci și cîinilor.

Kaștanov și Papocikin ajunseră curînd la un rîu lat, dincolo de care se întindea mai departe tundra.

După puțina vreme, pămîntul deveni atît de uscat, încît scoaseră schiurile și le așezară în formă de piramidă, legîndu-le în vîrf cu o frînghie, ca să Ie zărească mai ușor și să le ia la întoarcere.

Pe pămîntul uscat al tundrei răsărise iarbă tînără, iar tufele pitice erau năpădite de frunzulițe verzi și de flori. Pe întinsul cîmpiei plutea o ceață deasă transformîndu-se pe alocuri în burniță. Printre scamele de ceață însă, lumina și încălzea binișor soarele roșiatic, care totuși abia se deslușea.

La vreo zece kilometri de campament, călătorii zăriră cîteva dîmburi sumbre, cu coaste abrupte, ale căror contururi nu se distingeau clar, din pricina ceței.

— Iată un loc minunat pentru a cerceta împrejurimile în răstimpul cînd se rărește ceața! exclamă Papocikin. Cîmpia e netedă și din vîrful unui dîmb cred că se vede foarte departe.

— Pe mine mă interesează mai mult rocile din care sînt alcătuite aceste dîmburi, răspunse Kaștanov. Pînă acum, colecția geologică adunată de expediția noastră e foarte săracă.

— Cea zoologică e și mai săracă.

— Ei, dar acum, în tundră, o să ne scoatem paguba. După formă și culoare, aceste dîmburi par a fi domuri de bazalt sau de altă rocă vulcanică.

Cei doi exploratori o luară aproape la fugă spre ținta atît de rîvnită, care aci se ivea prin pîclă, aci dispărea cu desăvîrșire.

Kaștanov și Papocikin alergau de mai bine de un sfert de ceas și totuși dîmburile sumbre păreau că sînt la aceeași depărtare.

— Afurisita asta de ceață ne împiedică să apreciem bine distanța! spuse zoologul, oprindu-se să-și tragă răsuflarea. Puteam să jur că dîmburile nu sînt departe, și cînd colo, deși fugim într-una, nu ne apropiem de loc. Simt că mi se taie respirația.

— Atunci, să ne odihnim puțin! se învoi Kaștanov. Doar nu s-or muta dîmburile din loc!

Se opriră rezemîndu-se în puști. Deodată, Papocikin, care privea în direcția dîmburilor, exclamă:

— E ceva nemaipomenit, numai dacă n-o fi vreo iluzie optică! Mi s-a părut că dîmburile noastre au luat-o din loc.

— E ceața care se mișcă, de aceea ți s-a părut, răspunse calm Kaștanov, aprinzîndu-și pipa.

— Nu, acum văd limpede că dîmburile se mișcă! Uită-te, uită-te repede!

În față, nu prea departe, se deslușeau bine patru mogîldețe care înaintau încet prin tundră.

— După cîte știu, dîmburile din bazalt sau din altă rocă vulcanică nu obișnuiesc s-o ia din loc! remarcă sarcastic Papocikin. Dar mai știi? În țara asta a fenomenelor inexplicabile se prea poate ca aceste dîmburi să rătăcească din loc în loc! Păcat că nu e și Borovoi aici!

Între timp, Kaștanov scoase binoclul și-l îndreptă spre dîmburile mișcătoare.

— Știi ceva, Semion Semionovici, — bîigui el cu vocea gîtuită de emoție, — dîmburile astea nu-s de competența mea, ci a dumitale, fiindcă sînt niște animale uriașe și seamănă cu elefanți; văd foarte clar că au o trompă lungă.

Alergară iar înainte și nu se opriră decît atunci cînd ceața începu să se risipească din nou; mogîldețele întunecate erau de data asta mult mai aproape.

— Să ne culcăm la pămînt, — propuse zoologul, — căci dacă ne zăresc, o iau la goană.

