Plutonia

CU BĂRCILE SPRE VEST

După ce străbătuseră în lung și în lat pustiul negru și împrejurimile aride ale furnicarului unde în ultima vreme își procurau anevoie o apă murdară, dintr-o groapă săpată în albia pîrîului secat după erupție, exploratorii încercară o mare bucurie cînd se văzură din nou pe litoral; ei se grăbiră să se scalde în undele cristaline ale Mării Reptilelor. Apoi dezgropară bărcile și porniră mai departe pe apă.

Kaștanov, care în drum spre vulcan avusese prilejul să studieze bine ținutul, mai că pierduse nădejdea de a putea răzbate mai departe spre sud; era aproape sigur că la sud de Marea Reptilelor se întinde cale de mii și mii de kilometri un deșert arid, fără pic de viață, imposibil de străbătut cu mijloacele pe care le avea la îndemînă expediția.

Era însă interesant și necesar ca exploratorii să cerceteze, pe cît le era cu putință, partea de vest a mării.

Plutiră de-a lungul țărmului, pe care se înșirau mari dune aride de nisip, îndeajuns de cunoscute exploratorilor din drumul spre vulcan. De aceea navigară aproape fără să se oprească, pînă se terminară nisipurile, ce se întindeau de-a lungul țărmului pe o distanță de douăzeci și cinci de kilometri. În această parte, marea nu era prea adîncă, iar pe alocuri se întrezăreau în apă bancuri mari, roșcate, pe care erau nevoiți să le ocolească, depărtîndu-se de mal. În preajma țărmului nu întîlniră nici pleziozauri, nici ihtiozauri, care preferau apa adîncă. În schimb între bancuri se vedeau puzderie de peștișori, care se refugiau aici de teama animalelor de pradă, dușmani necruțători în celelalte regiuni ale mării. Ici-colo, fundul era acoperit cu totul de diferite alge luxuriante — o adevărată comoară atît pentru botanist, cît și pentru zoolog. Pe acesta din urmă îl interesau cu deosebire aricii și stelele de mare, brahipodele, gasteropodele și moluștele lamelibranchiate, care mișunau aici cu miile.

În cele din urmă, nisipurilor de pe țărm le luă locul o fîșie îngustă de equisetacee, ferigi și palmieri. În acest loc poposiră pentru masă exploratorii noștri, pentru ca pe urmă să pornească mai departe. Bancurile deveneau tot mai numeroase. Întîlniră chiar cîteva insule acoperite de equisetacee pitice și de trestie. Nisipurile se depărtau tot mai mult de țărm; crestele roșiatice ale dunelor abia se mai zăreau dincolo de pădurea de pe litoral. Pe măsură ce insulele se înmulțeau, marea se transforma încetul cu încetul într-un fluviu uriaș, cu apă lină, din care se desfăceau mai multe brațe. Apa era acum aproape bună de băut.

— Probabil că în marea asta se varsă dinspre vest un fluviu și acum noi ne aflăm în delta lui, observa Kaștanov.

— Da, aici valurile nu mai scaldă țărmul și de aceea a dispărut și plaja, atît de potrivită pentru tabără, spuse Makșeev.

— Asta înseamnă că va trebui să înnoptăm în hățiș, unde roiesc miriade de insecte! se tîngui Papocikin.

Într-adevăr, roiurile de insecte își făcură din nou apariția. Deasupra apei și a vegetației de pe insule zburau libelule de diferite culori, urmărite cîteodată de mici reptile zburătoare. În hățișul de equisetacee și de trestii bîzîiau țînțari uriași; zumzetul lor putea fi auzit de la cîțiva metri. Pe tulpini se tîrau gîndaci uriași — negri, roșii și aurii. Uneori cădeau în apă și începeau să se zbată, căutînd să se prindă de ramurile ce atîrnau deasupra fluviului.

Exploratorii plutiră cîteva ceasuri în șir între malul sudic, jos și acoperit cu o pădure de nestrăbătut, fără nici un luminiș, și labirintul de insule, pe care de asemenea nu se zărea nici un locșor bun pentru popas.

Nu le rămînea decît să tragă la mal și să se odihnească în bărci, mulțumindu-se cu hrană rece, căci de lemne de foc nici vorbă nu putea fi.

Se gîndeau însă cu groază că îi aștepta un război nesfîrșit cu țînțarii.

O întîmplare neașteptată îi mai înveseli puțin. Pluteau foarte aproape de hățișurile unei insule mari, pe care le iscodeau cu privirile, doar-doar vor zări un copac uscat, pierdut, printre equisetacee și ferigi.

— Ura! exclamă deodată Gromeko,cînd bărcile, ocolind o limbă de pămînt, ajunseră în fața unei mari fîșii de uscat. Priviți bîrna asta, e tocmai ceea ce ne trebuie. Unde mai puneți că nici nu e prea sus! Parcă ar fi pregătită anume pentru noi.

Și într-adevăr, din zidul de verdeață ieșea în afară cu mai bine de doi metri o bîrnă groasă, de un verde închis — probabil trunchiul unei equisetacee doborîte de furtună. Vîslașii începură să vîslească cu nădejde și îndreptară bărcile spre marginea hățișului.

