Plutonia

LA ANANGHIE

Trecu așa vreo jumătate de ceas. Erupția continua potolit și în crater nu se auzeau decît arar explozii înăbușite. Iată însă că în vîrful dealului, chiar deasupra locului unde se aflau exploratorii, se auzi un vuiet surd și un fîșîit asemenea aceluia pe care îl fac sloiurile de gheață cînd gonesc la suprafața unui fluviu. În locul de unde venea vuietul se înălța o culme alcătuită din blocuri uriașe de lavă — pesemne frontul unui puhoi vechi ce se oprise acolo.

— E timpul, cred, să plecăm, spuse Kaștanov, sculîndu-se în picioare. Lava nu mai e departe.

Porniră cu toții la vale, spre locul de popas, pe malul rîului. Din cînd în cînd întorceau capul și priveau în direcția de unde venea vuietul, care se auzea tot mai tare. Acolo, deasupra crestei puhoiului vechi, își și făcuse apariția frontul noului puhoi de lavă; el nu avea însă înfățișarea unui zid de lavă incandescentă, cum își închipuiau cu toți în afară de Kaștanov, care cunoștea aceste fenomene. Acest front era un val negru, format din blocuri de diferite mărimi, care înainta mereu, împins parcă de o forță nevăzută, monstruoasă.

Blocurile se deplasau încet, claie peste grămadă, trosnind și scîrțîind. Unele se rostogoleau de pe creastă, dar altele veneau să le ia locul. Alte blocuri ajungeau destul de departe pe pantă, ciocnindu-se cu un zgomot asurzitor și sfărîmîndu-se de colțurile puhoiului vechi sau de blocurile întîlnite în cale. Din spațiile ce despărțeau blocurile valului se înălțau necontenit dîre și rotocoale de aburi albi. Pe alocuri, țîșneau scîntei albastre sau stropi de foc asemenea tăciunilor unui foc care abia mai mocnește sub cenușă. Dar șuvoiul de foc înainta mereu, ca un balaur uriaș, înveșmîntat în zale negre, din gîtlejul căruia ieșeau duhori otrăvitoare și o răsuflare arzătoare.

Ferindu-se de blocurile care se rostogoleau pe povîrniș, exploratorii alergară spre albia brațului drept al rîului, aflată ceva mai sus de locul de popas; aici dădură de un platou deluros prin care șerpuiau cîteva pîrîiașe noroioase. Fără a sta mult pe gînduri, exploratorii porniră cu îndrăzneală înainte, dar chiar de la primii pași intrară pînă la genunchi în nămol.

— Ei drace! Am dat de bucluc! Nici nu-ți poți scoate picioarele din mocirla asta! Parcă am umbla prin cocă, nu altceva! exclamară înciudați exploratorii.

Gromeko, care mergea în urmă și se împotmolise mai puțin, reuși să-și scoată picioarele din cizmele rămase în nămol. Ajuns pe malul pîrîului, pe pămînt uscat, el își salvă și cizmele, ce-i drept destul de greu. Ceilalți trei rămaseră țintuiți locului, ca niște muște pe o hîrtie lipicioasă, neputînd nici să înainteze, nici să se întoarcă pe mal.

Între timp, frontul puhoiului de lavă înainta neîndurător. Nu-i mai despărțea de el decît vreo două sute de metri. Situația era disperată: în apropiere nu exista o bîrnă sau măcar o prăjină pe care Gromeko s-o poată arunca pe nămol, ca să vină astfel în ajutorul tovarășilor săi imobilizați.

