Plutonia

PILOT FĂRĂ VOIE

Kaștanov se apucă din nou să examineze stîncile. Makșeev și zoologul trebăluiau în jurul animalelor doborîte, iar Gromeko trecu pe versantul dinspre miazăzi și începu să coboare încet, strîngînd plante, printre care erau multe specii și genuri noi. Deodată, peste deal trecu o umbră uriașă, aruncată parcă de un noruleț, care ascunse soarele: zoologul și ajutorul său tresăriră, ridicară capul, și cînd colo, ce să vadă? O pasăre mare de culoare închisă, asemenea unui vultur, se rotea pe deasupra poienii.

Nu apucară ei să se dezmeticească bine, că pasărea se năpusti în picaj, îl apucă de spinare pe bietul botanist care stătea aplecat și porni cu el în gheare. Povara însă era prea grea, chiar pentru această pasăre puternică. Dînd din aripi pe cît îi îngăduiau puterile, pasărea zbura la o înălțime de numai patru metri, neputîndu-se ridica mai sus; se încăpățînă însă să nu-și lase prada, care atîrna neputincioasă în ghearele ei.

Papocikin și Makșeev puseseră repede mîna pe arme.

Papocikin însă coborî îndată țeava, spunînd:

— E încărcată cu alice și mă tem să nu-l rănesc. Makșeev, a cărui pușcă era încărcată cu glonțul destinat tigrului, ochi și trase cînd pasărea ajunse în dreptul său. Aceasta plană cîteva clipe, apoi dădu drumul botanistului și, după ce mai zbură puțin, se prăbuși pe stînci.

Vînătorii alergară într-un suflet la Gromeko, care zăcea leșinat pe povîrniș, cu fața în jos. Haina sa groasă din lînă tricotată era sfîșiată de ghearele păsării, dar cum ea nu i se mula pe corp, ci cădea larg, în cute, botanistul se alese doar cu cîteva zgîrieturi. Vînătorii îl aduseră în simțiri, îi bandajară rănile și după ce își reveni, Papocikin și Makșeev se cățărară pe creastă, ca să examineze pasărea. Era un grifon[21] de o mărime nemaiîntîlnită.

Avea anvergura aripilor de mai bine de patru metri, iar de la coadă la plisc măsura cam un metru și jumătate; penajul său era brun-închis în partea de sus, iar în partea de jos, mai deschis, cu dungi întunecate. În jurul gîtului aproape gol avea un guler mare de pene cenușii, iar la rădăcina uriașului său plisc o mare excrescență galbenă. O asemenea pasăre putea duce ușor un berbec, o capră, un godac, dar un om de șaptezeci de kilograme era pentru ea o povară prea grea. Pesemne că pasărea greșise, luîndu-l pe botanist drept un patruped de culoare brună care rătăcea prin iarbă.

Măsurară grifonul și-l fotografiară cu aripile întinse pe stîncă, pe care se cățărase și Gromeko, ca să-și vadă dușmanul. El spuse tovarășilor săi că în clipa cînd pasărea și-a înfipt pe neașteptate toate ghearele în spinarea sa, izbindu-l puternic din plin zbor, a crezut că se află în ghearele tigrului și și-a pierdut cunoștința.

— Ce-ar fi să ne întoarcem în tabără? propuse Papocikin. Ne-au atacat mistreții, grifonul, am văzut de aproape un tigru. Am face bine să nu ne punem prea mult norocul la încercare.

Istoviți de atîta umblet și emoții, exploratorii îi urmară bucuroși sfatul, luînd cu ei godacii, jamboanele și costițele grase de mistreț, plantele și probele de rocă.

