Plutonia

BRÎUL DE BĂLȚI ȘI LACURI

După ce timp de trei zile străbătură un ținut de șes uscat, exploratorii ajunseră în părțile de miazăzi ale acestor meleaguri, unde vegetația se schimbă dintr-o dată. Malurile rîului erau acoperite aici de o pădure de conifere, palmieri sagotieri [25].și nenumărate specii de ferigi, înalte cît un stat de om, cele mai multe dintre ele nemaiîntîlnite de exploratori. Plante, semănînd cu papura, alcătuiau hățișuri ce se înălțau din apă de-a lungul malurilor, iar bancurile de nisip erau acoperite de equisetacee, înalte de un metru și jumătate și cu un diametru de peste douăzeci și cinci de milimetri. Din hățișuri se-auzea un zumzet neîntrerupt, iar deasupra apei roiau gîze ciudate. Ele semănau cu libelulele, dar măsurau aproape patruzeci de centimetri în anvergura aripilor; corpul lor, cu un luciu metalic, era lung de vreo douăzeci de centimetri; unele erau de un galben auriu, altele de culoarea oțelului, verzi ca smaraldul, sinilii sau de un roșu aprins. Ele zburau în razele soarelui, roiau, se fugăreau, scoțînd sunete melodioase ca de castagnete!

Uimiți de această încîntătoare priveliște, exploratorii încetară să mai vîslească. Barca plutea încet, dusă de curent, iar ei priveau fermecați. Papocikin luă plasa de prins fluturi, și după multă trudă prinse o libelulă; dar cînd s-o scoată din plasă, insecta îl mușcă de deget; exploratorul se fîstîci și o scăpă.

Zidul des de verdeață de pe maluri nu îngăduia călătorilor să acosteze. Osteniți de atîta drum, ei căutau zadarnic cu privirile o pajiște cît de mică în care să poposească peste noapte.

Începu să li se facă foame, iar hățișurile de pe maluri deveneau tot mai dese.

— Trebuia să ne oprim la marginea cîmpiei! spuse Gromeko.

— Altă dată o să fim mai prevăzători, rîse Makșeev.

Pluteau kilometru după kilometru, dar în zidul de verdeață nu se vedea nici o spărtură. În sfîrșit, după o cotitură, zăriră pe malul stîng o fîșie verde cu vegetație pitică. O limbă lungă și îngustă de nisip înainta în apă, transformîndu-se într-un banc. Aici nu creșteau decît eqiuisetacee. În lipsă de ceva mai bun, hotărîră să se oprească aici și să curețe un locșor pentru popas. Traseră bărcile într-un golfuleț între limba de nisip și mal, scoaseră cuțitele de vînătoare și începură să doboare cu furie plantele. Din păcate această treabă nu era prea ușoară: tulpinile groase, tari din cauza siliciului. pe care-l conțineau în mari cantități, rezistau cuțitelor lor, iar cînd în sfîrșit le doborau, rămîneau niște cioturi ascuțite, pe care nu puteai nici să te așezi, nici să te culci.

— Hai să încercăm să le smulgem din rădăcină, propuse botanistul. Cred că nu sînt atît de bine prinse în această aluviune afînată a rîului.

Ideea se dovedi foarte bună: călătorii începură să smulgă plantele din pămînt, și după o jumătate de ceas curățiseră o porțiune de teren moale, îndestulătoare pentru a putea ridica cortul și a aprinde focul. Nu aveau însă cu ce să facă foc: equisetaceele verzi nu ardeau. Nu puteau să-și gătească mîncarea și nici măcar să-și fiarbă apă pentru ceai. Pe lîngă asta, din desișuri se înălțau roiuri de țînțari mari de douăzeci de milimetri, de care nu se puteau apăra decît cu ajutorul fumului.

— Stați puțin, zise Gromeko. Cînd veneam încoace, am zărit în apropiere trunchiul uscat al unui copac care ieșea din desiș. Hai să-l aducem aici.

Înarmați cu topoare și cu o funie, Gromeko și Makșeev desprinseră de plută una din bărci și o luară în susul apei. La vreo sută de pași de locul unde poposiseră, văzură un copac gros, uscat, cu cîteva crengi care ieșeau din desișul verde; dar copacul se afla la o înălțime atît de mare deasupra apei, încît nu puteau ajunge la el nici cu mîna, nici cu toporul.