Dar Gromeko nu-și pierdu capul. Fără a zăbovi, el aruncă cîteva bucăți de rocă de la malul rîului pînă la Papocikin, care cîntărea cel mai puțin dintre toți, apoi își scoase ranița, arma și haina, își suflecă pantalonii mai sus de genunchi și, călcînd pe pietre, ajunse pînă unde se afla zoologul, ajutîndu-l să se descotorosească și el de lucruri. După aceasta îl luă de subsuori și, încet, încet, îl scoase din nămol. Papocikin nu purta cizme, ci bocanci, care nu lunecau de pe picior și de aceea nu-i rămaseră în noroi. El făcu împreună cu Gromeko o nouă cărare de pietre pînă la Makșeev și cu forțe unite îl scoaseră afară și pe acesta, dar fără cizme. În sfîrșit, opintindu-se toți trei, îl scăpară și pe Kaștanov, cel mai trupeș dintre toți. Cizmele lui rămaseră de asemeni în nămol.

În acest timp, frontul puhoiului de lavă se apropia mereu. Exploratorii simțeau dogoreala lui. Nu mai aveau vreme ca să scoată cizmele înnămolite, deoarece trebuiau să se depărteze cît mai mult de șuvoiul de lavă.

Cu calabalîcul în spate, exploratorii ghinioniști începură să alerge, la vale, de-a lungul albiei, în căutarea unui vad mai sigur.

Pretutindeni însă dădeau de același nămol cenușiu, perfid, în care nu mai riscau să se afunde.

Tot căutînd un vad, ajunseră la locul de popas din ajun. Aici, în albie, era un adevărat lac, cu apă puțină, dar cu fundul acoperit cu un strat de nămol, a cărui grosime n-o cunoșteau.

Din spate, puhoiul de lavă înainta neînduplecat.

Se auzea neîncetat șuieratul aburului, fîșîitului și scîrțîitul blocurilor care veneau de-a rostogolul. Mirosea a pucioasă și a clor. Dogoarea sporea necontenit…

În dreptul lacului, acolo unde cele două brațe ale rîului se uneau, exploratorii străbătură în goană marginea puhoiului vechi și ajunseră la albia brațului stîng. Dar și aici dădură de nămol. Nu mai aveau decît o singură ieșire: să pornească pe drumul din ajun și să urce de-a lungul albiei pînă la lacul Pustnicului, ca să scape de al doilea puhoi de lavă, riscînd însă să dea peste primul puhoi. Această albie se îngusta într-una și șerpuia între coastele abrupte ale platoului și versantul vulcanului. Puteau nădăjdui să găsească aici un loc unde îngustimea albiei să le îngăduie să facă peste nămol o punte din blocuri de lavă, sau pur și simplu să sară pe malul celălalt. Găsiră curînd un asemenea loc, dar pe malul opus al rîului se ridicau niște stînci abrupte, înalte de cîțiva metri. Nu se puteau cățăra pe ele, nici nu puteau înainta în dreapta sau în stînga stîncilor, deoarece ele erau înconjurate tot de nămol.

Istoviți de atîta alergătură și emoții, exploratorii se așezară deznădăjduiți pe blocurile de lavă de pe malul rîului. Aveau de ales între a pieri înecați în nămol, încercînd să străbată albia, sau a arde de vii, cînd puhoiul de lavă avea să-i ajungă din urmă. Și într-un caz și în celălalt îi așteptau niște chinuri groaznice. În această situație desperată, fiecare dintre ei se hotărî să-și pună capăt zilelor atunci cînd va vedea că nu mai are nici o scăpare.

După ce se odihni puțin, Kaștanov observă că lava și-a încetinit înaintarea. Sări în picioare și strigă:

— Să urcăm mai repede de-a lungul malului. O să izbutim să trecem prin fața lavei. Puhoiul aproape s-a oprit!

— Bine, bine, dar dacă scăpăm de puhoiul ăsta, dăm de cel care a înghițit lacul Pustnicului și care de bună seamă a cotit prin albie, la vale, spuse Papocikin, care nu vedea nici o ieșire.