Cînd se apropiară de cort, îl auziră pe Generalu lătrînd cu furie și se grăbiră să-i sară în ajutor. Ajunși pe pajiștea de pe malul rîului, văzură că Generalu se află în spatele cortului. O namilă de hipopotam dădea să iasă din apă. Jumătatea din față a corpului său se și afla pe usca! Matahala, pesemne, voia să pască sau să se tăvălească pe pajiște, dar o stingherea larma pe care o făcea cîinele. Hipopotamul privea nătîng cu ochișorii săi acest prichindel întărîtat, nemaiîntîlnit încă, și din cînd în cînd își căsca botul înfiorător, cu colți rari, lungi și cu limba uriașă, trandafirie. Văzîndu-i botul, Generalu începu să urle și să schelălăie de spaimă.

Cînd zări oamenii, namila se întoarse greoaie, se aruncă în apă cu o bufnitură surdă și o luă în jos, pe rîu, fără a scoate din apă decît spinarea lată„mătăhăloasă, cu negi mici.

— Ce bine că ne-am întors acasă, spuse Gromeko, dezlegîndu-l pe Generalu. Dihania asta ar fi putut face multe pozne: să rupă cortul, să ne facă praf lucrurile, să scufunde sau să găurească bărcile.

— Dar oare bărcile n-or fi pățit nimic? exclamă Makșeev și alergă spre mal, de unde îl auziră îndată strigînd: Una e aici, dar cealaltă a dispărut! O fi rupt blestemata asta de namilă parîma.

— Trebuie să ne luăm îndată după ea, pînă nu ajunge prea departe! strigă Kaștanov, care dăduse fuga și el la malul rîului.

Cei doi exploratori săriră în barcă, luînd cu ei pentru orice eventualitate armele, și porniră în jos pe rîu. Nu trecu mult și zăriră barca dispărută, care, spre surprinderea lor, nu plutea liniștit, dusă de curent, ci se învîrtea pe loc în mijlocul apei. Se apropiară iute de ea și Kaștanov fu cît pe-aci s-o prindă cu prăjina, cînd deodată ea se smuci în lături, de parcă ar fi fost vie și o luă la vale, dar mult mai repede decît dacă ar fi fost dusă de curent. Nu le rămînea decît să continue urmărirea. Makșeev vîslea din răsputeri, iar Kaștanov stătea cu prăjina pregătită.

— Să știi că o trage cineva! exclamă el cînd barca, de care între timp se apropiaseră, începu din nou să se îndepărteze, cu mișcări zvîcnite.

— N-o fi înhățat-o hipopotamul? Se prea poate ca frînghia să se fi înfășurat pe labele sale sau dihania să fi prins parîma cu dinții.

— Să știi că așa e, zise Kaștanov, cînd în, fața bărcii apăru spinarea lată și capul animalului, ieșit la suprafață să respire.

— Dacă tragem în namilă, o va lua și mai repede la vale sau va trage barca la fund.

— Nu ne rămîne decît s-o ajungem din urmă și să tăiem funia, altfel se duce pe copcă barca noastră.

Makșeev începu din nou să vîslească. Curînd, exploratorii prinseră barca cu prăjina. Cu ajutorul acesteia, ei izbutiră să se apropie de prora bărcii urmărite, lăsîndu-se remorcați de hipopotam. Kaștanov tăie cu o mișcare iute funia întinsă ca o coardă și capătul ei dispăru îndată sub apă.

— Dacă mai zăboveai puțin, n-aș mai fi avut putere să vîslesc, spuse Makșeev, abia trăgîndu-și sufletul după această goană. Îmi părea rău să stric un glonț, dar altfel i s-ar fi cuvenit lighioanei unul în spinare, ca să-i piară pofta de a mai face asemenea glume.

— Ne-am depărtat mult de cort, constată Kaștanov. Acum trebuie să vîslim împotriva curentului. Lasă-mă pe mine să vîslesc, iar dumneata odihnește-te.

Schimbară locurile, remorcară barca „fugară” și o luară încet în susul apei.

— Rîulețul nostru a devenit mai adînc, constată Makșeev, care încerca să împingă barca cu ajutorul prăjinei, fără a reuși să dea de fund, aflat la o adîncime de doi metri. Acum înțeleg cum de au apărut aici animale atît de mari. Nu trebuie să mai lăsăm bărcile pe rîu peste noapte, sau cînd pornim în explorare.

