Plutonia

ATACAȚI DE SĂLBATICI

Noaptea o petrecură într-o poiană. Pentru orice eventualitate ridicară iurta în mijlocul poienii, ca să nu fie atacați prin surprindere de după tufișuri; în afară de asta făcură cu rîndul de gardă. Cîinii recunoscură iurta și se culcară pe zăpadă în apropiere. Generalu nu-i lăsa să se apropie prea mult.

Dar iată că la un moment dat, pe cînd Kaștanov făcea de pază, Generalu ciuli urechile, începu să mîrîie, iar apoi se porni pe un lătrat furios. Kaștanov observă că tufișurile din jurul poienii se mișcă ușor și auzi trosnituri. Într-o clipită își trezi tovarășii, care săriră în picioare cu armele în mînă.

Văzînd că nu pot ataca prin surprindere, sălbaticii ieșiră din pădure, împresurară poiana și începură să înainteze încet și șovăielnici spre cort. Atacatorii erau femei cu cuțite în dinți și înarmate cu sulițe. În spatele lor se vedea venind o ceată de fetișcane cu darde.

Pentru moment nu foloseau armele. Trăgeau nădejde, pesemne, să pună mîna ușor pe vrăjitori, ca și prima dată, pentru a-i sili apoi să se întoarcă în tabără. Igolkin spuse de aceea tovarășilor săi să nu tragă deocamdată, pînă ce el nu va vorbi sălbaticilor. Propuse ca, pentru orice eventualitate, fiecare să încarce una din țevile armei cu alice mărunte.

— Cred că va fi de ajuns să le trîntim în picioare o încărcătură de alice, zise el. Dacă nu dau înapoi, atunci tragem cu gloanțe.

Cînd femeile ajunseră la vreo treizeci de pași, Igolkin începu să dea din mîini și strigă:

— Opriți-vă, ascultați ce vă spun! V-am poruncit să nu ne urmați. Nu mi-ați dat ascultare. Săgețile noastre de foc sînt pregătite și vor lovi pe oricine va îndrăzni să se apropie! Plecați!

Sălbaticii se opriră, ascultară cuvintele lui și începură să se sfătuiască. Apoi una dintre femei strigă ceva, iar celelalte începură să dea din mîini în semn că se învoiesc.

— Pe mine și pe Borovoi ne roagă să ne înapoiem la tabăra lor. Hoarda nu se poate lipsi de noi. Ceilalți își pot vedea de drum, tălmăci Igolkin, apoi strigă: Vrăjitorii nu pot trăi multă vreme printre oameni. Plecăm spre marile ghețuri, ca să petrecem iarna în colibele noastre. Ne întoarcem la primăvară. Plecați odată!

Dar o ceată de femei înaintă cîțiva pași, iar una dintre scutiere zvîrli cu îndrăzneală tinerească o dardă, care trecu pe lîngă urechea dreaptă a lui Kaștanov și se înfipse în cort.

— Nu-i nimic de făcut, trebuie să tragem pînă nu devin prea îndrăznețe, strigă Borovoi. Să tragem cu alice, țintind în picioare, acolo unde stau strînse grămadă. Un, doi, trei!

Șase detunături răscoliră împrejurimile și din diferite locuri ale cercului de atacatori se auziră țipete și vaiete de răniți. Femeile făcură stînga împrejur și o luară la goană spre pădure; multe dintre ele șchiopătau, lăsînd în zăpadă dîre de sînge, iar fetișcana care fu cît p-aci să-l ucidă pe Kaștanov, se prăbuși după cîțiva pași și rămase nemișcată.

— Acum ce facem? întrebă Gromeko, cînd ultimele fugare dispărură în tufișuri. Ce ziceți, ne mai putem aștepta la un atac, sau le-a pierit pofta de așa ceva?

— Cred că le-a venit mintea la cap, răspunse Igolkin. În orice caz, să intrăm în cort, ca să nu ne lovească darda vreunei fetișcane zurlii.