— Să încercăm să prindem o cracă cu funia, poate se va rupe, propuse Makșeev.

Gromeko ținea barca pe loc, prinzîndu-se cu mîinile de ierburi, iar Makșeev aruncă frînghia peste o cracă groasă și începu să tragă de ea cu putere; ciotul nu ceda de loc, dar copacul începu să pîrîie.

— Lasă barca și ajută-mă să trag! strigă Makșeev.

Apucară amîndoi de frînghie, stînd în barcă, și începură să tragă cît puteau de tare. Rezultatul fu cu totul neașteptat: copacul se prăbuși lovind prora bărcii, care din cauza greutății începu să se cufunde. Gromeko abia avu timp să se apuce cu mîinile de ierburi, apropiind astfel pupa de mal. Între timp, prora bărcii dispăru în apă.

— Asta-i bună! Acum ce ne facem? exclamă Makșeev.

Ședeau amîndoi la pupa, cu picioarele în apă, ținîndu-se cu o mînă de ierburi, iar cu cealaltă de frînghie, care nu permitea ca apa să tragă copacul cu bucluc.

— Pe mal nu putem coborî, iar apa n-avem cu ce s-o scoatem, așa că nu ne rămîne decît să cerem ajutor, spuse Gromeko.

Începură să strige cît îi ținea gura. La început nu răspunse nimeni, dar în cele din urmă se auzi glasul lui Kaștanov, care întrebă ce s-a întîmplat.

— Veniți să ne dați ajutor și aduceți o găleată. S-a scufundat barca!

— Vin îndată! se auzi răspunsul.

În clipa aceea, în dreptul prorei cufundate a bărcii răsări o căpățînă uriașă de culoare verde-închis, cu un bot scurt și lat și ochi mici, sub o țeastă turtită. Dihania cătă un timp spre oameni, care înlemniseră. Apoi căscînd botul, în care se vedeau cîteva rînduri de dinți ascuțiți, începu să se cațere pe prora bărcii; firește, aceasta din pricina greutății, se scufunda tot mai mult. Din apă apăru gîtul scurt și gros al dihaniei, apoi o parte a trunchiului ei; cu ghearele de la labele-i late din față, ea se agăță de marginea bărcii.

Întrucît plecaseră după lemne, la cîțiva pași de locul de popas, vînătorii nu-și luaseră armele și se pomeniră fără apărare în fața unei reptile de o specie necunoscută, care, fără îndoială, era carnivoră și foarte puternică. Topoarele rămăseseră la prora, șt acum se aflau în apă, sub labele monstrului.

— Leagă repede un cuțit de mînerul vîslei! — strigă Makșeev, — iar eu am să încerc să țin în loc lighioana cu vîsla cealaltă.

Spunînd acestea, el scoase cuțitul și, ținîndu-l în dinți, apucă vîsla și o înfipse cu toată puterea în botul întredeschis al animalului. Primind o lovitură puternică în cerul gurii și în limbă, dihania, amețită, strînse convulsiv fălcile. Se auzi un pîrîit: dinții ascuțiți măcinau lemnul și se înfigeau în întăritura de tablă a vîslei. Dar Makșeev nu se lăsă. El băgă vîsla tot mai adînc în botul lighioanei, care o scurta într-una, măcinînd-o cu fălcile. Dihania scuipa așchii de lemn mînjite cu sînge.

Între timp, Gromeko izbuti să prindă, cu ajutorul curelușelor de la cizme, un cuțit mare de vînătoare de mînerul celeilalte vîsle. Postîndu-se în spatele lui Makșeev, el lovi fiara în ochi cu această suliță improvizată. Înnebunită de durere, dihania se aruncă într-o parte, smulse vîsla din mîinile lui Makșeev și dispăru, arătîndu-și pentru o clipă spinarea lată de un verde-închis, cu un rînd dublu de solzi pe spate și coada scurtă și groasă, care lovi apa cu atîta putere, încît cei doi vînători fură udați din cap pînă-n picioare.

Mișcările monstrului depărtaseră barca de mal și ea se scufundă de tot.

