Plutonia

ELIBERAREA PRIZONIERILOR

După ce se odihniră în lege, exploratorii își încărcară lucrurile în sănii, pentru ca la nevoie să poată pleca în orice clipă. Porniră apoi spre tabăra sălbaticilor, luînd cu ei haine, încălțăminte și arme pentru prizonieri, precum și daruri pentru sălbatici. Cînd ajunseră aproape de poiană, auziră strigăte și lătrat de cîini. Pesemne că sălbaticii nu plecaseră încă. De aceea, călătorii se furișară pînă la marginea poienii, pentru ca, ascunși îndărătul tufelor, sa vadă ce se petrece.

Toată tabăra era în fierbere. Vînătorii se adunaseră în cercul format de colibe. Femeile și bărbații scoteau din colibe sulițe, darde, răzuitoare și mănunchiuri de curele. Copiii alergau printre vînători, puneau mîna pe cîte o armă, erau înghiontiți, țipau și urlau. Tinerii încercau dardele, cercetau sulițele și, ca să se încredințeze că sînt bine ascuțite, se împungeau în glumă unii pe alții. Vreo cincisprezece cîini, printre care exploratorii recunoscură ușor cîțiva dintre cei care aparținuseră expediției acum aproape sălbăticiți, așteptau în afara cercului, la oarecare distanță de colibe; urmau probabil să-i însoțească pe vînători, iar în așteptare, se hîrjoneau și se încăierau. În sfîrșit, toate armele fură scoase din colibe și adulții, înarmați cu sulițe, porniră toți buluc spre răsărit, în urma lor veneau tinerii, care duceau darde, cuțite și curele. Ei aveau, pare-se, rolul unor scutieri, ajutînd totodată la transportarea prăzii. Copiii mergeau în coada convoiului sau alergau pe de lături, țipînd și strigînd, care în două picioare, care în patru. Cîinii veneau în urma oamenilor, la oarecare distanță. La marginea poienii, copiii se opriră și făcură cale întoarsă, iar ceata vînătorilor, care număra cel puțin cincizeci de oameni, se înșirui pe o potecă în flanc cîte unul, dispărînd în pădure.

În tabără nu mai rămăseseră decît bătrînii, care se apucară să deretice colibele și să scuture blănurile, ce slujeau și ca așternut, și ca învelitori. Din cîteva colibe ieșiră cîteva bătrîne gîrbovite și se așezară la intrare, apoi apărură pe brînci și țîncii. Sugacii fură scoși afară în brațe și culcați pe blănuri, lîngă colibe, pînă la terminarea curățeniei.

Numai lîngă coliba prizonierilor rămaseră trei femei, care făceau probabil de pază. Una dintre ele începu să taie blănuri cu un cuțit de os, pentru a face curele; alta ascuțea cu un cuțit asemănător niște bețe pentru săgeți, iar ultima despica oase groase, ca să facă așchioare destinate a sluji ca vîrfuri de sulițe și săgeți.

Curînd din colibă ieși Igolkin, care, ca și în ajun, era gol pînă la brîu. El puse lemne pe foc și se așeză lîngă paznice. După ce sporovăi puțin cu ele, scoase cuțitul său cel mare, marinăresc, și le ajută să facă curele; acum munca mergea mai cu spor. Apoi își făcu apariția și Borovoi, care în loc să ajute femeile căta cu luare-aminte în direcția de unde răsunaseră în ajun detunăturile.

La vederea acestei scene de colaborare pașnică între un marinar din secolul al XX-lea și niște oameni din epoca de piatră, iscoditorii ascunși după tufe nu-și putură stăpîni un zîmbet. Întrucît în tabără rămaseră doar o mînă de oameni, care nu aveau decît niște arme rudimentare, exploratorii erau siguri că, cu binele sau cu forța, vor reuși să-și elibereze tovarășii. Trebuiau să aștepte însă o oră-două, pentru ca vînătorii să se depărteze îndeajuns și să nu poată auzi nici strigătele, nici împușcăturile, iar paznicele să nu-i poată ajunge din urmă, ca să-i aducă îndărăt în tabără înainte ca exploratorii noștri să fie destul de departe.

Încetul cu încetul, toți copiii care îi însoțiseră pe vînători se înapoiară în tabără și începură să se joace în cerc ori în preajma lui. Se trînteau, făceau tumbe, se încăierau, iar unii, mai măricei, aruncau darde în aer sau în pieile ce acopereau colibele.

După ce tăie o piele, Igolkin intră în colibă și aduse de acolo o bucată de carne, o mărunți, iar bucățelele de carne le înșiră pe bețișoarele pregătite pentru săgeți, pe care le înfipse în pămînt, lîngă foc, în chip de frigărui. Captivii, pare-se, nu mîncaseră încă și aveau de gînd să se ghiftuiască înainte de evadare. Cînd carnea se rumeni bine, se așezară amîndoi lîngă foc și începură să înfulece de zor. Igolkin oferea cîte o bucățică de carne femeilor așezate în preajma focului, dar ele rîdeau și întorceau capul. Apoi una dintre femei aduse din coliba ei o bucată mare de carne și începu s-o mănînce crudă, tăind cu cuțitul de os felii lungi și subțiri, din care dădea și copiilor, care din cînd în cînd se apropiau în fugă, ca apoi să-și vadă iarăși de joacă.