Precauțiunea era de prisos. Urlînd, femeile se depărtau mereu și peste puțin timp totul în jur amuți. Cîinii încetară să mai latre, se năpustiră asupra fetei căzute și începură să lingă cu lăcomie sîngele cald care-i curgea din rană. Igolkin, urmat de ceilalți, dădu fuga acolo, ca să alunge animalele.

Exploratorii examinară fetișcana rănită și constatară că, deși nu era rănită decît la coapsa dreaptă, sîngera abundent.

— Ciudat, alicele mărunte nu puteau pricinui această rană, remarcă Papocikin.

— Se vede treaba că unul dintre noi a tras fără să vrea din cealaltă țeavă.

— Eu am ochit în ea! spuse Kaștanov.

— Trăiește, sărăcuța de ea, zise Gromeko, examinînd-o. E doar leșinată de spaimă și durere. Glonțul a trecut prin carnea piciorului, fără să atingă osul, dar i-a sfîrtecat zdravăn mușchii.

— Ce facem cu ea? Celelalte au șters-o.

— Va trebui s-o luăm cu noi, ca prizonieră. Cînd s-o înzdrăveni, o să-i dăm drumul.

— Să-i dăm drumul? sări Papocikin, Nici gînd! O luăm cu noi pe „Steaua Polară”, ca pe un minunat exemplar de primitiv apropiat de maimuță. O adevărată comoară pentru antropologi.

Gromeko aduse din cort pansamente pentru sălbatică, îi opri sîngele și-i bandajă rana. În acest timp, fata deschise ochii, și văzîndu-se înconjurată de vrăjitori, începu să tremure ca varga de frică.

Deși nu prea înaltă, era totuși chipeșă, neavînd încă formele pline și musculatura puternic dezvoltată a femeilor adulte. Spatele îi era acoperit cu păr negru, scurt, dar destul de des. Pe față, pe palme și pe tălpi nu avea păr. Purta plete potrivit de lungi și ușor ondulate. Talpa nu era de om, dar nici de maimuță; degetele de la picioare erau foarte dezvoltate, cel mare fiind puternic și mult depărtat de celelalte. După ce privi fata cu luare-aminte, Borovoi exclamă:

— Asta e Katu, buna mea prietenă!

— Cum de ai recunoscut-o? întrebă Kaștanov. După cîte am observat, sălbaticii seamănă foarte mult între ei.

— Așa se pare la prima vedere. Dacă îi privești însă cu atenție, vezi că se deosebesc. Pe mulți din ei îi cunoșteam pe nume, mai ales pe tineri și pe copii. Katu îmi aducea deseori carne, rădăcini și îndeobște tot felul de mîncăruri, care, după părerea ei, sînt un deliciu; ea își exprima astfel simpatia față de mine.

— Tocmai de aia a și îndrăznit să arunce darda într-unul din cei care-i răpiseră drăguțul! spuse rîzînd Makșeev.

— Da, dacă nimerea numai patru centimetri mai la stînga, rămîneam chior, spuse Kaștanov.

După ce o bandajă pe Katu, încercară s-o ducă în cort, dar ea începu să se zbată și să urle, spunîndu-le ceva. Igolkin le explică că fata îi roagă s-o lase să moară aici, pe loc, și să n-o ducă în colibă ca s-o mănînce.

— Cum adică s-o mîncăm? se miră Gromeko. Ce, ei sînt canibali?

— Da, pe semenii lor uciși sau grav răniți la vînătoare ori în vreo încăierare îi mănîncă fără a sta o clipă pe gînduri.

— Liniștește-o și spune-i că n-avem de gînd s-o mîncăm, ci vrem s-o ducem în colibă, ca să doarmă. Cînd o să se facă bine, o s-o lăsam să se înapoieze la ai ei.

Cu chiu, cu vai, marinarul izbuti s-o înduplece. Borovoi o luă cu gingășie de mînă, și pînă la urmă fata se lăsă dusă în iurtă. Aici o întinseră pe pat, și ea adormi îndată, ținînd strîns mîna lui Borovoi.