Între timp, Kaștanov, care se grăbea să le vină în ajutor, ajunse în apropiere de locul catastrofei; îndată ce apăru cu barca de după o cotitură, el văzu vîrtejul de apă stîrnit de monstru, dar nu putu să înțeleagă ce se întîmplase. În dreptul său, legănîndu-se pe valuri, aci cufundîndu-se, aci ieșind iarăși la suprafață, trecu în viteză copacul cu pricina; Kaștanov îl luă drept un crocodil și puțin a lipsit să-l lovească cu cangea. În vremea asta se auziră strigătele lui Gromeko, care nu avea de gînd să lase să-i scape prada doborîtă cu atîta trudă.

— Prinde trunchiul! Din el o sa ne facem lemne de foc!

Kaștanov prinse copacul cu cangea și se îndreptă în sfîrșit spre tovarășii săi, cărora apa le ajunsese pînă la brîu.

Nu trecu mult și exploratorii scoaseră barca afară, o goliră de apă, apoi se întoarseră la locul de popas, trăgînd trunchiul după ei. Aici îl găsiră pe Papocikin, care nu mai știa cum s-o scoată la capăt cu țînțarii, în vreme ce Generalu, pentru a scăpa de aceste gîze sîcîitoare, se vîrîse în apă pînă la urechi.

Traseră repede trunchiul pe mal, tăiară lemne, și în scurt timp focul pîlpîia vesel; equisetaceele aruncate peste lemne făcură un fum atît de usturător, încît țînțarii dispărură pe dată, în schimb Gromeko și Makșeev, care își uscau hainele la foc, începură să lăcrimeze.

După ce află de la tovarășii săi pățania cu monstrul de apă care îi atacase, Kaștanov spuse:

— Cred că a fost o reptilă dintr-o familie dispărută de pe suprafața planetei noastre prin perioada terțiară.

— Crezi că a fost un ihtiozaur [26]? întrebă Makșeev, care își mai amintea cîte ceva din cursul de paleontologie făcut la facultatea de ingineri de mine.

— Nu, nu cred, cel puțin judecînd după cele povestite de dumneavoastră. Ihtiozaurul era mult mai mare, iar capul său avea altă formă; în afară de asta, a trăit în vremuri mai îndepărtate, în Jurasic. Lighioana noastră aduce mai de grabă cu un crocodil mic, din Cretacic.

— Da, unui ihtiozaur nu i-ați fi venit de hac atît de ușor, — zise Papocikin, — iar pleziozaurul avea gîtul mai lung decît vîsla dumitale și v-ar fi înșfăcat fără să iasă din apă și fără să fi fost nevoit a intra în barcă..

— Fiți siguri că în curînd vom da ochi și cu asemenea reptile uriașe, — zise Kaștanov, — căci după cîte văd, pe măsură ce mergem pe rîu la vale, întîlnim reprezentanți ai unei faune din ce în ce mai vechi. Acum ne aflăm pe la mijlocul sau chiar la începutul Cretacicului.

— E adevărat, atît regnul animal, cît și cel vegetal seamănă tot mai puțin cu ceea ce ne-am obișnuit să vedem pe suprafața Pămîntului, adăugă Gromeko. Schimbările pe care le observăm sînt treptate și uneori nici nu ne dăm seama îndată de ele. Dar dacă stăm să ne gîndim, totul s-a schimbat în jurul nostru: au dispărut o sumedenie de specii foioase, de flori, de graminee, predomină palmierii, rogozul și gimnospermele, au apărut în număr mare criptogamele [27].

— Acest imperiu subteran ne mai rezervă multe surprize. Trebuie să fim cu și mai multă băgare de seamă. Nu trebuie să facem un pas fără arma încărcată cu gloanțe dum-dum!

— Eu zic să ne odihnim puțin, înainte de masă, apoi să mîncăm și să ne continuăm drumul pînă o să dăm de un loc mai potrivit. Aici nu avem lemne destule ca să facem un foc mare pentru a ne apăra de fiare, spuse Gromeko.