Makșeev se instală la prova, cu o cange în mînă, iar Gromeko, cu o funie, cu care avea de gînd să prindă bîrna și s-o tragă în barcă. El aruncă cu îndemînare frînghia, la capătul căreia era prinsă o greutate, și ea se încolăci de cîteva ori în jurul bîrnei. Dar aceasta se îndoi grațios și dispăru în desiș trăgînd după ea funia, al cărei capăt scăpase din mîna botanistului încremenit. Equisetaceele și ferigele pîrîiau și se unduiau, ca și cînd printre ele ar fi trecut o namilă.

— Va să zică asta ți-era bîrna, zise rîzînd Makșeev, care reușise să vadă un cap mic cocoțat în vîrful unui gît lung. Mihail Ignatievici a vrut să prindă o reptilă cu arcanul. De ce-ai scăpat funia din mînă? Trebuia să tragi prada în barcă!

— Ai luat gîtul unei dyplodocus [35] drept o bîrnă? Ha, ha, ha! pufniră în rîs Papocikin și Kaștanov.

— Păi dacă stătea nemișcată, iar corpul era ascuns în hățiș! încercă să se dezvinovățească botanistul.

— Ha, ha, ha, ha! făceau haz tovarășii săi.

— Degeaba rîdeți! se burzului Gromeko. Ați uitat, se vede, că și dumneavoastră v-ați păcălit în asemenea ocazii. Unul din dumneavoastră a luat mamuții drept dîmburi de bazalt, iar altul s-a plimbat călare pe un glyptodon, crezînd că-i o stîncă, și a încercat chiar să ia o probă de rocă cu dalta!

Dar cuvintele sale nu făcuseră decît să sporească hazul tuturor, și pînă la urmă Gromeko începu și el să rîdă.

Uitaseră de oboseală și de țînțari, uitaseră că nu au lemne de foc și se străduiau care mai de care să-și amintească diferite pățanii din timpul călătoriei.

Cînd rîsul se mai potoli, Makșeev, trăgînd atent cu urechea, zise:

— Cred ca avem în față o mare deschisă. Aud vuietul valurilor care se sparg de țărm.

Vîslașii ridicară lopețile și ascultară toți cu atenție; într-adevăr, dinspre apus venea un vuiet înăbușit.

— Dacă-i așa, hai să ne grăbim! Acolo unde valurile scaldă țărmul, om găsi noi un locșor bun pentru mas și lemne de foc.

— Dar pînă una alta să ne umplem bidoanele cu apă, care acum e încă bună de băut; altminteri vom fi iarăși nevoiți să căutăm un pîrîu, fu de părere Gromeko.

Exploratorii dădură urmare acestui sfat înțelept și umplură cu apă toate bidoanele goale. Apoi vîsliră din răsputeri, și după vreo jumătate de ceas labirintul de insule rămase în urmă și ei ieșiră în larg. Distanța dintre maluri creștea mereu și marea se întindea spre apus cît vedeai cu ochii. Pe țărmul sudic zăriră din nou o plajă întinsă, acoperită cu nisip, pe care își întinseră cortul.

Cea de a doua mare, unită cu prima printr-o strîmtoare lungă și îngustă, cu insule și bancuri de nisip, era asemănătoare celeilalte.

Pe țărmul nordic nu se vedea decît o fîșie îngustă de pădure, în vreme ce pe cel sudic, îndărătul pădurii, se zăreau costișele abrupte și întunecate ale unor munți teșiți. Deasupra apei roiau libelule, se roteau scoțînd țipete ascuțite și orăcăind reptile zburătoare, iar în răstimpuri se iveau din apă gîturi și capete de pleziozauri.

— Ne-om fi rătăcit în labirintul de insule și om fi nimerit din nou în Marea Reptilelor, zise Papocikin, cînd veni vorba despre neobișnuita asemănare a celor două mări.

— Nu-i vorbă, asemănarea e foarte mare. Ai uitat însă de movilele de nisip de pe țărmul sudic. Dacă ne-am fi rătăcit, luîndu-o spre răsărit,căci după Pluton, care cînd îl cauți stă proțap la zenit, nu te poți lua, ar fi trebuit să vedem dunele astea mai tot timpul călătoriei, spuse Kaștanov.

— Dar nicăieri nu se vede un rîu care să vină dinspre sud și care să ne îngăduie să mai înaintăm puțin în direcția asta, zise cătrănit Gromeko.

— Răbdare, cobe! Nici n-am apucat bine să intrăm în această mare, că ai și început să te bocești.

Răbdarea însă le fu pusă la grea încercare. Plutiră ceasuri în șir, fără să observe cea mai mică schimbare în înfățișarea țărmului sudic: mereu aceeași pădure fără luminișuri, mereu aceleași povîrnișuri rîpoase ale culmilor teșite ce se înălțau dincolo de pădure. Li se urîse la toți cu această priveliște. Se deprinseră într-atîta cu pleziozaurii, cu reptilele zburătoare, cu libelulele, încît nici nu le mai luau în seamă, ca și cînd, dacă ar fi plutit pe un rîu de pe suprafața pămîntului, ar fi văzut lebede, ciori și gîndaci. Numai în răstimpuri ihtiozaurii tulburau această monotonie, silindu-i pe vîslași să pună mîna pe arme, cînd în apropierea bărcii apărea pe neașteptate spinarea lor lată, de un verde-închis, sau capul hidos al acestor monștri.