Zis și făcut. De data asta, Papocikin fu cel care scrută depărtările cu binoclul, așteptînd un moment prielnic. În sfîrșit, ceața se risipi într-atîta, încît putură desluși chiar la o distanță de patru sute — patru sute cincizeci de pași patru animale asemănătoare cu elefanții, care rupeau rămurelele tufelor tîrîtoare și, îndoindu-și grațios trompele, le aruncau în gură. Trei dintre ele erau mai mari, iar unul — mai mic.

— Au niște colți uriași, — spuse Papocikin, — și foarte încovoiați. Corpul lor e acoperit cu o blană brună-roșcată, iar coada, scurtă de tot, o mișcă tare caraghios. Dacă n-aș ști că mamuții au dispărut de pe fața planetei noastre, aș spune că ăștia nu-s elefanți, ci mamuți.

— De altfel, se prea poate să mai existe mamuți în această țară a fenomenelor.

Între timp, Kaștanov își încărcă arma cu un glonț dum-dum și ochi namila cea mai apropiată, care stătea întoarsă cu partea stîngă spre vînător.

Răsună o detunătură asurzitoare. Dihania ridică trompa în sus, îngenunche pe picioarele din față, apoi sări de jos, alergă cîțiva pași și se prăbuși cu toată greutatea la pămînt.

Celelalte animale săriră în lături, iar apoi, ridicîndu-și trompele și scoțînd răgete asemănătoare mugetului prelung al taurului, porniră prin tundră în trap întins, greoi, și dispărură în ceață.

Arzînd de nerăbdare, Kaștanov și Papocikin alergară într-un suflet spre prada răpusă. Namila stătea culcată pe partea dreaptă, cu picioarele larg desfăcute. Capul, cu colții uriași, era dat pe spate. Din rana uriașă ce se căscase sub omoplat curgea un șuvoi de sînge. Pîntecul rotund sălta spasmodic, iar trompa tresărea.

— Fii atent, spuse Kaștanov. În agonie ne mai poate lovi cu trompa sau cu piciorul atît de tare, încît să ne rupă oasele.

Vînătorii se opriră la vreo zece pași de elefant și îl cercetară cu o emoție firească și cu mult interes.

— Și eu cred că e un mamut, zise Kaștanov. Dimensiunile lui uriașe (namila are nu mai puțin de șase metri lungime), colții încovoiați în sus și înăuntru, blana lungă, roșcată — toate acestea sînt caracteristice mamutului. Și apoi, elefanții n-au trăit niciodată în ținuturile polare, pe cînd mamutul a fost un locuitor al tundrei siberiene.

— Dacă nu l-aș fi văzut cu propriii mei ochi, — răspunse Papocikin, — n-aș fi crezut în ruptul capului! Strașnică descoperire…

— În orice caz nu e mai strașnică decît această depresiune adîncă și această tundră înverzită la 81° latitudine nordică. Se vede treaba că pe acest continent polar, pe care ghețurile îl izolează cu desăvîrșire de restul planetei și unde clima e dulce, mamuții au dăinuit pînă în zilele noastre. Sînt, am putea spune, niște fosile vii.

— Sau fauna fosilă a Țării lui Nansen s-a adaptat noilor condiții de existentă. În trecutul îndepărtat, acest pămînt nu era despărțit probabil de celelalte ținuturi de o barieră de ghețuri și zăpezi, ci avea aceeași floră și faună ca regiunile din nordul Americii și Asiei. Se vede că mai tîrziu, poate în perioada glaciară, mamuții au găsit aci un ultim refugiu.

— Iar acum, expediția noastră a descoperit acest refugiu! Dar cu namila asta ce facem? Ne-ar trebui o locomotivă și o platformă ca s-o aducem pînă la campament!

— Dacă nu putem duce mamutul la campament, atunci mutăm campamentul la mamut! glumi zoologul.