Cînd prizonierii terminară de mîncat, exploratorii, care stăteau la pîndă, se uitară la ceas și văzură că trecuse destul timp.

Ieșiră din pădure, se așezară unul lîngă altul, apoi cu armele ridicate și trăgînd cu rîndul în aer gloanțe oarbe, se îndreptară cu pași repezi spre colibe.

Chiar la primele detunături, tabăra amuți. Cei așezați jos săriră în picioare, iar cei aflați în picioare încremeniră cu capul întors spre călătorii noștri, care înaintau însoțiți de bubuituri înfricoșătoare, ca de tunet. Cînd exploratorii intrară în cercul format de colibe, sălbaticii se prosternară în fața lor în tăcere și numai țîncii începură sa țipe ca din gură de șarpe.

Apropiindu-se de coliba prizonierilor, eliberatorii le dădură îmbrăcăminte și arme. Apoi continuară să tragă cu rîndul, pînă ce Igolkin și Borovoi se îmbrăcară. Cînd aceștia fură echipați, Makșeev spuse marinarului:

— Explică-le că le-ați fost destul timp oaspeți și că acum niște vrăjitori mai puternici decît voi au venit să vă ia. Drept recunoștință pentru ospitalitatea lor li s-au adus daruri, ca să nu uite de străinii năzdrăvani, veniți din țara ghețurilor veșnice. Avertizează-i că dacă ne vor urmări, vor fi crunt pedepsiți, Spune-le de asemenea că zeii ghețurilor știu să dezlănțuie nu numai tunete, ci și fulgere, cu care îi trăsnesc pe cei care nu li se supun..

După ce Igolkin și Borovoi se îmbrăcară și ieșiră din colibă, ceilalți încetară să mai tragă, iar marinarul, care cunoștea mai bine graiul sălbaticilor, deoarece era mai comunicativ, ținu oamenilor prosternați o cuvîntare, în care repetă spusele lui Makșeev. Drept încheiere, însă, el adăugă, adresîndu-se celor trei femei care îi păzeau:

— Dați aceste daruri maimarilor voștri, cînd se vor înapoia de la vînătoare, ca să le împartă cum vor crede de cuviință. Vă lăsăm de asemenea focul, de care vă puteți folosi, dar să nu-l lăsați niciodată să moară. Hrăniți-l cum l-am hrănit și noi. Vă amintesc încă odată porunca: să nu care cumva să porniți în urmărirea noastră. Ne ducem în țara ghețurilor veșnice, și ne vom întoarce cînd se va face iarăși cald.

După ce termină și puse darurile la intrarea în colibă, toți cei șase exploratori trecură, trăgînd cu rîndul în aer, printre oamenii prosternați, care nu îndrăzneau să se clintească, și dispărură în pădure.

La marginea pădurii se opriră o clipă, ca să vadă ce fac sălbaticii. Cînd detunăturile încetară, aceștia se ridicară în picioare și începură să vorbească în șoaptă între ei, pesemne despre această nemaipomenită întîmplare. Unii dintre ei se strînseră în jurul focului lăsat în grija lor și priveau flăcările, de parca ar fi putut găsi aici o explicație. Dar nu trecu mult, că două paznice se înarmară cu sulițe și porniră în fuga mare în direcția unde dispăruse hoarda, ca să comunice, probabil, cele întîmplate. Femeia rămasă lîngă coliba prizonierilor veghea pesemne ca nici un copil sau tînăr să nu pună mîna pe daruri, dar nici ea nu îndrăznea să le atingă.

Ajunși la săniile lăsate în pădure, exploratorii se îndreptară spre miazănoapte, către iurtă. Dar săniile abia lunecau pe poteca îngustă, așternută cu frunze uscate.

În vreme ce se depărtau de tabără, Igolkin fluiera ascuțit din cînd în cînd, fluierat cu care deprinsese cîinii. Aceștia se ținuseră tot timpul în preajma hoardei, ascultînd de acest sunet. Igolkin îi hrănea cu resturi de mîncare, însă cîinii aproape se sălbăticiseră, deoarece primitivii se temeau de ei și nu-i lăsau să se apropie de colibe. Parte din cîini pieriseră în luptele cu diferite fiare, iar ceilalți urmaseră hoarda plecată la vînătoare. Numai cinci cîini, care rătăceau prin împrejurimile taberei, răspunseră la chemarea marinarului. Ei urmau la o oarecare distanță săniile, dar nu se lăsau pe mîinile oamenilor și mîrîiau aprig cînd se apropia Generalu. Ca să formeze un atelaj măcar pentru o singură sanie, exploratorii trebuiră să-i domesticească timp de cîteva zile, dîndu-le să mănînce din mîna lor.

După un drum de aproape cincizeci de kilometri făcuți în douăsprezece ceasuri, poposiră în sfîrșit, convinși că nu vor fi ajunși din urmă și că vor petrece noaptea netulburați.