— E singura șansă care ne-a mai rămas! stărui Kaștanov. Mai întîi s-ar putea ca urcînd de-a lungul albiei să găsim un vad într-un loc unde stîncile de pe malul opus sînt mai accesibile. Și apoi e foarte posibil ca cele două puhoiuri de lavă să nu se unească, și deci…

— Și deci între ele să existe un spațiu mai mic sau mai mare neacoperit de lavă! exclamă Makșeev, ghicind gîndul lui Kaștanov.

— Întocmai. Iar acolo am putea aștepta pînă ce întinderea de nămol se va usca într-atîta, încît să putem călca pe el fără să ne ducem la fund.

— Ura! strigară Gromeko și Papocikin.

Săriră toți în picioare și, prinzînd parcă noi forțe porniră spre sud, de-a lungul albiei, pe drumul din ajun, cățărîndu-se peste blocurile de piatră ale puhoaielor vechi. În stînga și deasupra lor, la vreo sută de pași sau mai mult, se întindea frontul lavei, care dogorea ca un cuptor încins. Dar lava înainta încet, și treptat distanța dintre exploratori și acest val negru, ucigător se mări. Curînd observară că valul de lavă cotește, urcînd costișa vulcanului. Ei ocoliră cu bine frontul puhoiului.

— Ei, de ăsta am scăpat! spuse Makșeev, răsuflînd ușurat.

În cîteva locuri, albia se îngusta într-atîta, încît puteau sări peste nămol. Pe malul opus însă se înălța peste tot un zid vertical, care le aținea calea. Nu avură încotro și porniră mai departe. Peste puțin timp începură urcușul pe cel mal înalt dintre puhoaiele vechi, încremenit pe versantul vestic al vulcanului. Dincolo se afla depresiunea cu lacul. Ajunși deasupra puhoiului, se încredințară cu bucurie că au mulți sorti de izbîndă.

Acest puhoi vechi împărțea în două puhoiul cel nou, ridicîndu-se la mijloc asemenea unui gheb turtit. Exploratorii se așezară să se odihnească în tihnă pe creasta puhoiului. La picioarele lor se vedea depresiunea unde în ajun se afla lacul cuprins într-un chenar verde, priveliște ce stîrnise admirația lui Papocikin. Acum însă nu mai rămăsese nici urmă de lac, palmieri sau ierburi. Depresiunea era acoperită de un nămol cenușiu, pe întinsul căruia se vedeau ici-colo băltoace negre. Dinspre vulcan înainta frontul celui de al doilea puhoi. Cînd blocurile încinse de lavă veneau în atingere cu nămolul umed, se produceau explozii; de aceea la poalele valului era o neîntreruptă canonadă. Ici-colo izbucneau norișori albi de aburi.

Deși exploratorii poposiseră la vreo 500–600 de pași de puhoaiele de lavă incandescentă, vecinătatea acestor mase încinse se făcea bine simțită. Era un zăduf strașnic, cu atît mai mult cu cît razele lui Pluton nu erau ascunse de nori și dogoreau nemiloase.

Exploratorii nu puteau întreprinde nimic. Sufereau cumplit de căldură, deși se dezbrăcaseră aproape pînă la piele. Le era foame și se simțeau istoviți, mai ales că în noaptea trecută dormiseră foarte puțin și în schimb în timpul zilei alergaseră și trecuseră prin nenumărate emoții.

— Tare bun ar fi acum un ceai! zise cu jind Papocikin. E o zăpușeală insuportabilă!

— Într-adevăr e foarte cald, dar ce putem face dacă nu avem lemne? Ce-ar fi să dau o fugă și să pun ceainicul pe lava topită? glumi Makșeev. Într-o clipă ar fierbe ceaiul!

— Apă mai avem?

— Berechet! răspunse Gromeko, după ce se uită în bidon.

— Măcar hai să luăm o gustare, dacă ceai nu putem bea. Mi-e o foame de lup!

Se așezară roată, scoaseră pește uscat și pesmeți și mîncară cu poftă, iar setea și-o potoliră cu apă.

— Azi dimineață am făcut o mare greșeală și acum tragem ponoasele, spuse Kaștanov.