— Minunată idee! Dar dacă în tundră trăiesc mamuți, atunci putem întîlni și urși, lupi, vulpi polare și, în genere, fiare de pradă. Și pînă ne mutăm aici, vor avea tot timpul să ne strice prada.

— Asta așa e! De aceea trebuie să măsurăm cu grijă chiar acum mamutul, să-l descriem și să-l fotografiem. Cînd ne vom întoarce pe „Steaua Polară”, nu vom lua cu noi decît un dinte și cîteva bucăți de creier, piele și carne, conservate în spirt.

— Oricum, cred că trebuie să tăiem trompa, ca s-o arătăm și celorlalți. Vor fi uluiți! și apoi, o mîncăm — va fi o mîncare cu care nu s-a desfătat pînă acum nici un naturalist. Se spune că trompele de elefanți sînt delicioase. Capătul trompei trebuie însă păstrat, fiindcă el nu s-a găsit încă niciodată la cadavrele mamuților și nu se știe cum arată [10].

Vînătorii se apropiară de mamut, care acum nu mai mișca, și începură să-l măsoare și să-l examineze minuțios.

Papocikin măsura, iar Kaștanov nota: apoi Kaștanov fotografie animalul din diferite părți. Zoologul poza tare mîndru alături de animalul doborît, sau se urca pe el, pentru ca mărimea animalului să se vadă și mai bine.

— Strașnic! Raportul expediției va avea anexată și o fotografie — savantul Papocikin pe cadavrul unui mamut, dar nu fosil, ci care trăiește în zilele noastre!

După aceasta, exploratorii tăiară coada și trompa animalului, precum și un smoc din blana sa lățoasă, își luară armele și, încărcați că de abia mai puteau merge, se hotărîră să pornească spre tabără. Dar în momentul acesta, zoologul privi dezorientat în toate părțile și exclamă:

— Unde se află campamentul nostru? Jur împrejur se întinde tundra netedă, iar ceața învăluie totul, de nu se poate vedea la zece pași. Ne-am rătăcit, Piotr Ivanovici! Habar n-am încotro s-o luăm.

Kaștanov rămase oarecum descumpănit la auzul cuvintelor lui Papocikin, dar spuse zîmbind:

— Un om care are în buzunar o busolă nu se poate rătăci chiar dacă e ceață, o dată ce știe din ce direcție a venit. Cînd am pornit de la campament, am mers într-una spre sud-est. Prin urmare, acum trebuie s-o luăm spre nord-vest.

— Bine, dar cînd i-am văzut pe mamuți, mi se pare că am început să alergăm fără să ne mai uităm la busolă!

— Greșești, înainte de a pune busola în buzunar, m-am uitat din obișnuință în ce direcție ne îndreptăm. N-ai nici o grijă, te duc eu la tabără!

Ținînd busola în mînă, Kaștanov porni hotărît prin tundră, cu zoologul după el.

Călătorii noștri merseră așa preț de vreo două ceasuri. Ca și înainte, ceața aci plutea jos de tot, în vălătuci, aci se risipea, îngăduindu-le să vadă împrejurimile pe o rază de unu-doi kilometri. Odată, cînd ceața se mai risipi, Kaștanov zări în sfîrșit în fața lor, puțin mai la o parte de drumul pe care îl urmau, o mogîldeață ce se înălța deasupra cîmpiei. El o arătă îndată zoologului:

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă Papocikin. Parcă ar fi scheletul unei iurte de samoiezi. Oare să fie și oameni pe aici?

— Cred că sînt schiurile noastre. Ai uitat, se vede, că le-am lăsat pe drum.

— Atunci, sîntem pe calea cea bună!

După ce ajunseră la locul unde se aflau schiurile, exploratorii își continuară drumul fără nici o grijă și puseră busola în buzunar, fiindcă urmele schiurilor se deslușeau bine pe suprafața umedă a tundrei. Curînd zăriră în depărtare colnicul cu cortul în vîrf.