Plutonia

UN COBORÎȘ FĂRĂ SFÎRȘIT

Versantul nordic al lanțului muntos avea un aspect cu totul diferit; aici se întindea o imensă cîmpie de zăpadă, care cobora în pantă lină spre nord. Cîinii trăgeau ușor săniile la vale. Dar vremea se înrăutăți; vîntul ce sufla cu insistență dinspre sud aducea nori deși, care pluteau foarte jos, ascunzînd cu desăvîrșire depărtările; adesea se stîrnea cîte o vijelie, și numai datorită faptului că mergeau cu vîntul în spate, iar temperatura nu cobora sub 10–15°, călătorii puteau înainta fără prea multă greutate. Întîlneau crăpături destul de des, dar toate erau înguste, așa că le puteau trece cu ușurință. Din pricina viscolului înaintau însă cu băgare de seamă, căci adesea zăpada proaspătă ascundea cu totul aceste capcane. Către sfîrșitul zilei, furtuna era atît de năpraznică, încît abia-abia izbutiră să ridice iurta.

A doua zi dimineața, iurta era acoperită pînă sus de zăpadă. Borovoi, care se sculase înaintea celorlalți pentru a face observații meteorologice, deschise ușa și intră cu capul într-un troian de zăpadă. Trebuiau deci să-și croiască o ieșire. Cînd ieșiră afară, constatară că săniile și cîinii dispăruseră. În jurul cortului nu se vedeau decît nămeți uriași. Dar era lesne de ghicit că lucrurile și animalele fuseseră doar acoperite de zăpadă, deoarece în acest pustiu nu avea cine să fure lucrurile, iar cîinii nu puteau fugi. Se apucară cu toți să dea zăpada la o parte. Auzind glasurile oamenilor, cîinii începură să-și facă singuri drum prin nămeți, pentru a-și primi mai curînd rația de dimineață. Era interesant să vezi cum ba ici, ba colo, zăpada începea să se ridice ca un mușuroi, din care ieșea în sfîrșit capul lățos — negru, alb sau bălțat — al unui cîine, care schelălăia de bucurie.

Pe întinderile de necuprins, zăpada proaspătă se așternuse într-un strat gros cam de vreo jumătate de metru, formînd nămeți numai acolo unde întîlnise obstacole: iurta, săniile și cîinii. Întrucît în timp ce ningea suflase un vînt puternic, zăpada era afînată. Schiorii nu se prea afundau în zăpadă, dar săniile și cîinii înaintau anevoie. Trebuiau să schimbe des ordinea săniilor, deoarece sania din fruntea convoiului, care făcea pîrtie, avea sarcina cea mai grea, și cîinii care o trăgeau oboseau repede. Aceste schimbări le stînjeneau mult înaintarea. De aceea, deși între timp vîntul slăbise și viscolul încetase, deși panta pe care coborau era netedă, iar crăpăturile astupate complet de zăpadă, nu reușiră să parcurgă în ziua aceea decît douăzeci și doi de kilometri și făcură popas la cincizeci și cinci de kilometri de trecătoare. Aici făcură al treilea depozit.

Peste noapte, viscolul se porni cu aceeași furie și dimineața fură nevoiți din nou să dea zăpada la o parte, dar de astă dată nămeții nu mai erau atît de înalți. Acum stratul de zăpadă proaspătă așternut pe cîmpie atingea aproape un metru și oamenii înaintau mai greu; după vreo cincisprezece kilometri obosiră cu toții într-atîta, încît se opriră pentru înnoptat mai devreme ca de obicei. Atît regiunea pe care o străbăteau, cît și vremea erau de o uniformitate deprimantă.

Seara, viscolul încetă și în răstimpuri, printre norii care, ca și înainte, se tîrau aproape de nesfîrșita întindere de zăpadă, se ivea soarele înălțat foarte puțin deasupra orizontului. Un tablou fantastic se înfățișa privirilor lor fermecate; cîmpia era de un alb imaculat; vălătuci și scame de nori cenușii lunecau cu iuțeală pe suprafața ei, schimbîndu-și neîncetat contururile; trîmbe de zăpadă ca o pulbere de diamant se roteau în văzduh; iar pe alocuri, în această pîcla, lăptoasă, soarele, care aci apărea asemenea unui bulgăre de foc, aci dispărea ca după o perdea cenușie, așternea pe zăpadă reflexe trandafirii. După cină, exploratorii noștri admirară îndelung această priveliște, pînă ce oboseala îi răzbi, alungîndu-i în iurtă, unde se vîrîră în sacii de dormit.

