Plutonia

VĂGĂUNA PTERODACTILILOR

Gura văgăunii se căsca larg. Pe fundul trecătoarei șerpuia un pîrîiaș străjuit de smocuri de ferigi. Vegetația se oprise la poalele povîrnișurilor abrupte; ele erau stîncoase, golașe, de culoare roșiatică, neagră sau galbenă. Kaștanov și Makșeev iuțiră pasul spre stînci. Gromeko porni în căutare de noi plante pe malurile pîrîiașului, iar Papocikin — la prins de fluturi uriași.

Prima stîncă de care se apropiară geologii era conabie [32]. Kaștanov se aștepta să dea și aici de minereu de fier. Dar după ce desprinse o bucată de rocă și o cercetă cu lupa, dădu din cap și murmură:

— Ceva nou!

Bucățile pe care le desprinse din alte locuri aveau același aspect. Stîncile erau dure și netede, încît nu era chip să desprindă o bucată mai mare. Atunci cei doi geologi își uniră forțele ca să zdrobească un bloc din această rocă aflat la poalele stîncii. În sfîrșit blocul crăpă și se despică în două; în miezul său luceau vinișoare și cuiburi formate dintr-un metal alb.

Kaștanov se aplecă și exclamă uimit:

— Argint în stare nativă, ascuns probabil într-un minereu roșiatic compact, de argint.

— Iarăși bogății de milioane! zise Makșeev zîmbind.

După descoperirea filonului de aur, despre însemnătatea căruia savantul său tovarăș se arătase atît de sceptic, Makșeev privea cu un oarecare dispreț comorile minerale ale acestui ținut miraculos.

Înaintînd pe la poalele stîncilor, geologii ajunseră în scurt timp într-un loc unde culoarea conabie dispăru, fiind înlocuită de culoarea neagră cu pete și vinișoare galbene sau roșii. Aici dădură iarăși de magnetită. Puțin mai departe se zăreau stînci dezagregate brăzdate de vîlcele. Aceste stînci erau galbene ori galbene-verzui. Kaștanov constată că ele sînt formate din ocru de plumb și minereuri de plumb oxidate, în măruntaiele cărora puteau fi ascunse bucăți masive de galenă.

Cînd urcară mai sus, zăriră pe o pantă o stîncă uriașă, care le atrase luare-aminte prin culoarea ei verde-închis; de departe, stînca părea acoperită de mușchi sau licheni. Dacă loveai în această stîncă cu ciocanul, el ricoșa scoțînd un sunet melodios; numai după multă trudă exploratorii izbutiră să desprindă cîteva bucăți de rocă, care sporiră și mai mult uimirea lui Kaștanov.

— Cupru în stare nativă, în masă compactă, oxidat la suprafață, constată el.

— Ce de bogății sînt pe meleagurile astea! se minună Makșeev. Găsești orice minereu îți poftește inima. Aici s-ar putea constitui o uzină metalurgică universală!

— Ai dreptate! Cînd la suprafața planetei noastre nu va mai fi destul minereu pentru nevoile crescînde ale omenirii, vrînd-nevrînd oamenii vor trebui să coboare aici după metalele necesare. Ei vor înfrunta ghețuri, neguri și vijelii.

— Sau poate vor săpa un puț adînc în scoarța Pămîntului, ca să ajungă pe calea cea mai scurtă la aceste bogății imense! glumi Makșeev.

În vremea asta, deasupra geologilor absorbiți de examinarea acestor bogății trecu cu repeziciune o umbră uriașă, și în același timp îl auziră pe Gromeko strigînd:

— Atenție, o reptilă zburătoare.

Apucară amîndoi armele și ridicară capul. La o înălțime de vreo douăzeci de metri plana deasupra lor un animal uriaș de culoare închisă; după felul cum zbura, puteai să-ți dai seama cu ușurință că este o reptilă zburătoare din familia pterodactilului; era mult mai mare decît acelea pe care le văzuseră pe țărmul mării și măsura aproape șase metri în anvergura aripilor. Plecîndu-și capul înarmat cu un cioc uriaș, reptila căuta o pradă și privea uimită spre animalele bipede nemaiîntîlnite pînă atunci.

Dar vînătorii nu puteau aștepta ca animalul să-și revină din uimire, căci dacă reptila s-ar fi năpustit asupra unuia dintre ei de la înălțimea aceea, l-ar fi putut ucide sau răni grav cu ghearele sau cu dinții. Makșeev ochi repede și trase. Pterodactilul se aruncă într-o parte, dînd puternic din aripi, mai zbură puțin și se așeză pe un colț de stîncă unde începu să clatine capul, aci deschizînd ciocul plin de dinți, aci închizîndu-l.