Propunerea fu primită îndată de toți. Traseră din apă barca avariată, ca s-o pună la uscat și s-o repare, îmbucară cîte ceva dormiră vreo două ceasuri la adăpostul fumului, apoi porniră iarăși la drum, luînd cu ei restul de lemne. Timp de vreo două ore nu văzură decît hățișuri de nepătruns, cu o fîșie de stuf și de equisetacee. În locurile mai liniștite, peștii plescăiau sau săreau din apă, ca să scape de urmăritori. Uneori, după ce peștii săreau din apă apărea pentru o clipă botul hidos al unei reptile, căscat să înghită, iar apoi se vedeau bulboane și cercuri în apă, care arătau că acolo se scufundase un corp voluminos. Din cînd în cînd, libelule ce zburau nepăsătoare se împrăștiau care încotro, ascunzîndu-se prin frunziș și păduriș de o pasăre mare, albastră, cu un cioc uriaș, care apărea pe negîndite ca o vijelie și înșfăca din zbor cîte o insectă ce nu se ferise la timp.

În cele din urmă, zidul de verdeață începu să se rărească, curentul slăbi, rîul deveni tot mai lat; în cele din urmă, acesta se transformă într-un lac, în mijlocul căruia se zăreau cîteva insulițe. Una din ele atrase atenția exploratorilor. Numai jumătate din ea era acoperită de o pădure înaltă și deasă; pe cealaltă jumătate se întindea o pajiște destul de mare,cu cîțiva copaci răzleți, în parte uscați. Exploratorii se grăbiră să coboare pe această insulă.

Pe pajiște creștea o iarbă măruntă, dar aspră; după ce o examinară constatară că e o specie de licopodiacee. Pajiștea se întindea în partea de sus a insulei. Din susul apei venea o boare plăcută. Aici aveau lemne din belșug, de aceea hotărîră să aprindă cîteva focuri mari la marginea pădurii, ca să alunge fiarele și să poată dormi în tihnă.

Cînd focurile prinseră să ardă cu flacără înaltă și norii de fum începură să învăluie pădurea, de aci se ridicară o sumedenie de păsărele și de gîze. Unele dintre ele cădeau jos, astfel că zoologul putu să strîngă o colecție interesantă de specii necunoscute. Apoi apăru în goană pe pajiște o dihanie ciudată și înfiorătoare, ca un porc țepos, dar de mărimea unui taur uriaș. Țepii animalului erau lungi de aproape un metru.

Zbîrlindu-se și devenind astfel o sferă uriașă și țepoasă, animalul trecu ca fulgerul pe lîngă călătorii uluiți și dispăru în stufăriș.

Dar nu trecu mult și din pădure dădu buzna, în salturi scurte și înalte, o fiară de culoare galben-brună, cu cap de pisică, coadă groasă și destul de lungă, picioarele scurte și botul turtit, rînjit, în care se vedeau niște dinți ascuțiți. Animalul semăna cu o vidră, mare, lungă de vreo doi metri, dar avea urechi mai mari și o coamă scurtă. Deși fiara nu voia în mod vădit să atace și se furișa spre apă, pe sub streașina pădurii, înfățișarea ei îl miră atît de mult pe Kaștanov, încît el o doborî cu un glonț bine țintit.

Într-adevăr, animalul era foarte interesant: nu avea nici incisivi plați, nici molari cu proeminențe ascuțite ca fiarele din perioadele mai tîrzii. Toți dinții erau mai mult sau mai puțin ascuțiți, avînd o formă conică, ca aceea a reptilelor. Numai dinții din față, care țineau locul incisivilor, erau ceva mai mici decît ceilalți și întrucîtva turtiți, dinții laterali erau scurți, iar colții de pe ambele maxilare depășeau în mărime ceilalți dinți, fiind mai proeminenți, în special cel de pe maxilarul superior.

— Iată un exemplar interesant de mamifer primitiv, care mai are dinți de reptilă, dar care e înzestrat și cu caracterele incipiente ale diferențierii, dezvoltate în perioadele mai tîrzii, spuse geologul.

Întrucît năvala animalelor din pădure încetă, exploratorii noștri putură să se bucure în sfîrșit de o odihnă binemeritată. Hotărîră, firește, să întrețină cu rîndul focurile, pentru a fi feriți de înțepăturile insectelor. În felul acesta dormiră liniștiți.