Coborau de trei zile în șir. Barometrele arătau că se află la nivelul mării și totuși cîmpia continua să coboare spre miazănoapte.

Borovoi, care notase indicațiile barometrului, le comunică tovarășilor săi. La auzul lor, Makșeev exclamă:

— Ce o mai fi și asta! Am coborît de pe coama munților Russki fără să întîlnim vreo lavină de gheață sau vreo crăpătură!

— Ceea ce mă uimește și mai mult, — zise Kaștanov, — este faptul că aici ar trebui să fie țărmul mării, și prin urmare marginea uriașului cîmp de gheață ce coboară pe versantul nordic al acestei coame și care, după măsurătorile noastre,se întinde pe o distanța de șaptezeci de kilometri. Judecînd după cele ce știm despre limita continentului Antarctic, aici ar trebui să fie un țărm abrupt, un zid de gheață înalt de peste o sută de metri, iar la poalele sale — marea sau măcar întinderi acoperite de banchize, porțiuni înghețate, și, printre ele, ici-colo, aisberguri. Să nu uităm că ghețarul se mișcă mereu, presînd gheața din mare!

Dar nici în ziua următoare nu interveni vreo schimbare. Ca și în ajun, cîmpia de zăpadă continua să coboare spre nord; vîntul bătea mereu din spate, de parcă i-ar fi mînat dindărăt, pe exploratori. Norii păreau că ating fața zăpezii. Cînd și cînd ningea. Toți se așteptau ca din clipă în clipă coborîșul să se sfîrșească. Se grăbeau, cu privirile ațintite înainte, trăgînd mereu nădejdea că în curînd vor ajunge la capătul povîrnișului. Se înșelau însă în așteptările lor. Orele treceau, lăsau în urmă kilometru după kilometru. În cele din urmă, frînți de oboseală, poposiră pentru înnoptat.

După ce întinseră cortul, exploratorii se strînseră grămadă în jurul lui Borovoi, care instala barometrul cu mercur. Ardeau de nerăbdare să vadă ce arată barometrul, deoarece acele barometrelor aneroide de buzunar săriseră de mult peste diviziunile indicate pe cadran și arătau anapoda presiunea aerului.

— După calcule aproximative, am coborît pînă acum cu patru sute de metri sub nivelul mării, — exclamă meteorologul, — afară numai dacă, în momentul de față, în Țara lui Nansen se găsește regiunea unui anticiclon [7] de o întindere neobișnuită. Barometrul indică opt sute de milimetri.

— După cîte știu, — interveni Kaștanov, — nu există pe Pămînt anticicloane cu o astfel de presiune. Pe lîngă asta, de cînd ne aflăm în Țara lui Nansen, vremea nu s-a schimbat de loc și nu seamănă cu vremea obișnuită pentru anticiclon.

— Dar atunci, ce se întîmplă? întrebă Papocikin.

— Pesemne că uscatul nu s-a terminat încă și în partea sa nordica se află o adîncitură, o depresiune foarte mare, de sute de metri, sub nivelul mării.

— Să fie oare cu putință? întrebă Gromeko.

— De ce nu? Pe Pămînt există asemenea depresiuni, ca bunăoară acelea ale Văii Iordanului și a Mării Moarte în Palestina, depresiunea Mării Caspice, depresiunea Liukcea din Asia Centrală, descoperită de exploratorii ruși, și, în sfîrșit, fundul lacului Baikal din Siberia, care se găsește la peste o mie de metri sub nivelul mării.

— Dar nici depresiunea Mării Moarte nu e mai puțin adîncă. Fundul ei coboară la 465 metri sub nivelul oceanului, adăugă Makșeev.

— În orice caz, descoperirea unei depresiuni atît de adînci pe continentul polar va constitui un rezultat extrem de interesant și de important al expediției noastre, încheie Borovoi.

Spre uimirea tuturor, a doua zi coborîșul continuă în condițiile unui relief identic, iar vremea rămase neschimbată.

— Coborîm într-o groapă fără fund, glumi Makșeev. S-ar părea că această depresiune nu e plată, ci are mai curînd forma unei pîlnii. N-o fi cumva craterul unui vulcan stins?