— Se vede că totuși l-am atins! zise Makșeev, fără a se hotărî să mai tragă o dată, căci animalul era prea departe.

În acea clipă, în poiana unde rămăseseră zoologul și botanistul răsună un strigăt puternic, urmat de o detunătură.

De după fîșia de equisetacee și ferigi care despărțea albia de poalele stîncilor apăru un alt pterodactil, care ducea în gheare ceva negricios. Surprins, Kaștanov crezu ca reptila a răpit pe unul din tovarășii săi și trase la iuțeală. Animalul mai fîlfîi o dată din aripi, scăpă prada și se prăbuși dincolo de copaci.

Geologii alergară într-acolo cit îi țineau picioarele, ca să-și ajute tovarășul căzut de la o înălțime de cîțiva metri. Cum intrară în hățiș, se izbiră nas în nas cu Gromeko și Papocikin, care alergau din direcția opusă.

— Sînteți amîndoi vii, teferi? Care dintre dumneavoastră a căzut acum cîteva clipe din ghearele reptilei?

Tovarășii lor începură să rîdă:

— Reptila mi-a furat mantaua în care învelisem plantele adunate și pe care am lăsat-o în poiană. A luat-o probabil drept un leș, explică botanistul.

— Și eu am tras în ea, dar cred că n-am nimerit-o! adăugă zoologul.

Liniștiți în privința soartei tovarășilor lor, porniră cu toții spre locul unde se zvîrcolea reptila împușcată. La apropierea oamenilor, dihania sări în picioare și alergă în întîmpinarea lor, agitînd o aripă și tîrînd-o pe cealaltă, frîntă pesemne.

Animalul alerga ca o rață, întinzînd gîtul cu capul său uriaș, căscînd gura și orăcăind cu furie. Excrescența cărnoasă de la rădăcina ciocului devenea stacojie. Reptila era de înălțimea unui om și, deși rănită, se putea dovedi un vrăjmaș periculos; de aceea vînătorii o doborîră cu un glonț.

În timp ce Kaștanov și Papocikin examinau pterodactilul, Makșeev și Gromeko se duseră să caute mantaua furată. Ei cercetară poiana pînă la poalele stîncilor, răscoliră desișul, dar nu găsiră nimic.

— Asta-i bună! Unde o fi? bombăni botanistul, ștergîndu-și nădușeala care-i curgea șiroaie pe față. Doar n-o fi înghițit-o.

— Am văzut foarte bine cînd reptila a scăpat-o din gheare, după ce am tras, zise Makșeev.

Între timp, al doilea pterodactil, care pînă atunci stătuse pe un colț de stîncă, se înălță în văzduh, plană deasupra equisetaceelor și, după ce înșfăcă ceva negricios din vîrful acestor plante, zbură mai departe.

— Ei drăcia dracului! exclamă botanistul. E mantaua mea! Noi o căutam pe jos și ea era în copaci!

Makșeev ridică arma și ochi reptila, care zbura pe deasupra lui. Deodată însă mantaua se desfăcu și din ea căzu un snop de plante. Speriată, dihania dădu drumul mantalei, astfel că vînătorul lăsă pușca în jos.

— Se vede treaba că acești pterodactili nu strălucesc prin istețime, de vreme ce înșfacă și lucruri ce nu se pot mînca, spuse Gromeko, îndreptîndu-se spre mantaua căzută în poiană.

— Sau sînt mai isteți decît îți închipui. Poate aveau de gînd să-ți fure mantaua și fînul ca să facă un cuib confortabil pentru puii lor! glumi Makșeev.

— Fîn? Cîtă lipsă de respect pentru colecțiile mele botanice! O să-mi spui, poate, pentru a dovedi cît de istețe sînt reptilele dumitale, că au vrut să-mi fure mantaua ca să-și îmbrace puii.

— Nu, n-am vrut să spun asta! pufni în rîs Makșeev. Afară numai dacă am admite că în Jurasic reptilele zburătoare erau un fel de suverani și se aflau pe o foarte înaltă treaptă de dezvoltare. Dar de ce ai adunat atîtea ierburi de același fel? adăugă el, văzînd că botanistul strînge plantele — un fel de trestii — căzute din manta și împrăștiate în poiană.