— Ce greșeală?

— Cînd am fugit din calea puhoiului de nămol, ar fi trebuit din capul locului să trecem rîul, iar nu să ne urcăm pe deal. Am fi fost acum pe malul mării și n-am fi alergat atîta ca să scăpăm de lavă și nămol.

— Așa e, de pe malul celălalt, drumul spre mare era deschis!

— Nu e chiar așa! Să nu uităm că prin vale a trecut un puhoi dublu de nămol, care a acoperit-o, probabil, toată.

— Și ne-ar fi prins și pe noi!

— Dar am fi putut să urcăm, pînă la pustiul negru și să înaintăm spre mare, pe acest platou.

— Da, am greșit! Nu-i mai puțin adevărat însă că am fost luați prin surprindere și nimeni nu putea să prevadă toate urmările. Atunci am crezut că lucrul cel mai înțelept este să urcăm repede cît mai sus, ca să scăpăm de puhoi.

— Dacă în locul nostru ar fi fost alți oameni care cunosc bine vulcanii activi, ar fi știut încotro s-o apuce ca să scape!

— Eu cred, — se vîrî în vorbă Papocikin, — că cea mai mare greșeală am făcut-o aseară, cînd am poposit la poalele vulcanului, deși era clar că erupția începuse.

— Păi tocmai de asta am și rămas, ca să vedem erupția!

— Uite că am văzut-o! În ce mă privește, mă declar mulțumit pentru tot restul vieții. De-acum încolo am să caut să fiu cît mai departe de acești munți năbădăioși. Satanei i-am sacrificat arma, iar lui Mormăilă…

— Lui Mormăilă, eu și cu Makșeev i-am jertfit cizmele, ceea ce e mult mai rău. Dumneata, care ai cizme îns picioare, n-ar trebui să te vaiți! Noi însă vom fi nevoiți să mergem desculți pînă la mare, pășind pe pietroaiele încinse ale pustiului negru.

— Ce-i drept, e drept, stau mai bine ca dumneavoastră și trebuie să tac.

— Și acum ce facem?

— Ce să facem? Nu ne rămîne decît să ne ducem la culcare, dacă o să putem dormi pe bolovanii ăștia zgrunțuroși.

— Oricum, să încercăm. Va trebui însă să facem cu rîndul de gardă, ca să ținem sub observație vulcanul. Mormăilă e în stare să ne mai joace o festă.

— Cît timp dormim?

— Cît o să ne îngăduie vulcanul.

— Asta-i maximum. Dar minimum — pînă ce nămolul din albie se va usca într-atîta, încît s-o putem străbate.

Zis și făcut: trei dintre ei se ghemuiră pe blocurile de lavă, iar al patrulea stătea de veghe, cu ochii țintă la vulcan, și cerca din cînd în cînd nămolul. În pofida căldurii pe care o răspîndeau puhoaiele de lavă și razele lui Pluton, nămolul se usca foarte încet; abia după vreo șase ceasuri se întări îndeajuns, pentru ca exploratorii să poată trece peste el.

Își luară calabalîcul și porniră spre albie. Traversară unul cîte unul și ajunseră cu bine pe malul celălalt. Apoi începură să se urce de pe un bloc pe altul, de pe o terasă pe alta, ajutîndu-se reciproc. O jumătate de oră mai tîrziu se aflau pe întinsul pustiului negru, în deplină siguranță. În sfîrșit putură răsufla ușurați.

Papocikin se întoarse cu fața spre vulcan, își scoase pălăria, făcu o plecăciune adîncă și glăsui:

— Rămîi cu bine, bătrîne Mormăilă! Îți mulțumim pentru tratație și pentru cinstea cu care ne-ai învrednicit.

Gluma lui Papocikin îi făcu pe toți să zîmbească.Kaștanov adăugă:

— Ehei, dacă aș fi avut cizmele, n-aș fi plecat eu de aici!

— Și, mă rog, ce ai fi făcut?