— Se prea poate, dar atunci e de o mărime nemaiîntîlnită, remarcă Kaștanov. Sînt patru zile de cînd tot coborîm în această pîlnie. Se vede că acest crater are un diametru de vreo trei sute de kilometri sau chiar mai mult; numai în lună există vulcani de asemenea dimensiuni. Din păcate, în tot timpul coborîșului nu am întîlnit nici o stîncă, nici o deschidere de rocă, care să ne dea vreo indicație asupra originii acestei depresiuni. De obicei, versanții unui crater sînt formați din diferite lave și tufuri vulcanice [8].

— Pe versantul nordic al munților Russki și pe coama lor am găsit bazalte și lave bazaltice, le aminti Papocikin. Prin urmare, dispunem de unele date care ne indică natura vulcanică a acestei depresiuni.

— În Alaska există cratere de vulcani stinși, pline pînă sus cu zăpadă și gheață, adăugă Makșeev.

În seara acelei zile nu mai putură folosi nici barometrul cu mercur. Coloana de mercur urcă pînă în vîrful tubului. Fură nevoiți să despacheteze hipsotermometrul [9] și să determine presiunea aerului după temperatura de fierbere a apei. Presiunea indicată corespundea unei adîncimi de opt sute patruzeci de metri sub nivelul oceanului..

Toți observară că seara era mai întuneric ca de obicei. Se vede că razele soarelui nordic nu pătrundeau direct în această depresiune adîncă. Nedumerirea călătorilor spori cînd și busola ieși din uz; acul ei se învîrtea, tremura, fără însă a se opri și a arăta nordul. Erau nevoiți să se orienteze după direcția vîntului și a coborîșului, ca să înainteze spre nord ca și pînă atunci. Kaștanov atribuia comportarea ciudată a busolei tot naturii vulcanice a depresiunii, fiindcă se știe că masivele mari de bazalt influențează acul magnetic.

Dar a doua zi, la cîțiva kilometri de locul unde poposiseră peste noapte, exploratorii dădură de un obstacol neașteptat; cîmpia de zăpadă se sfîrși la poalele unui lanț de stînci de gheață ce se întindea de-a curmezișul, de o parte și de alta a drumului, cît vedeai cu ochii. Pe alocuri, stîncile se înălțau drept în sus, atingînd zece-cincisprezece metri, iar în alte părți, ele constau dintr-o îngrămădire haotică de gheață, mai mari sau mai mici. Chiar dacă nu ar fi avut săniile încărcate, călătorilor le-ar fi fost greu să se cațere pe aceste mormane. Trebuiră deci să se oprească, pentru a face o recunoaștere. Makșeev și Borovoi se urcară pe mormanul cel mai înalt și se încredințară că în față se întindeau pînă hăt departe asemenea stînci și grămezi de bolovani.

— Nu pare să fie un brîu de blocuri de gheață de mare, spuse Makșeev, cînd se întoarse la sănii. Blocurile acestea de gheață nu se întind pe o distantă de cîțiva kilometri fără întrerupere.

— Am ajuns, se vede, la fundul depresiunii, spuse Kaștanov, și acest haos se datorește presiunii exercitate de uriașul ghețar de pe versantul nordic al munților Russki, pe care am mers pînă acum.

— Așadar, tot fundul depresiunii nu este altceva decît o îngrămădire haotică de blocuri de gheață, remarcă Borovoi. Pesemne că și ceilalți versanți ai depresiunii sînt acoperiți de ghețari, care coboară spre fundul ei.

— Datorită dimensiunilor ei uriașe, depresiunea nu s-a umplut însă cu gheață, cum s-a întîmplat cu craterele vulcanilor din Alaska, adăugă Makșeev.

— Oricum, trebuie să traversăm neapărat fundul depresiunii, ca să ne continuăm călătoria spre nord, să-i stabilim dimensiunile și să vedem cum arată versantul opus, spuse Kaștanov.

— Ar fi mai ușor să înaintăm de-a lungul poalelor acestor mormane haotice, ca să le ocolim și să ajungem astfel la versantul opus, fu de părere Gromeko.

— Ce ne facem însă dacă această depresiune nu e un crater, ci o vale între două lanțuri muntoase? întrebă Papocikin. În cazul acesta s-ar putea să aibă o lungime de cîteva sute de kilometri și noi nu vom avea timpul necesar ca să străbatem Țara lui Nansen.

— Dar pe unde s-o apucăm de-a lungul acestor stînci, ca să le ocolim? La dreapta sau la stînga? întrebă Borovoi.

