Plutonia

VIAȚA ÎN CAPTIVITATE

În timpul acestei călătorii, Igolkin și Borovoi istorisiră din fir-a-păr tovarășilor lor viața pe care au trăit-o ei printre sălbatici, iar Kaștanov notă cele povestite.

După plecarea exploratorilor spre sud, Igolkin șl Borovoi, rămași în cort, construiră o cabină meteorologică pentru instrumente și făcu o ușă solidă la depozitul din ghețar, ca să ferească proviziile de cîini și de diferite jivine. După ce isprăviră această treabă, se apucară să sape o nouă galerie în gheața dealului, mai jos de prima, ca să aibă cîinii unde să se adăpostească în timpul căldurii care creștea mereu, silind animalele să fugă pînă la marginea ghețurilor, ce se retrăgeau treptat spre nord. Înainte de a termina aceste treburi grabnice, se duceau rareori la vînătoare. Mai tîrziu însă începură să vîneze în fiece zi ca să facă rezerve de carne pentru iarnă: uscată, pentru cîini, și afumată, pentru oameni. Cînd se întorceau din pădure cu sania, luau în drum și lemne de foc, astfel că încetul cu încetul adunară lemne pentru toată iarna.

În timpul vînătorilor au văzut mamuți, rinoceri, tauri primitivi și moscați, cerbi gigantici și reni. Pe malurile rîulețelor și în tundră au vînat gîște, rațe și alte păsări, care alcătuiau hrana lor de căpetenie. Carnea animalelor mari, o uscau sau o afumau. Aveau de lucru de nu-și vedeau capul, încît uneori nici nu apucau să doarmă îndestul. În timpul vînătorilor au trecut prin fel de fel de peripeții, dar toate s-au sfîrșit cu bine.

După plecarea expediției spre sud, un timp vremea se îmbunătăți, norii se răriră, iar Pluton lumina ore în șir, așa încît temperatura creștea pînă la +20° la umbră. În tundră era vară în toată puterea cuvîntului. Dar de pe la mijlocul lui august începu să se simtă toamna. Pluton dispărea tot mai des în nori. Cîteodată ploua, iar după ploaie în tundră se lăsa ceață.

Temperatura scăzu iar la începutul lui septembrie. Cînd dinspre nord băteau uneori vînturi puternice, ea ajungea pînă la 0°. Frunzele îngălbeniră și pe la mijlocul lunii tundra își lepădă veșmîntul verde și capătă o culoare brună. Din cînd în cînd ningea.

În vederea iernii, Igolkin și Borovoi revizuiră proviziile, conservele și lucrurile din depozit. O parte din ele le duseră în iurtă. În cea de-a doua zi de cînd începuseră această treabă, tocmai cînd plecau din depozit ca să se ducă să mănînce, fură atacați pe neașteptate de oamenii primitivi, veniți tiptil din cealaltă parte a dealului. Borovoi și Igolkin, care nici nu bănuiau că ar putea exista oameni în Plutonia, nu aveau asupra lor nici o armă în afară de cuțite. În schimb, atacatorii erau înarmați cu sulițe, cuțite, săgeți, astfel că orice împotrivire ar fi fost de prisos. Sălbaticii se purtară bine cu ei; după ce cercetară cortul, cabina meteorologică și tot ce aparținea acestor ființe nemaiîntîlnite pînă atunci, îi duseră în tabără.

Sălașul primitivilor nu era departe — la vreo zece kilometri de iurtă, într-o pădurice (mai tîrziu prizonierii aflară că hoarda venise în ajun dinspre răsărit). Sălbaticii se sfătuiră îndelung ce să facă cu prizonierii; bărbații propuneau să fie sacrificați zeilor, dar majoritatea femeilor se împotriviră. Ele socoteau, pesemne, că prezența acestor străini năzdrăvani în mijlocul hoardei va insufla acesteia puteri noi, izbînzi la vînătoare sau în luptele cu alte hoarde și de aceea hotărîră să nu-i elibereze, dar totodată să nu le facă vreun rău, ci să-i instaleze într-o colibă deosebită, în mijlocul taberei.

În acest timp, hoarda culegea prin tundră tot felul de fructe și rădăcini comestibile, ca să aibă provizii de iarnă, și rămase cîteva zile pe loc. Mai tîrziu căzu însă o zăpadă abundentă, care îi sili pe sălbatici să plece spre sud, la o depărtare de vreo patruzeci de kilometri, unde pădurea era mai înaltă, apărîndu-i de vînturile reci.

La început, prizonierii suferiseră cumplit. Nu li se dădea de mîncat decît carne crudă, fructe și rădăcini. Erau nevoiți să doarmă pe piei grosolan lucrate și tot cu ele să se acopere, ca să se apere de frig. Nu se puteau înțelege cu primitivii decît prin semne și nu știau încă ce soartă îi așteaptă. Despre evadare nici vorbă nu putea fi, căci erau păziți cu strășnicie.

Cînd poposiră în alt loc — într-o poiană mare, în mijlocul unei păduri — sălbaticii se apucară să taie copaci subțiri și uscați, ca să-și facă prăjini pentru colibe. Pretutindeni în jur se aflau crengi uscate și bucăți de scoarță. Cînd dădu cu ochii de ele, Igolkin își aduse aminte că avea în buzunar o cutie cu chibrituri, fiindcă în ziua cînd fură luați prizonieri, aprinseseră felinarul în depozit. El adună un braț de vreascuri și făcu un foc. La vederea vîlvătăii, primitivii își lăsară toți treaba și se adunară în jurul ei. Această priveliște nemaipomenită îi ului. Cînd simțiră că flăcările le ard mîinile, căzură în genunchi în semn de venerație față de foc. De atunci nutriră mai mult respect pentru străinii care stăpîneau focul, și acesta arse mereu lîngă coliba prizonierilor, care frigeau în niște frigări carnea ce le era adusă.

