Plutonia

REPTILE CARNIVORE ȘI IERBIVORE

A doua zi, un vînt destul de puternic stîrni valuri atît de înalte pe mare, încît stropii de apă ajungeau pînă la cort. De bună seamă că nu puteau naviga pe o asemenea vreme cu bărcile lor șubrede. Hotărîră să pornească toți patru în inima ținutului necunoscut, urmînd albia care străbătea pădurea.

Întrucît nu se puteau aștepta ca reptilele marine să atace cortul gol, lăsară aici numai pe Generalu, dar nu-l legară, pentru ca la nevoie cîinele să se poată ascunde în desiș.

Mai sus de locul unde albia se bifurca, de-a lungul brațului stîng pe care îl urmară vînătorii, se înălța de ambele părți un zid verde de equisetacee și ferigi. Doar pe alocuri șerpuiau prin hățiș poteci înguste, bătătorite de animale mici. În văzduh, deasupra copacilor, roiau libelule uriașe și alte insecte, la fel de mari; cînd și cînd treceau în zbor pterodactili nu prea mari, care vînau insecte. Desișul, însă, părea lipsit de viață. Nu se auzea nici ciripit de păsări, nici foșnete atît de obișnuite în pădurile de pe malurile rîului Makșeev. O singură dată Gromeko, care pășea în frunte, zări pe poteca îngustă un animal tuciuriu, de mărimea unui cîine obișnuit. Dar jivina se mistui în desiș într-o clipită, astfel că Gromeko nici nu avu timp să ochească. Fură nevoiți să se mulțumească cu vînatul insectelor. Papocikin prinse un fluture de treizeci și cinci de centimetri lățime, care se așezase pe floarea unui palmier, precum și cîțiva gîndaci, mari cît un pumn, care mușcau și zgîriau strașnic.

În cele din urmă, pădurea se sfîrși, iar vînătorii ajunseră într-o poiană întinsă, acoperită de aceeași iarbă măruntă și aspră. Pe alocuri, unde pămîntul era mai umed, creșteau licopodii, mușchi și tufe mici de ferigi tîrîtoare. Spre miazăzi, poiana se întindea pînă la costișa abruptă și golașă a unui șir de dealuri conabii, înalte de vreo două sute de metri și brăzdate de o văgăună adîncă; de acolo venea probabil apa care inunda poiana și care, cînd ploua, se vărsa în mare prin albie. Luminișul avea mai bine de un kilometru lungime și vreo sută sau două sute de metri lățime.

Pe geologi îi interesa văgăuna dintre dealuri, de aceea se îndreptară cu toții într-acolo. Nu merseră mult și zăriră la marginea dinspre miazănoapte a poienii, după o ieșitură a pădurii, o mică turmă de reptile, care păștea.

Unele dintre ele, stînd pe picioarele dindărăt, rupeau cu buzele lor cărnoase frunzele palmierilor și lăstarele mai fragede ale equisetaceelor și ferigilor. Altele, tinere de tot, pășteau iarbă, ridicîndu-și caraghios mai sus de cap partea dinapoi a corpului și dînd din coadă. Uneori se zbenguiau și se fugăreau cînd în patru picioare, cînd în două picioare, sărind greoi.

Exploratorii nu puteau să scape prilejul de a fotografia niște iguanodoni care pășteau și se hîrjoneau Ei intrară repede în desiș și căutară să se apropie tiptil de turmă, pe sub streașina pădurii. Izbutiră să ajungă în preajma lor și să-i fotografieze. Deodată, iguanodonii fură cuprinși, parcă, de o spaimă: animalele adulte încetară să mai mănînce, deveniră atente, apoi scoaseră un fluierat ascuțit. Auzind acest semnal, animalele mai tinere se ridicară pe picioarele dinapoi și o luară în goană, șontîc-șontîc, spre părinții lor, care se strînseră roată în jurul puiendrilor, cu capul spre centrul cercului, iar cu spatele în afară.