— S-o luăm la stînga; poate găsim un loc pe unde să trecem dincolo, printre aceste mormane, fără prea multă greutate.

Luînd această hotărîre, exploratorii porniră spre stînga, adică spre apus, judecînd după vînt, deoarece acul busolei tot nu putea să stea pe loc pentru a le indica nordul. În stînga aveau cîmpia de zăpadă cu o pantă abia vizibilă, iar în dreapta se ridicau mormanele și stîncile de gheață. Ca și pînă atunci, norii care pluteau jos de tot acopereau cerul, atingînd chiar vîrfurile ghețurilor mai înalte. Către amiază zăriră un loc pe unde li se păru că ar putea trece; aici mormanele nu erau atît de înalte, iar pe alocuri se zăreau intervale. Se opriră aici ca să facă al patrulea depozit, iar Borovoi și Makșeev, luînd cu ei doar strictul necesar, porniră să cerceteze brîul de gheată. Se întoarseră spre seară și comunicară că brîul avea o lățime de vreo zece kilometri, că putea fi străbătut, deși cu oarecare greutate, și că dincolo se zărește panta netedă a versantului opus.

Două zile se căzniră din răsputeri să străbată brîul de gheață; adesea erau nevoiți să-și croiască drum cu topoarele printre mormanele de sloiuri. Oamenii îi ajutau pe cîini să treacă săniile, una după alta, peste aceste mormane. Noaptea făcură popas. — fără însă a mai ridica iurta — la adăpostul unui uriaș bloc de gheață ce se înălța perpendicular. Cîinii își găsiră culcușul prin crăpăturile și adînciturile dintre bolovani. După o zi de trudă, dormiră buștean, deși vîntul gemea și urla în tot felul.

A doua zi trecură de cealaltă parte a brîului de gheață. După ce poposiră pentru noapte, Borovoi aprinse lampa de spirt a hipsotermometrului, încredințat că acesta va arăta aceeași altitudine ca șî înainte de a trece de brîul de gheață, adică aproape nouă sute de metri sub nivelul mării. Dar cînd introduse termometrul în tubul dispozitivului de fierbere, mercurul se ridică pînă la +105°, iar apoi pînă la +110°, continuînd să urce mereu.

— Oprește-te! Oprește-te! strigă Borovoi. Unde te sui, vrei să spargi sticla?

— Ce e? Ce s-a întîmplat? strigară toți într-un glas.

Călătorii săriră în picioare și se strînseră roată în jurul aparatului instalat pe o lădiță.

— Nemaipomenit, nemaiauzit! exclamă Borovoi, cu glasul sugrumat de emoție. În afurisita asta de groapă apa fierbe la +120°.

— Și asta ce înseamnă?

— Asta înseamnă că trecînd dincolo de brîul de gheață, am coborît într-o prăpastie. Acum, nici nu-mi dau seama cîte mii de metri sub nivelul mării indică această temperatură de fierbere. Stați puțin să consult tabelele!

Borovoi se așeză pe sacul său de dormit, scoase din buzunar un indicator pentru determinarea altitudinii, căută în tabele și făcu diferite calcule pe marginea lor. Între timp, însoțitorii lui se apropiară unul după altul de aparat, pentru a se încredința că într-adevăr termometrul arată +120°. Coloana de mercur se oprise în dreptul acestei diviziuni și acest lucru nu putea fi pus la îndoială.

Tăcerea ce se așternuse era tulburată de clocotul molcom al apei ce fierbea în aparat.

După un timp, Borovoi scoase un oftat adînc, apoi zise cu glas solemn:

— După calcule aproximative, temperatura aceasta de fierbere de +120° indică o înălțime negativă de cinci mii șapte sute douăzeci de metri.

— Nu se poate! Nu cumva ai greșit? exclamară cei de față.

— N-aveți decît să controlați! Uitați-vă pe tabele. Firește, ele nu cuprind indicații pentru această temperatură de fierbere, pe care n-a observat-o încă nimeni în afara laboratorului. Nu ne rămîne, deci, decît să calculăm cu aproximație.

Kaștanov controlă calculele și spuse:

— Așa e. În aceste două zile de cînd ne cățărăm peste ghețuri, am coborît patru mii nouă sute de metri pe o distanță de numai zece-doisprezece kilometri.

— Și nici n-am observat că am coborît atîta!

— Am coborît de la o înălțime egală cu aceea a Mont-Blanc-ului și nu am știut nimic! E de necrezut!