— Am fi putut înainta spre miazăzi prin pustiul negru, ca să vedem ce se află dincolo de vulcan.

— Și acolo tot deșert e! Se vede de aici.

— Cizmele ca cizmele, dar nici provizii nu mai avem, remarcă Makșeev.

— Iar apa e pe terminate! zise Gromeko, după ce se uită în bidon..

— Ai dreptate! Trebuie să ajungem cît mai repede la mare. Din nenorocire, pietroaiele astea negre ale pustiului sînt strașnic de fierbinți. Am impresia că stau pe o plită încinsă. De cînd tot alerg pe lava împietrită, ciorapii mei cei groși s-au făcut praf.

— Va trebui să ne rupem cămășile fîșii și să ne înfășurăm picioarele, propuse Makșeev. Nu putem umbla desculți.

Între timp, el și Kaștanov țopăiau într-una, ridicînd, cînd un picior, cînd celălalt, deoarece piatra fierbinte iî frigea la tălpi. Își scoaseră cămășile, își înfășurară picioarele, le legară cu curelele de la arme și după ce aruncară o ultimă privire spre vulcanul învăluit de nori negri, porniră voinicește prin pustiu spre nord. Înaintau destul de ușor: pustiul era cu desăvîrșire neted. Pe alocuri se vedeau grămezi de lavă străveche, de un negru-verzui, erodate de vînturi. În alte părți, deșertul era presărat cu pietricele. Ca și în pustiul de lîngă vulcanul Satanei, nici aici nu exista pic de vegetație. Șesul negru se întindea pînă în zare. Pe cerul senin strălucea la zenit roșiaticul Pluton, care inunda deșertul cu razele sale; în lumina astrului subteran, întinderea netedă a pustiului părea pulverizată cu miriade de licurici. Exploratorii mergeau tot timpul cu ochii pe jumătate sau complet închiși, pentru ca acest potop de lumină să nu-i obosească.

Merseră spre nord-est ca să ajungă la cursul inferior al rîului, singurul loc unde puteau nădăjdui să găsească un coborîș mai potrivit. După trei ceasuri ajunseră aproape de marginea peretelui abrupt și începură să caute o văgăună. Valea, care nu mai departe decît în ajun părea o oază de verdeață, era pustiită de puhoiul de nămol; copacii erau doborîți, tufele smulse din rădăcini și duse de puhoi, iar poienile acoperite de nămol. Numai ici-colo, la poalele peretelui, se zărea cîte un smoc de verdeață. La vederea acestei triste priveliști, exploratorii își amintiră că la întoarcere își puseseră în gînd să vîneze iguanodoni în gura văii.

— Au fugit probabil spre mare!

— Sau au pierit în nămol.

Această presupunere se adeveri curînd. Ceva mai departe, exploratorii observară că deasupra văii se roteau o sumedenie de pterodactili, ca niște corbi atrași de un stîrv. Ajunși mai aproape, văzură că în fundul văii era în toi un ospăț sîngeros. Din nămol ieșeau ca niște movile cadavrele cîtorva iguanodoni acoperite de nenumărate reptile zburătoare. Acestea smulgeau cu ciocurile înzestrate cu dinți bucăți de carne și de măruntaie, se ciorovăiau și se încăierau, fiecare rîvnind la prada celeilalte, se înălțau în văzduh pentru a coborî din nou pe leș. Țipetele lor ascuțite și orăcăitul nu încetau o clipă.

— Iată și vînatul nostru! exclamă Gromeko la vederea acestei priveliști dezgustătoare. Și acum ce facem?

— Am putea doborî un pterodactil, zise Makșeev.

— După ce s-a îmbuibat bine cu mortăciuni? Foarte mulțumesc.

— Păi am mai mîncat carne de pterodactil.

— Fără să știm însă că se hrănesc cu stîrvuri. Și-apoi nu uita că i-am mîncat fiindcă nu am avut altă carne, atunci cînd ne-au prădat furnicile.