Peste puțin timp, prizonierii începură să înțeleagă graiul lor, care de altfel era destul de simplu. Noțiunile primitivilor se mărgineau la vînătoare, la mîncare și la tot ceea ce alcătuia viața lor; limba era formată din cuvinte monosilabice și bisilabice și nu cunoștea declinarea, conjugarea, adverbele și prepozițiile, astfel că erau nevoiți să-și completeze graiul prin mimică și mișcări ale corpului. De numărat nu știau să numere decît pînă la douăzeci, pe degetele de la mîini și de la picioare.

În fiecare colibă locuiau cîteva femei și cîțiva bărbați, uniți prin căsătoria pe grupe, precum și copiii acestei familii, fiecare avînd o singură mamă și mai mulți tați. Bărbații se îndeletniceau cu vînătoarea și confecționau așchii de cremene pentru sulițe, darde, cuțite și răzuitoare. Femeile culegeau fructe și rădăcini, argăseau piei și luau parte la hăituirea fiarelor mari, pe care nu le puteau răpune decît cu forțele unite ale întregii hoarde.

Primitivii vînau orice animal și mîncau atît carnea, cît și măruntaiele; nu le displăceau nici viermii, melcii, omizile și gîndacii. Vînătorii se înfruptau din carnea aburindă încă și beau sîngele cald al animalelor doborîte, iar ceea ce rămînea, precum și pieile, le duceau acasă, în tabără. Animalele mari, ca mamuții sau rinocerii, erau înconjurate și gonite spre niște gropi săpate în pădure, pe cărările pe care obișnuiau să meargă sălbăticiunile, și aruncau în ele cu pietre și sulițe pînă le omorau.

La vînătoare, fiecare familie mergea separat; uneori se uneau cîte două-trei familii. Cînd hăituiau un animal mai mare, întreaga hoardă lua parte la vînătoare, în afară de două-trei femei care rămîneau să păzească prizonierii. Aceste femei hrăneau pe sugacii din toate colibele, ale căror mame nu se întorceau multă vreme de la vînătoare.

În timpul vînătorii se întîmplau și nenorociri. Cîteodată fiarele ori mamuții și rinocerii îi răneau pe urmăritori. Atunci vînătorii nu se dădeau înapoi să-și mănînce semenii uciși sau grav răniți.

După spusele lui Borovoi, primitivii aveau capul mare, trunchiul scurt și îndesat, iar membrele scurte, butucănoase și vînjoase. Umerii lor erau largi, spinarea puțin adusă, iar capul și gîtul plecate înainte Bărbia scurtă, arcadele masive ale sprîncenelor și fruntea teșită îi făceau să semene cu niște maimuțe antropoide. Picioarele primitivilor erau puțin arcuite. Umblau aplecați înainte, iar cînd mîncau sau lucrau, ședeau pe vine.

Pe temeiul celor povestite de Borovoi și Igolkin, și după ce examină armele și obiectele lucrate de acești oameni, Kaștanov ajunse la concluzia că tribul avea multe trăsături comune cu oamenii din Neanderthal, care au trăit în Europa în Paleoliticul mijlociu, adică în epoca pietrei cioplite, nelustruite, o dată cu mamutul, rinocerul păros, taurul primitiv și alte animale din epoca glaciară.

Oamenii aceștia primitivi aveau unelte de piatră foarte rudimentare, făcute din așchii de silex, sub formă de răzuitoare (cu ajutorul cărora prelucrau pieile animalelor sălbatice), topoare și cuțite, precum și vîrfuri pentru sulițe și darde, care le foloseau la vînătoare. De asemenea, ei puneau așchii ascuțite în ghioage, transformîndu-le astfel în arme înfricoșătoare.

Sălbaticii numeau soare mic focul aprins de călători și i se închinau. Ei se încredințară de acțiunea binefăcătoare a focului în timpul îndelungatului drum spre sud, cînd fuseseră nevoiți să migreze din pricina iernii care începuse în zona pădurii nordice. Întrucît le era prea greu să care cu ei prăjinile pentru colibe, iar ca să taie altele la fiecare popas ar fi trebuit să piardă prea multă vreme, în timpul migrațiunii dormeau noaptea la adăpostul tufelor, în păduri, unde vîntul rece îi pătrundea pînă la oase. Cînd se apropiară de focul prizonierilor, văzură că acesta îi încălzește; urmarea fu că după puțin timp, întreaga hoardă își făcu obiceiul să doarmă noaptea în jurul focului. Strîngeau lemne de foc pe întrecute. Dar niciunul dintre ei nu îndrăzni să-și aprindă un foc numai pentru el, și nici captivii nu încercară să le dea această idee, deoarece voiau să rămînă singurii stăpîni ai focului și să-și păstreze autoritatea asupra hoardei. Își dădeau seama că dacă nu vor fi eliberați curînd, situația lor se va înrăutăți.

Tot mai îngrijorați, prizonierii numărau zilele ultimelor săptămîni ale toamnei și se întrebau mereu cînd se vor întoarce ceilalți exploratori din expediția spre sud, ca să-i scape. Încetul cu încetul se apropia dinspre nord iarna și ei simțeau că foarte curînd hoarda se va depărta și mai mult de dealul de la marginea ghețurilor. De aceea, e lesne de închipuit cît de bucuroși au fost cînd au auzit detunăturile vestitoare ale apropiatei lor eliberări.