— Ia ghicește ce-i asta! răspunse Gromeko, dînd tovarășului său una dintre plante.

— O trestie oarecare, groasă și destul de bățoasă. Numai iguanodonii ar putea mînca așa ceva.

— Ai ghicit, iguanodonii o devorează cu plăcere, dar nici noi nu ne-am da în lături.

— Oare! Să fie bună și pentru supă?

— Pentru supă nu, dar pentru ceai, da. Ia rupe-o!

Makșeev rupse trestia, din care începu să curgă un lichid străveziu.

— Gustă, rogu-te, sucul acestei netrebnice trestii.

Sucul era lipicios și dulce.

— O fi trestie de zahăr?

— Dacă nu o trestie de zahăr asemenea aceleia care crește pe suprafața planetei noastre, în orice caz o altă plantă zaharoasă.

— Cum de ți-ai dat seama că e dulce?

— În gura puiului de iguanodon pe care l-a răpus monstrul acela în poiană, am găsit tulpina unei plante, care era lipicioasă la pipăit. Am făcut cercetări ca să aflu unde crește această plantă și am găsit-o crescînd din abundență de-a lungul unui pîrîiaș; firește, m-am grăbit să-i gust sucul. Întrucît proviziile noastre de zahăr sînt pe terminate, putem înlocui zahărul cu sucul acestei trestii, sau chiar putem fabrica zahăr din ea; vezi, deci, că uneori și fînul meu e bun la ceva!

Întorcîndu-se la pterodactilul ucis, Gromeko anunță și celorlalți tovarăși descoperirea sa, care a prilejuit pățania cu mantaua. Găsiră cu toții că planul său e minunat și hotărîră să strîngă la întoarcere cît mai multă trestie, ca să încerce să extragă zahăr din ea.

Vînătorii își continuară drumul prin trecătoare; pe fundul acesteia curgea un pîrîiaș, mărginit de o fîșie îngustă de equisetacee pitice și de iarbă aspră.

După puțin timp, trecătoarea se transformă într-o adevărată crăpătură, cu fundul acoperit în întregime de apă. Locul era sinistru, întunecos și umed. Vînătorii mergeau unul în spatele altuia, în frunte pășea Makșeev cu arma în mînă, iar ultimul era Kaștanov, care cerceta stîncile cu ciocanul.

Dar iată că în față orizontul se mai lumină și pe alocuri se iviră plante. Crăpătura se lărgi repede, transformîndu-se într-o depresiune destul de mare, împrejmuită de stînci, care în partea de jos erau abrupte, iar mai sus se retrăgeau sub formă de terase, alcătuind un fel de amfiteatru. Fundul depresiunii era acoperit de o iarbă verde, groasă. În mijloc se afla un iezer din care izvora pîrîiașul.

— Ptiu, ce duhoare! exclamă Gromeko, cînd vînătorii se apropiară de lac.

— Într-adevăr, e un miros groaznic, de hoit! întări Makșeev.

— O fi un lac mineral, de pildă, cu izvoare sulfuroase, zise Papocikin, aplecîndu-se deasupra apei ca s-o miroasă.

Vînătorii își rotiră privirile în jur. Atenția le fu atrasă de un șuierat ciudat, care alterna cu un fel de scîncete, amintind sunetul produs cînd freci o sticlă cu un dop. Sunetele veneau de undeva de sus, de pe pereții depresiunii, dar nu se vedea nimic.

În vremea asta, deasupra poienii trecu în zbor dihania mare, întunecată, care se lăsă pe unul din colțurile teraselor. Atunci scîncetele și șuieratul se întețiră.

— Un pterodactilus! exclamă Makșeev.

— Se vede treaba că aici sînt cuiburi de reptile zburătoare, spuse zoologul.

— Iată, deci, de unde vine duhoarea! Pesemne că dihăniile astea nu prea îndrăgesc curățenia.

Între timp, reptila se înălță din nou în văzduh și, zărindu-i pe oameni, începu să se rotească deasupra depresiunii, orăcăind puternic. Scîncetele și șuieratul conteniră pe dată.

— Puii au tăcut!

— Ce bine ar fi dacă am putea lua niște ouă și vreun pui din cuiburi, spuse zoologul.

— Încearcă numai să te cațeri pe acest repeziș și să te încaieri cu părinții lor. O să-ți dea ei atunci ouă și pui!