— Și de neînțeles! Trebuie să admitem că acest morman de gheață e o lavină încremenită pe o pantă abruptă ce duce din crater în coșul acestui vulcan colosal.

— Și pentru a ieși de aici, va trebui să urcăm pe o lavină asemănătoare, în partea cealaltă!

— Nu pricep ce-i cu norii ăștia deși și cu vîntul care bate neîncetat dinspre sud, de cîteva zile în șir, spuse Borovoi.

Dar presupunerea că există încă o centură de gheață nu se adeveri. A doua zi înaintară pe un cîmp de zăpadă ce urca în pantă lină. Din această cauză, precum și datorită vremii călduroase, drumul deveni mai anevoios. Termometrul se ridicase cu puțin peste zero, zăpada se înmuiase și se lipea de tălpicile săniilor, iar cîinii mergeau greu, la pas. Pînă seara nu făcură decît douăzeci și cinci de kilometri și asta cu mare trudă. Nu încăpea nici o îndoială că urcau mereu. Borovoi instala hipsotermometrul, convins că aparatul va arăta o adîncime mai mică decît în ajun.

A trecut multă vreme însă pînă ce apa începu să fiarbă. În sfîrșit prinseră a se ridica aburii și Borovoi introduse termometrul. Peste cîteva clipe strigă:

— Ei, comedie!.. E o… E o… după care urmă un potop de sudălmi.

— Ce e? Ce s-a întîmplat? A crăpat termometrul? întrebară ceilalți îngrijorați.

— Nu. Eu am să crăp, sau am să-mi ies din minți în blestemata asta de groapă, zise furios meteorologul. Ia priviți aici: cine-i nebun, eu sau termometrul?

Săriră toți în picioare și se apropiară de hipsotermometru. Mercurul arăta +125°.

— Eu atîta vreau să știu: am urcat noi astăzi, ori ba? întrebă Borovoi cu voce tremurîndă.

— Firește că am urcat! Am urcat toată ziua. Nu încape nici o îndoială.

— Și totuși apa fierbe la o temperatură cu cinci grade mai mare decît în ajun, cînd eram lîngă centura de gheață! Asta înseamnă că azi n-am urcat, ci, dimpotrivă, am coborît cam cu o mie patru sute treizeci de metri.

— Ne aflăm deci la șapte mii o sută cincizeci de metri sub nivelul oceanului, calculă la repezeală Makșeev.

— Dar e absurd! rîse Papocikin.

— Să zicem că am coborît în pantă abruptă, pe gheață, adăugă Kaștanov. Dar să credem că am coborît aproape un kilometru și jumătate, cînd e limpede că am urcat, asta ar fi prea de tot.

— Afară numai dacă n-am înnebunit cu toții, sînt de acord cu dumneata! răspunse ursuz Borovoi.

Între timp intrară în iurtă Igolkin și Gromeko, care ieșiseră să dea de mîncare la cîini. Acesta din urmă spuse:

— Încă o ciudățenie! Astăzi e mai multă lumină decît ieri, cînd ne aflam lîngă ghețuri.

— Și ieri era mai multă lumină decît de partea cealaltă a centurii, adăugă Makșeev.

— Ai perfectă dreptate! încuviință meteorologul. Noaptea cea mai întunecată, asemenea nopților albe din Petersburg, a fost aceea înainte de a ajunge la zidul de gheață. Am crezut că ne aflăm în fundul depresiunii și slăbirea luminii era explicabilă: razele soarelui polar nu puteau pătrunde atît de adînc.

— Bine, dar acum am coborît mult mai adînc și totuși noaptea e neasemuit mai luminoasă!

Discutară îndelung despre aceste fenomene ciudate, însă cînd se culcară, nu erau mai dumeriți. Dimineața, Borovoi ieși primul din cort pentru a face cercetări.

Ca și înainte, vîntul sufla dinspre sud, gonind nori plumburii care întunecau orizontul, de nu se putea vedea la mai mult de o sută-două de metri. Termometrul arăta -1°. Ningea.

— Azi trebuie să verificăm dacă urcăm sau coborîm, propuse Makșeev. Printre instrumente avem și un aparat ușor de nivelment.

În fața lor se așternea aceeași întindere albă, dar zăpada înghețase puțin și acum înaintau mai ușor. Panta era foarte lină, însă nu încăpea nici o îndoială că urca. În cursul zilei făcură cîteva măsurători. Aparatul adeveri cele ce vedeau cu ochii și ceea ce puteau deduce după felul cum mergeau cîinii.