Cum timpul rezervat pentru odihnă se isprăvise, începură să se pregătească de drum; făcură focul, puseră ceaiul la fiert și se apucară să mănînce. Cînd ieși din iurtă ca să umple ceainicele cu zăpadă, Igolkin observă că la marginea pădurii rătăcesc cîțiva cîini, care veniseră probabil cu primitivii, dar care nu-i mai urmaseră la înapoiere. Cînd văzuseră iurta, își amintiseră poate de hrana lor de dinainte — minunatul pește uscat, precum și de vechii lor stăpîni. Marinarul fluieră și mai veniră încă doisprezece cîini, astfel că împreună cu Generalu și cu ceilalți cinci, care li se alăturaseră aveau acum destui pentru ca să-i înhame la toate cele trei sănii.

— Dar cu ce o să-i hrănim? întrebă Igolkin. Căci numai cu mîncare îi putem ține în preajma cortului și-i putem domestici.

— Am luat cu noi provizii pentru o lună de zile, spuse Gromeko. Peste șapte-opt zile vom ajunge la dealul nostru. Prin urmare avem șuncă berechet ca să le putem da și lor.

— Nu trebuie să le dăm prea mult de mîncare! adăugă Borovoi. În felul acesta vor trage sania în goană mare, știind că vor fi hrăniți bine la prînz și seara.

După ce terminară masa, dădură cîinilor resturile rămase, oasele și cîte o bucățică de carne, iar apoi începură să strîngă lucrurile. Într-o sanie pe care puseră învelitoarea de pîslă și prăjinile de susținere a cortului, o culcară pe Katu, iar în alta încărcară restul bagajelor. Zăpada era acum bună pentru schiuri, astfel că, deși încărcătura sporise, puteau înainta mai repede decît în ajun. Cînd convoiul se urni și Katu își dădu seama că nu este dusă în direcția unde se afla tabăra hoardei, ci în sens opus, începu să țipe, sări jos din sanie și o luă la goană, dar după cîțiva pași se prăbuși. Cînd o ridicară și voiră s-o culce din nou în sanie, ea se împotrivi cu înverșunare, îi lovi cu pumnii și încercă să-i muște.

Înțelesese, pesemne, din spusele lui Igolkin, că o vor duce înapoi în tabără și acolo îi vor da drumul. Acum însă vedea că vrăjitorii aveau de gînd s-o ia cu ei, spre marile ghețuri. Exploratorii fură nevoiți s-o imobilizeze și s-o lege de sanie, ca să împiedice o nouă încercare de evadare. Biata Katu dîrdîia de frică și plîngea cu sughițuri, încredințată că pînă la urmă tot o să fie mîncată.

În ziua aceea, de la amiază putură înainta chiar prin albia rîului, unde zăpada era mică și îndesată de vînturi, astfel încît săniile și schiurile se afundau mai puțin decît pe cărarea din pădure. De aceea merseră destul de repede și parcurseră încă cincizeci de kilometri.

În timpul popasului de noapte făcură cu rîndul de gardă, dar nimic nu le tulbură odihna. Katu refuză să mănînce, iar noaptea se văzură siliți s-o lase legată, în grija santinelei. Cînd văzu cuțitele strălucitoare cu care vrăjitorii tăiau șunca în timpul prînzului și a cinei, biata fată începu să tremure de frică, urmărindu-le fiecare mișcare; se aștepta, probabil, dintr-o clipă în alta s-o căsăpească.

Exploratorii merseră mai departe spre nord, iar în a opta zi de drum ajunseră în tundră. Către prînz poposiră la dealul lor. Încetul cu încetul lui Katu îi veni inima la loc. Ea se obișnui cu vrăjitorii și începu să mănînce carne crudă, dar cînd i se oferea carnea fiartă sau friptă, o refuza cu scîrbă. După trei zile de drum îi dezlegară mîinile, iar după cinci zile și picioarele; de altfel le făgădui că nu va mai încerca să fugă.