Două fotografii eternizaseră pe peliculă spaima iguanodonilor, spaimă, care, precum se vădi mai tîrziu, nu era fără temei. De la capătul celălalt al poienii se apropia de-a lungul lizierii, făcînd salturi de cîțiva metri, o namilă, pe care vînătorii o luară la început drept tot un iguanodon.

Era de aceeași înălțime cu iguanodonul și, asemenea acestuia, înainta pe picioarele dindărăt; cînd însă animalul se apropie, constatară că spre deosebire de reptilele ierbivore, avea corpul mai mlădios și mișcările mult mai repezi. Ajunsă lîngă cercul iguanodonilor, namila se opri și scoase un șuierat puternic, la care vrăjmașii săi răspunseră printr-un fluierat prelung, tînguitor. Apoi animalul începu să se rotească în salturi scurte în jurul reptilelor, dar dădea pretutindeni de spatele lor ridicate și de cozile grele care se mișcau într-una. Probabil că loviturile de coadă sau de picioare erau cumplite.

Văzînd că nu poate pătrunde în cerc pentru a răpi vreun puiandru, fiara făcu deodată un salt uriaș, pe deasupra capetelor victimelor, și căzu asupra iguanodonilor tineri care se înghesuiau în mijloc, lipiți unul de altul. Fricoasele ierbivore o zbughiră care încotro, pentru a scăpa de dușman; profitînd de acest neașteptat prilej, dihania înșfăcă unul din puiendri și îi sfîșie pe loc beregata.

Fazele atacului fură și ele fotografiate, apoi răsunară două detunături și dihania căzu cît era de lungă alături de prada ei. După ce își dădu ultima suflare, vînătorii se apropiară de ea și putură examina în voie acest nou reprezentant al reptilelor mari. Se încredințară că se aseamănă într-adevăr cu iguanodonul prin membrele sale posterioare, lungi, și prin coada-i groasă, pe care se sprijinea.

Membrele anterioare erau foarte scurte și se terminau cu patru degete, înzestrate cu gheare ascuțite. Pe gîtu-i scurt se sprijinea un cap mic, cu o gură uriașă, în care se vedeau niște dinți ascuțiți. La rădăcina nasului avea un corn scurt și turtit, care era mai degrabă o podoabă decît o armă de atac.

Deasupra ochilor mai avea două cornițe, și începînd de la cerbice, pe șira spinării și pe coadă, se întindea un șir de țepi mărunți, foarte ascuțiți. Pielea-i încrețită era de culoare verde cu reflexe cenușii. Animalul măsura vreo cinci metri în lungime și avea, fără tăgadă, o putere nemaipomenită; cît despre agerimea și cutezanța sa, stătea mărturie atacul împotriva turmei de iguanodoni.

După ce examină reptila, Kaștanov fu de părere că este un ceratozaur, aparținînd aceluiași ordin al dinozaurienilor din care fac parte iguanodonii și alte reptile terestre din era mezozoică.

— Trag nădejde că n-o să încingem un ospăț cu carnea acestei dihănii scîrboase! zise Gromeko după ce terminară măsurarea și descrierea animalului.

— Și de ce nu? Dacă n-am fi avut altă carne, am fi fost siliți să ne mulțumim cu asta, răspunse Makșeev. Avem însă la dispoziție iguanodonul, pe care ceratozaurul n-a avut timp decît să-l răpună.

— Trebuie să-l ascundem bine. Altfel, pterodactilii nu ne vor lăsa nici o bucățică. Ia priviți cum ne mai dau tîrcoale. Au simțit, pesemne, că-i rost să se ospăteze.

Într-adevăr, deasupra poienii se roteau reptile zburătoare, scoțînd un fel de croncănit. De aceea vînătorii tăiară picioarele dinapoi ale puiului de iguanodon și le ascunseră în desiș, atîrnate de crengi, apoi porniră spre văgăună, care acum, după luptă și după detunăturile care răscoliseră împrejurimile, era pustie.