În ziua aceea nu străbătură decît douăzeci și trei de kilometri, deoarece măsurătorile le luară mult timp.

Îndată ce întinseră cortul, Borovoi își scoase aparatele. Fierbătorul arăta +128°.

Meteorologul înjură cu năduf și scuipă înciudat.

— Singura explicație e că în depresiunea asta nu se aplică legile fizice stabilite pentru suprafața Pămîntului și trebuie elaborate altele, noi, spuse Kaștanov.

— Ușor de zis, se înfierbîntă Borovoi. Numai că nu le poți elabora cît ai bate din palme! Sute de oameni de știință s-au trudit zeci de ani, iar aici totul se duce de rîpă de parcă am fi pe o altă planetă. Cu asta nu pot fi de acord și sînt hotărît să-mi dau demisia.

Rîseră toți cu poftă de această izbucnire a meteorologului, care se apucă totuși de calcule, înștiințîndu-i foarte curînd că în ziua aceea urcaseră, adică coborîseră, cu opt sute șaizeci de metri, aflîndu-se, deci, la nouă mii de metri sub nivelul mării.

— M-am uitat în îndreptarul de fizică, interveni Kaștanov. Aici se arată că apa fierbe la +120° în condițiile unei presiuni de două atmosfere și la +134°, cînd presiunea e de trei atmosfere. Acum, noi suportăm o presiune cam de două atmosfere și jumătate.

— De bună seamă că la o asemenea presiune nu te prea poți simți în apele tale și amețești, adăugă Borovoi, posomorît.

Ceilalți confirmară că încă din noaptea petrecută între ghețurile centurii le-a fost cam rău, că simt o apăsare pe piept, capul le vîjîie și că sînt moleșiți, dorm agitat și au coșmaruri.

— Nici cîinii nu se simt bine, spuse Igolkin. Parcă le-au slăbit puterile și trag mereu, deși urcușul e destul de ușor. Credeam că sînt obosiți, văd însă acum că alta-i pricina!

— Ar fi interesant să luăm pulsul la toți, propuse Gromeko. Care e pulsul dumitale normal, Ivan Andreevici?

— Șaptezeci și doi, răspunse Borovoi, întinzînd medicului brațul.

— Ei, vezi, acum ai patruzeci și patru! E o diferență destul de mare. La presiunea asta, inima lucrează mai încet; de aceea te simți rău.

— Care va să zică dacă vom coborî mereu, inima se va opri de tot? întrebă Makșeev.

— Că doar n-om coborî pînă în centrul Pămîntului! rîse Gromeko.

— Și de ce nu? bombăni Borovoi. Se prea poate ca afurisita asta de groapă să ajungă pînă în centrul Pămîntului. Acum sînt gata să cred orice. Nu m-ar mira ca ieșind de aici să ne trezim printre ghețurile Polului Sud.

— Să nu-ți fie cu supărare, dar ceea ce spui e absurd! îi răspunse Kaștanov. Nu poate exista o crăpătură care să străbată tot globul pămîntesc și nici o groapă pînă în centrul Pămîntului. Ar fi în contrazicere cu toate datele geofizicei și geologiei.

— Nu mai spune! Admiți însă fenomenele care contrazic toate legile meteorologiei, fenomene ce se petrec sub ochii noștri? Vei vedea că și legile geologiei dumitale vor fi date peste cap. Kaștanov nu-și putu stăpîni rîsul.

— Meteorologia, Ivan Andreevici, e o știință ușuratică, glumi el. Ea se ocupă de mediul nestatornic al atmosferei, de ciclonii și anticiclonii ei, ale căror cauze n-au fost determinate pînă astăzi. Geologia însă se întemeiază pe o bază trainică — scoarța solidă a Pămîntului.

— Trainică, n-am ce spune! se burzului Borovoi. Asta însă pînă o va zgudui frumușel un cutremur care îi va face pe geologi să-și piardă cumpătul, dacă n-o vor păți chiar mai rău!

Toți rîseră cu hohote.

— Și apoi, — continuă întărîtat meteorologul, — cunoașteți scoarța Pămîntului la o adîncime de vreo doi-trei kilometri, și vorbiți despre adîncurile lui! Cîte capete, atîtea ipoteze despre structura Pămîntului la mari adîncimi. Unii susțin că miezul Pămîntului este solid, alții — că e lichid, iar alții — că e gazos. Poftim de te mai descurcă!