— Ehei, dar aici e un cîrd întreg! exclamă Kaștanov, arătînd un alt pterodactilus apărut de după un colț al stîncii, în vreme ce alți doi se roteau în văzduh.

— Ce facem, tragem? întrebă Makșeev, dornic să se reabiliteze ca țintaș după nedibăcia de care dăduse dovadă data trecută.

— La ce bun? Am doborît unul, l-am cercetat, ne ajunge, și apoi trebuie să cruțăm cartușele, fu de părere Kaștanov.

— Mai bine să ne luăm tălpășița, pînă n-apucăm să stîrnim toate cuiburile, spuse botanistul, care nu avea poftă să mai rămînă în depresiunea aceasta rău mirositoare.

Deasupra poienii se învîrteau orăcăind cîteva reptile și vînătorii socotiră că e mai înțelept să urmeze sfatul lui Gromeko. Pe cînd se îndreptau spre ieșirea din depresiune, văzură la poalele zidului mormane de oase de diferite mărimi, amestecate cu excremente de pterodactili.

— Am nimerit în groapa de gunoi a acestor reptile! glumi Makșeev..

— Pterodactilii și-au făcut sălașul aici, ca să fie la adăpost. Văgăuna asta e o adevărată cetățuie.

— Probabil că alte reptile le fură ouăle și puii, îi lămuri zoologul. Ați observat, cred, că deși pterodactilul e reptilă, are totuși apucături de pasăre.

— Ai dreptate. Avînd aripi, a putut să trăiască altfel decît strămoșii săi îndepărtați.

— Păcat însă că n-am reușit să vedem cum sînt construite cuiburile lor și cum arată ouăle și puii, mai ales ouăle clocite.

— Cred că pterodactilii nu-și clocesc ouăle ca păsările, — zise Kaștanov, — ci lasă treaba asta în seama soarelui, ca și celelalte reptile.

— Nu-ți face inimă rea, că găsim noi și-n altă parte ouă de iguanodon sau de pleziozaur, încercă Gromeko să-l consoleze pe zoolog.

— Dacă o să fie proaspete, facem o omletă cît toate zilele. Îmi închipui cît de mari sînt ouăle acestor dihănii. Cred că unul singur ar ajunge pentru noi toți! glumi Makșeev.

Exploratorii ieșiră din văgăună și ajunseră în luminișul de la poalele stîncilor; strîngînd pe drum trestii zaharoase, ei se îndreptară spre locul unde zăcea reptila carnivoră răpusă.

Aici era zarvă mare. În văzduh se roteau reptile de diferite mărimi; pe leșurile ceratozaurului și iguanodonului se strînseseră o puzderie de pterodactili. Rupînd bucăți de carne din leșuri, unii le înfulecau pe loc, alții le cărau spre sud, către văgăunile munților, unde își aveau, probabil, cuiburile. Scîncetele, orăcăitul și șuieratul îți luau auzul.

La apropierea oamenilor, întreg stolul care se ospăta aici intră în fierbere. Unele dintre reptile se înălțară în văzduh și începură să se învîrtească deasupra poienii, altele, clătinîndu-se pe picioarele lor scurte și tîrîndu-și aripile pe jumătate desfăcute, fugiră care încotro; acestea din urmă se îmbuibaseră, pesemne, într-atîta, încît nu mai puteau zbura. Papocikin reuși între timp să facă două fotografii.

Reptilele sătule nu atacară pe oamenii care le tulburaseră ospățul, dar umpleau văzduhul cu larma lor, prin care își exprimau probabil nemulțumirea.

După ce luară din ascunziș pulpele de iguanodon, vînătorii porniră prin pădure, urmînd aceeași albie secată. Cînd ajunseră aproape de zănoagă, Gromeko, care mergea în frunte, se opri pe neașteptate și arătă celorlalți urmele unor labe uriașe, adînc întipărite în nisipul umed al albiei.

— Nu e un iguanodon, constată Papocikin. Animalul acesta umblă în patru labe. Iată aici urmele picioarelor dinapoi, cu trei degete, iar aici urmele picioarelor din față, cu cinci degete!

— Laba are și ea altă formă și e mai mare decît a iguanodonului, adăugă Kaștanov.

— Am putea ști după forma labei dacă animalul e carnivor sau ierbivor? întrebă Makșeev.

— Cred că e ierbivor. Degetele nu se termină cu gheare, ci cu un fel de copite, cu care animalul nu poate apuca prada.