A doua zi înaintară printr-un ținut asemănător acelui străbătut cu o seară înainte. Rîul se prefăcuse într-un adevărat lac, cu o puzderie de insule. Curentul aproape că nu se simțea, astfel că trebuiră să vîslească tot timpul. Deasupra apei și a pădurii roiau libelule multicolore și gîndaci uriași cu coarne, avînd o lungime pînă la treizeci de centimetri; pe alocuri, zăriră și fluturi. Aripile acestor fluturi erau fiecare de mărimea palmei unui om. Din cînd în cînd apăreau păsări ciudate — și mai mari, și mai mici, de culoare albastră cu reflexe cenușii — care aduceau cu bîtlanul, dar aveau picioarele mai scurte, coada lungă, iar ciocul scurt, înzestrat cu dinți mărunți.

Reușiră să doboare din zbor o pasăre și Kaștanov explică tovarășilor săi că acest animal ciudat reprezintă o formă de trecere de la reptile la păsări. Pasărea era de mărimea unui cocor, avînd corpul acoperit cu pene albastre-cenușii; coada-i lungă nu era formată numai din pene, ca la păsări, ci și din nenumărate vertebre, ca la reptile, iar penele creșteau de ambele părți ale acestei cozi. Aripile aveau cîte trei degete lungi înzestrate cu gheare, ca și degetele de la picioare, astfel că pasărea se putea cățăra pe copaci sau pe stînci, agățîndu-se de ele și cu membrele anterioare.

Cercetînd-o, Kaștanov ajunse la concluzia că ea face parte din familia arheopterixului, fiind însă mult mai mare decît exemplarele găsite în depozitele jurasice superioare din Europa.

Spre seară, malul deveni scund de tot și pe întinderi mari se transformase într-un smîrc cu equisetacee și ferigi; deasupra smîrcului se înălțau pe alocuri grupuri de copaci ciudați adaptați mediului acvatic. Aci trăiau fel de fel de insecte mușcătoare, care se năpusteau cu furie asupra exploratorilor de fiecare dată cînd aceștia încercau să acosteze lîngă zidul de verdeață pentru a-și îmbogăți colecțiile, iar apoi îi urmăreau cu stăruință cîtva timp. Țînțari lungi de douăzeci și cinci de milimetri, muște mari cît un bondar, strechii și tăuni de peste patru centimetri, se întreceau parcă în a-i ataca pe oameni, care se vedeau siliți să dea bir cu fugiții; se nelinișteau însă la gîndul că vor fi nevoiți să înnopteze în mijlocul acestor nesuferiți vampiri.

Plutiră cîteva ceasuri prin această regiune de smîrcuri, vîslind de zor pentru a scăpa cît mai repede de aici. Probabil că în acest ținut regnul animal era format doar din insecte și păsări primitive în aer, precum și din pești și reptile, ascunse în apele tulburi și adînci, trădîndu-și prezența prin plescăituri și bolborosiri. Pesemne că patrupedele terestre nu puteau trăi pe aceste coclauri mlăștinoase.

— Ce animal terestru ar putea îndura mușcăturile unui „gnus” [28] atît de groaznic? spuse Gromeko folosind un cuvînt siberian pentru a numi acești vampiri.

Dar iată că dinspre miazăzi începu să sufle o boare răcoritoare și din cînd în cînd se auzea de acolo un vuiet monoton.

— Avem în fața noastră o mare sau un uriaș lac deschis, cu malurile golașe, spuse Makșeev, cel dintîi dintre exploratori care auzise vuietul.

— O mare? se minună Papocikin. Să existe oare și mări în Plutonia?

— De vreme ce există rîuri, ceea ce este neîndoielnic, ele trebuie să se verse la urma urmelor într-un bazin cu apă stătătoare. Doar n-oi fi crezînd că rîurile curg la nesfîrșit.

— Dar rîurile se pot pierde în lacuri mlăștinoase, ca acelea pe care plutim acum, sau pot dispare încetul cu încetul înghițite de nisipuri.

— Ai perfectă dreptate. Dar aceste rîuri sînt foarte bogate în ape și avem mai multe temeiuri sa presupunem că există un bazin deschis, iar lacul acesta, pe jumătate acoperit cu plante, nu este decît o intrare în el.