— O să ne descurcăm noi cu timpul. Orice ipoteză, firește, dacă e bine întemeiată, constituie un nou pas spre cunoașterea adevărului. Cît privește adîncurile, nu ai dreptate. În prezent, seismologia, știința care studiază cutremurele, ne permite să știm mai multe lucruri despre nucleul Pămîntului. Interesant e ce ne rezervă ziua de mîine, încheie el. În fiecare zi se pot ivi fenomene inexplicabile la prima vedere, dar la o analiză atentă vezi că alcătuiesc o înlănțuire de cauze și efecte.

A doua zi, panta cîmpiei de zăpadă continua să urce, însă mai puțin; vîntul bătea tot dinspre miazăzi, iar norii alunecau aproape de fața pămîntului, ascunzînd depărtările. Către amiază, abia mai simțeau că urcă, iar spre seară începură să coboare. Acum cîinii alergau mai repede, astfel că schiorii cu greu reușeau să se țină după ei. Temperatura aerului scăzuse puțin sub 0° și călătorii înaintau ușor. Deodată, Borovoi, care mergea întotdeauna în frunte, făcu un semn cu mîna și strigă:

— Stați! Așteptați! Mă tem că ne-am abătut din drum!

Toți alergară într-un suflet la el. Borovoi ținea în mînă busola, pe care o privea cu multă luare-aminte.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Kaștanov.

— Nu înaintăm spre nord, ci spre sud, înapoi spre centura de gheață. Priviți, capul nordic al acului nu arată înainte, în direcția pe care o urmăm, ci înapoi.

— Cînd ai observat asta?

— Chiar acum. De cînd busola a luat-o razna, n-am mai avut încredere în ea și m-am orientat după vîntul care tot timpul bate dinspre sud. M-a mirat însă faptul că am început să coborîm, deoarece nu se putea ca noi să fi ieșit din pîlnie. Am scos busola și, cînd colo, ce văd? Revenise la normal și arăta că înaintăm spre sud și nu spre nord.

— Bine, bine, dar vîntul continuă să bată din spate!

— Poate că și-a schimbat direcția în cursul nopții.

— Nu, — interveni Makșeev, — vîntul nu s-a schimbat. Noi punem întotdeauna cortul cu ușa în direcția vîntului, adică spre nord, pentru ca nămeții să nu blocheze ieșirea. Știu sigur că azi dimineață asta era poziția cortului nostru.

— Prin urmare vîntul s-a schimbat treptat în cursul zilei de astăzi, iar noi am mers în semicerc și am făcut cale întoarsă.

— Sau, poate, dintr-un motiv oarecare, busola s-a remagnetizat!

— Măcar de-ar apărea soarele sau de-am vedea stelele, ca să știm încotro ne îndreptăm, se tîngui Borovoi.

— Oricum, trebuie să poposim pentru noapte și să verificăm, cu busola în mînă, cîțiva kilometri din drumul parcurs, ce se distinge clar după urmele lăsate pe zăpadă, interveni Kaștanov. Astfel vom afla foarte ușor dacă am mers sau nu în cerc.

Ridicară iurta, iar Makșeev și Gromeko o porniră îndărăt, după urme. Borovoi puse la fiert hipsotermometrul, ale cărui indicații aproape că nu se deosebeau de cele din ajun. Se vede că micul urcuș din prima jumătate a zilei fusese compensat de coborîșul din jumătatea a doua. După două ceasuri, Makșeev și Gromeko se înapoiară. Controlaseră drumul pe o distanță de zece kilometri, constatînd că tot timpul merseseră în linie dreaptă, în direcția vîntului. De aceea ajunseră la concluzia că se pot încrede mai mult în vînt decît în busolă și hotărîră de acum încolo să se orienteze după vînt.

Nici de data asta în timpul nopții nu se lăsă întunericul; sub coviltirul greu de nori stăruia aceeași lumină mată.

A doua zi, coborîșul deveni mai pronunțat. Temperatura urcă puțin peste 0°, zăpada deveni mai moale și, deși mergeau la vale, înaintau mai greu. După-amiază întîlniră niște băltoace și cîteva pîrîiașe ce șerpuiau pe terenul accidentat, pentru a dispare pe urmă în crăpăturile pline de zăpadă. Pentru popasul de peste noapte trebuiră să aleagă un loc mai înalt și să sape șănțulețe în jurul cortului, ca să abată apa provenită din topirea zăpezii.