— Dar nici acum nu avem altă carne.

— Ba avem pește uscat în bărci, și o să mai prindem pește la gura rîului.

— Ai uitat, se vede, că rîul nu mai există, spuse Kaștanov. Cred că și golful mării s-a umplut cu nămol adus de puhoi, așa că peștele ori a pierit, ori a fugit în larg.

— Tare mi-e că nici apă de băut n-o să găsim, observă Gromeko.

— Bine zici, rîul a dispărut.

— Iar eu mă tem că n-o să mai găsim lucrurile pe care le-am ascuns în desiș. Le-am lăsat lîngă rîu într-un loc situat doar puțin mai sus de nivelul apei. Dacă puhoiul de nămol a fost la gura văii tot atît de puternic ca mai la deal, se prea poate să fi dus în mare toate lucrurile noastre sau, în cel mai bun caz, să le fi acoperit cu nămol.

Aceste cuvinte ale lui Makșeev îi neliniștiră pe toți. Uitară cu desăvîrșire de pterodactili și porniră la drum. Papocikin apucă totuși să fotografieze acest ospăț al pterodactililor.

Nu departe de gura văii găsiră o văgăună îngustă și abruptă, pe unde și coborîră. Ar fi vrut să alerge ca să ajungă mai repede la țărmul mării, dar de alergat nu era chip; nămolul, deși așternut într-un strat destul de subțire, nu se uscase îndeajuns și ei se împotmoleau la tot pasul. Chiar de unde se aflau putură să-și dea seama că și în gura văii puhoiul de nămol făcuse prăpăd. Aici rîulețul șerpuia mai înainte printr-un coridor îngust, între zidurile de equisetacee și ferigi. Acum însă se deschidea aici un făgaș larg, iar copacii doborîți erau acoperiți de nămol. Puhoiul pustiise nu numai locurile pe unde trecuse șuvoiul principal de apă; în gura văii toată pădurea fusese acoperită de apă noroioasă, care, retrăgîndu-se, lăsase un strat gros de nămol.

Înaintînd anevoie prin glod, călătorii izbutiră în cele din urmă să ajungă la țărmul golfului. Ceea ce văzură aici îi umplu de uimire: acolo unde înainte se întindea oglinda străvezie a apei albastre, era acum o imensă mocirlă, pe suprafața căreia pluteau frunze, ramuri, crăci, tufe și trunchiuri întregi, duse de puhoi în mare. Makșeev și Gromeko dădură fuga într-un suflet la desișul unde erau ascunse bărcile și lucrurile, aproape siguri că totul fusese luat de puhoi, deoarece pretutindeni se vedeau urmele prăpădului. Chiar și la gura rîului, plaja era acoperită de un strat de nămol..

— Ura! se auziră strigătele lor. Totul a rămas neatins, veniți să ne dați o mînă de ajutor!

Lucrurile rămăseseră într-adevăr la locul lor, deoarece exploratorii le puseseră în bărci, peste care întinseseră foile cortului și așezaseră pluta; pe lîngă asta avuseseră grijă să lege bine bărcile de copaci Acum, după ce le mai veni inima la loc, se apucară să dezgroape bărcile și să care avutul spre țărmul mării, unde la o depărtare destul de mare de gura rîului găsiră un locșor curat fără pic de nămol. Întrucît însă rîul secase, trebuiau să părăsească aceste meleaguri care în ajun îi fermecaseră. Să plutească mai departe spre vest, ar fi fost primejdios, deoarece în direcția aceea, țărmul sudic al mării era format din stîncile golașe ale platoului — sinistru pustiu negru, și nu puteau nădăjdui să găsească apă de băut. Se sfătuiră încotro să pornească.

— Nu putem pleca spre apus fără o rezervă de apă, pe cîtă vreme la răsărit cunoaștem un izvor lîngă care am poposit odată, rezumă Gromeko discuțiile.