— Uite și urma cozii, mai scurtă și mai subțire decît a iguanodonului, observă zoologul, arătînd o dîră șerpuitoare între urmele lăsate de labe.

— În orice caz, animalul e uriaș și se află, probabil, prin preajma lacului nostru, deoarece nu se văd urme care să vină din direcția opusă, spuse Gromeko.

— Atunci, să ținem armele gata pregătite și să înaintăm cu băgare de seamă! îi avertiză Makșeev.

Înaintau încet, pas cu pas, prin albie, privind cu atenție în față. Dar nu se vedea nimic. Numai libelule și gîndaci roiau deasupra equisetaceelor și ferigelor. Străbătură un coridor îngust, mărginit de plante verzi, și ajunseră pînă la stînci. Aici vînătorii se opriră nehotărîți.

După ce spuse în șoaptă tovarășilor săi să-l aștepte acolo, Makșeev străbătu în fugă trecătoarea, apoi făcu celorlalți semn să se apropie. Se adăpostiră cu toții în zănoagă, ascunzîndu-se după copacii ce creșteau la intrare, și avură prilejul să vadă un spectacol interesant.

În luminiș păștea un monstru care, după dimensiunile și aspectul său ciudat, depășea tot ceea ce văzuseră pînă atunci exploratorii noștri în Plutonia — țara giganților dispăruți de pe fața Pămîntului.

Matahala măsura vreo opt metri în lungime și vreo patru în lățime. Picioarele din față erau mult mai scurte decît cele dinapoi. Trupul său masiv, plecat înainte, se termina cu un cap uimitor de mic, ca de șopîrlă. De-a lungul șirei spinării avea două rînduri de lamele, care stăteau țepene și puțin plecate într-o parte, asemenea unor aripioare. Patru perechi de lamele mai mari decît celelalte se ridicau pe trunchi, trei perechi de lamele mai mici, pe gîtu-i gros, iar alte două perechi, pe coadă. Puțin mai subțire și mai scurtă decît aceea a iguanodonului și ceratozaurului, coada acestui animal era înzestrată cu încă trei perechi de țepi lungi, mai jos de lamele. Pielea încrețită a acestui monstru avea din loc în loc niște excrescențe ca niște negi, mai mici și mai dese pe gît și cap, mai rare și mai mari pe restul trupului și pe coadă. Petele și liniile șerpuitoare, de un brun-închis pe fondul verde murdar al pielii, făceau ca animalul să fie și mai monstruos.

Dihania păștea liniștită pe malul lacului, prinzînd smocuri de trestie dulce și de equisetacee mărunte cu gura ei mare; dimensiunile gurii contrastau vădit cu capul mic. Cînd trupul animalului se mișca, lamelele de pe spinare fluturau ca niște aripioare.

— Parcă ar fi aripioarele zeului Amor! zise în șoaptă Makșeev.

— Nimic de zis, e tare frumușel acest amoraș din Jurasic! spuse Gromeko, rîzînd. Nu mi-aș fi închipuit vreodată că există asemenea monștri.

— Înfățișarea sa înfricoșătoare, lamelele, țepii, negii, desenele de pe trupul lui, toate laolaltă slujesc pentru a înspăimînta pe vrăjmașii acestui animal pașnic și, probabil, cu desăvîrșire inofensiv, spuse zoologul, care între timp luase cîteva fotografii. Cum se numește acest amoraș? îl întrebă el pe geolog.

— Este, fără îndoială, un stegozaur, animalul cel mai original din ordinul dinozaurienilor, din care fac parte iguanodonul, ceratozaurul și triceratopsul pe care-l văzurăm adineauri. În jurasicul superior au existat cîteva varietăți ale acestor monștri. Rămășițe de-ale lor s-au găsit în America de Nord.

După ce priviră pe îndelete reptila, vînătorii traseră din locul unde stăteau ascunși un foc de armă. Repetat de stînci ca un ecou, iar apoi începură să strige în cor cît îi ținea gura.

Înspăimîntat, animalul o rupse la fugă, clătinîndu-se ca un buiestraș. În timp ce gonea, lamelele de pe spinarea sa se loveau unele de altele, producînd niște sunete ca de castaniete.

Îndată ce animalul dispăru, vînătorii ieșiră din ascunziș, luară apă din lac și porniră agale pe albie în jos, spre tabără, gîndindu-se cu jind cît de gustoasă va fi carnea friptă a puiului de iguanodon și cît de plăcută odihna pe țărmul mării liniștite.