Instalînd hipsotermometrul, Borovoi era convins că acesta va arăta și mai multe grade decît în ajun, deoarece toată ziua nu făcuseră decît să coboare în fundul misterioasei depresiuni. Termometrul arătă însă +126°. Prin urmare, în ciuda coborîșului, adîncimea la care se aflau nu crescuse, ci, dimpotrivă, se micșorase cu cinci sute șaptezeci de metri. Meteorologul rămase o clipă năuc, apoi izbucni într-un rîs nervos:

— Altă surpriză, altă încurcătură! Dimineața, am hotărît să nu ne mai încredem în busolă. Acum e cazul să ne îndoim și de hipsotermometru!

Exploratorii se strînseră roată în jurul capriciosului aparat, verificară indicațiile lui, puseră de cîteva ori apa la fiert, dar obținură aceleași rezultate. Deși era neîndoielnic că toată ziua coborîseră, mai ales că pîrîiașele curgeau și ele în direcția urmată de călători, presiunea aerului nu crescuse, ci, dimpotrivă, se micșorase. În zilele precedente însă, cînd urcaseră, presiunea nu scădea, ci se ridica. Aveau impresia că legile fenomenelor fizice, elaborate de generații și generații de oameni de știință pe baza observațiilor făcute la suprafața pămîntului, nu pot fi aplicate aici, în această depresiune a continentului polar, sau căpătaseră o semnificație cu totul diferită. Fenomenele inexplicabile se înmulțeau.

Toți manifestau un viu interes și erau nespus de mirați, dar nimeni nu putea înțelege sau găsi vreo explicație. Sperau însă că viitorul apropiat le va oferi dezlegarea acestui mister.

— Ce ți-e și cu pustiul ăsta de zăpadă! spuse Papocikin. Cînd am zărit boii moscați în trecătoare, am tras nădejde că în zilele următoare vom descoperi și noi, Mihail Ignatievici și cu mine, ceva care să prezinte vreun interes științific. Ei bine, au trecut de atunci aproape douăsprezece zile, am străbătut peste două sute cincizeci de kilometri… și nimic, absolut nimic, în afară de zăpadă și gheață.

— Și nici măcar Piotr Ivanovici, care pînă acum a avut norocul să strîngă o colecție frumoasă, nu s-a mai ales cu nimic, adăugă Gromeko.

— Numai Ivan Andreevici colecționează de zor! făcu rîzînd Makșeev.

— Eu? Da’ mă rog, ce-am strîns pînă acum? se miră Borovoi.

— O colecție de fenomene fizice inexplicabile, răspunse Kaștanov în locul lui Makșeev, ghicind la ce face aluzie acesta.

— E o colecție foarte ciudată, e drept, dar în schimb ușoară, nu ca pietroaiele voastre! rîse Borovoi. N-o să ne dărîme săniile.

— Și totuși, ea poate avea multă greutate. Mă refer la rezultatele expediției. Fiecare explorator vrea să descopere ceva deosebit, nemaiîntîlnit! Pînă acum, dumneata ai avut mai mult noroc decît oricare dintre noi.

A doua zi, coborîșul deveni și mai pronunțat, iar cîmpia de gheață începu să se descompună în valuri plate. În adînciturile dintre ele curgeau șiroaie de apă, zăpada era mai moale și era greu de mers cu schiurile, care alunecau în lături. De aceea, schimbară modul de deplasare: oamenii se așezară cîte doi în fiecare sanie; cîinii alergau repede la vale, trăgînd săniile, în vreme ce călătorii, cu bețele schiurilor, dădeau săniilor direcția necesară sau frînau.

Norii deși lunecau jos de tot, ca și pînă atunci, dar nu mai erau plumburii, ci roșiatici, de parcă ar fi răsfrînt lumina unui soare nevăzut, în amurg.

Pustiul de gheață se întindea cît vedeai cu ochii, pînă în zarea nu prea îndepărtată, ușor împurpurată și ea. Această lumină ciudată, în fundul unei depresiuni adînci, unde nu puteau pătrunde razele soarelui polar, care nu se ridica prea sus, făcea și ea parte din colecția de fenomene inexplicabile adunate de Borovoi.

În ziua aceea poposiră pe creasta unui dîmb, lîngă albia unui pîrîu vijelios, cu apa limpede, ceea ce îi scuti de a mai topi zăpadă pentru supă și ceai.