Cele două bărci pluteau încet pe apa tulbure între zidurile de verdeață ale tufișurilor și copacilor, care formau un hățiș de nestrăbătut. Unele tufe cu rădăcinile spălate de apa rîului își plecau ramurile deasupra apei. Pe florile mari, purpurii ale unei plante agățătoare necunoscute se legănau fluturi multicolori și bîzîiau roiuri de albine.

Apa clipocea la prora bărcii, vîslele se afundau ritmic în unde, iar în desiș răsuna ciripitul păsărelelor. Makșeev se aplecă peste marginea bărcii și începu să urmărească în apă peștii, care aici apăreau la suprafață, aici dispăreau în adînc.

— Cît e de minunată natura aici, dacă o privești din barcă, spuse el visător. Dar cînd cobori pe mal, nu poți străbate un desiș, nu poți face un pas fără să întîlnești vreo lighioană veninoasă sau vreo fiară. Nici nu-ți vine să crezi că după ce ai înfruntat zile în șir ghețurile, negura și vijeliile, plutim pe un rîu care curge în cavitatea interioară a Pămîntului nostru și că în apropierea acestor ghețuri există o natură care amintește pădurile virgine din Africa sau din America de Sud. Sînt curios să știu la ce latitudine se află regiunea Americii de Nord sub care ne găsim.

— Nu-i greu s-o afli dacă însemni pe hartă itinerariul nostru, începînd cu brîul de gheață. După părerea mea, sîntem încă sub Marea Beaufort — una din cele mai nordice regiuni ale globului, sau, în cel mai bun caz, sub tundra de pe litoralul nordic al Alaskăi. Acolo — frig năprasnic, sloiuri de gheață, urși albi, iar aici — vegetație luxuriantă, tigri, hipopotami și șerpi.

Între timp, Makșeev zări în apă, oglindindu-se clar, soarele. Ridică repede capul și exclamă:

— Iată-l în sfîrșit și pe roșcovanul nostru pe un cer senin!

Călătorii, obișnuiți să-l vadă pe Pluton numai printr-o perdea mai mult ori mai puțin deasă de ceață sau de nori, nu știau ce culoare are cerul deasupra meleagurilor de aici și nici cum arată acest sîmbure incandescent al Pămîntului. Acum, însă, pîcla se scămoșase sub forma de nori cumulus, prin care se zărea cerul senin, dar nu azuriu ca la suprafața Pămîntului, ci albastru închis.

Pluton se afla la zenit și diametrul său părea ceva mai mare decît diametrul aparent al soarelui.

Acest astru subteran sau „intrateran” semăna cu soarele cu puțin timp înainte de a apune, sau cu puțin timp după ce răsare, văzut prin masa groasă a atmosferei. Pe discul său se puteau distinge destul de multe pete de diferite mărimi.

— Acest astru central, sau adevăratul sîmbure al Pămîntului nostru se află în ultima fază de ardere. De fapt nu e decît o stea roșie care în curînd se va stinge. Nu mai are mult de trăit. Atunci, în cavitatea interioară se vor înstăpîni frigul și întunericul, iar această viață clocotitoare va pieri încetul cu încetul, spuse Kaștanov.

— Ce bine că am izbutit să ajungem aici și s-o studiem! spuse Makșeev. Dacă am fi venit doar puțin mai tîrziu, nu ne-ar mai fi rămas decît să facem calea întoarsă, deoarece ne-am fi aflat într-o beznă de nepătruns.

— Ușurel, ușurel, am spus „nu mai are mult de trăit” în sens geologic. Dacă socotim în anii pămîntești, asta înseamnă poate milenii întregi, așa că urmașii noștri îndepărtați vor mai avea posibilitatea să studieze această cavitate interioară și chiar s-o colonizeze.

— Foarte mulțumesc, dar nu găsesc prea ispititor să locuiești într-o țară condamnată să moară în bezna nopții veșnice!