Plutonia

INCENDIEREA FURNICARULUI

După ce se odihniră în lege, Kaștanov și Makșeev porniră la drum, în barcă, luînd cu ei armele, un topor și cîteva legături de vreascuri. Papocikin încă nu se putea mișca, iar pe Gromeko începuse să-l doară mîna din pricina mușcăturii. Cei doi invalizi rămaseră să păzească cortul.

Vîslașii trecură prin locurile cunoscute lui Kaștanov și lăsară repede în urmă resturile stăvilarul construit de furnici, care mai fumegau încă. Plaja era presărată cu cadavrele insectelor. Cînd ajunseră în poiană, cercetară mai întîi de după tufișuri împrejurimile furnicarului, ca să nu se pomenească pe neașteptate nas în nas cu dușmanii. Dar nu se vedea nici o furnică. Probabil că insectele dormeau în adîncurile cetățuii lor. Mai plutiră puțin și se opriră în dreptul locului unde înainte se afla puntea de peste rîu. De aici ducea spre furnicar o potecă bine bătătorită de furnici.

Spre surprinderea lor, constatară că între timp furnicile puseseră o nouă punte.

Legară barca de niște tufe, mai jos de punte, luară în spate legăturile de vreascuri și armele, încărcate pentru orice eventualitate cu alice, și porniră, spre furnicar. Ajunși aproape de tot, mai zăboviră puțin, pitiți îndărătul tufișurilor, ca să fie siguri că nimic nu împiedica înfăptuirea planului.

Totul era liniștit și puteau să se apuce de treabă. Așezară cîte o legătură de vreascuri la fiecare din intrările principale, iar deasupra puseră cîteva trunchiuri subțiri și uscate, luate chiar din scheletul mușuroiului.

După asta dădură foc intrării vestice, cea mai depărtată, și apoi alergară unul la intrarea nordică, iar celălalt la cea sudică, ca să le incendieze, urmînd să se întîlnească la intrarea dinspre est, ca să desăvîrșească incendierea furnicarului, iar la nevoie să fugă spre barcă.

Kaștanov, care trebuia să aprindă focul la intrarea dinspre nord, văzu că dinăuntrul galeriei vine spre grămada de vreascuri o furnică. El se ascunse îndărătul vreascurilor, nădăjduind că insecta va ieși din galerie și atunci va putea ucide această santinelă înainte ca ea să se apuce să dea alarma. Dar furnica, după ce cercetă vreascurile și încercă să le înlăture, dispăru iar înăuntru, pesemne după ajutoare. Așadar peste puțin timp avea să se dea alarma și exploratorul trebuia să alerge spre ultima ieșire.

Aici îl și găsi pe Makșeev; el se grăbea să aprindă focul și-și întîmpină prietenul cu îndemnul:

— Mai repede mai repede! Hai să fugim spre barcă!

Porniră cît putură de iute, dar se mai opriră o dată, ca să privească înapoi. Prin gura intrării de la est ieșea o vîlvătaie uriașă. Furnicarul ardea în cîteva locuri în partea de nord, iar din multe ieșiri superioare năvălea un fum gros. La sud, însă, unde Makșeev, văzînd că insectele intraseră în panică, aprinsese focul în pripă, acesta abia ardea și aici, prin toate ieșirile superioare, dădeau buzna, claie peste grămadă, furnicile. Unele dintre ele duceau ouă sau nimfe, cu care coborau jos și le puneau deoparte; altele alergau încoace și încolo fără rost, se apropiau de foc sau de gurile prin care năvălea fumul și aici cădeau cuprinse de flăcări sau amețite.

— N-am făcut bine treaba! spuse Kaștanov. O parte dintre furnici au să scape, au să cutreiere împrejurimile și au să ne atace. Va trebui să plecăm de aci chiar mîine, și cît mai departe!

— Hai s-o ștergem chiar de pe-acum! strigă Makșeev, arătînd o coloană de insecte care fugeau pe potecă, îndreptîndu-se spre punte.

— Nu cumva or fi alergînd după apă, ca să stingă focul? glumi Kaștanov, luînd-o la fugă după tovarășul său.

Insectele îi văzură fără îndoială pe cei doi incendiatori și încercau să-i ajungă din urmă. Ele alergau mai repede ca oamenii și distanța dintre unii și alții se micșora văzînd cu ochii.

— Nu mai pot, mi se taie respirația! strigă Kaștanov, gîfîind. Vîrsta și viața pe care o dusese nu-i îngăduiau să țină pasul cu Makșeev.

— Să ne oprim și să tragem o salva, propuse acesta.

Vînătorii se opriră, se odihniră puțin, și cînd insectele ajunseră la vreo cincizeci de pași, traseră. Furnicile din primele rînduri căzură, iar celelalte se opriră. Erau mai bine de zece furnici, dar în spatele lor venea, la oarecare distanță, un alt detașament.

Adunîndu-și ultimele forțe, urmăriții izbutiră să ajungă pînă la punte în vreme ce al doilea detașament de furnici se apropia de locul bătăliei.

— Drace, unde o fi barca? întrebă Makșeev, care ajunse cel dintii la malul rîului.

— Cum, nu-i acolo?

— Nu e, a dispărut!

— Ești sigur că aici ai priponit-o?

— Da, aici, cunosc bine locul… Uite că pe tufă atîrnă și frînghia cu care am legat-o!

— Cine s-o fi luat?

— Poate s-a dezlegat singură și a fost dusă de curent.

— Sau poate furnicile au luat-o?

— Ce ne facem?

— Deocamdată, hai să trecem puntea și s-o distrugem, propuse Kaștanov. Cel puțin rîul ne va despărți de urmăritori.

Fără a zăbovi o clipă, trecură puntea, care se îndoia sub greutatea lor, și ajunseră pe celălalt mal. Urmăritorii erau acum la vreo sută de pași de rîu.

— Să tragem bîrnele dincoace, altminteri furnicile le pescuiesc din apă, propuse Makșeev.

Cîteva clipe mai tîrziu, cînd primele furnici ajunseră pe mal, bîrnele zăceau la picioarele exploratorilor. Apa adîncă a rîului îi despărțea de urmăritori, care se opriseră pe mal și nu știau ce să facă. Erau vreo douăzeci la număr, dar pe potecă se vedeau venind noi întăriri. În spatele insectelor, în poiană, furnicarul ardea ca un rug imens. Vîlvătăile se ridicau sus de tot, iar rotocoalele de fum negru se înălțau unduindu-se în văzduhul liniștit și formau o trîmbă neagră, înaltă pînă în tăriile cerului.

— Ai crede că erupe un vulcan! zise rîzînd Makșeev. Le-am plătit cu vîrf și îndesat pentru cîte am pătimit din pricina lor.

— Totuși nu ne-am atins țelul, n-am stîrpit toate furnicile de pe aceste meleaguri și acum sîntem nevoiți să dăm bir cu fugiții.

— Problema e cum ajungem la mare?

— Nici nu ne putem gîndi s-o luăm prin pădure, de-a lungul malului.

— Și apoi în felul ăsta am înainta prea încet, iar furnicile ar putea să ne-o ia înainte și să-i atace pe tovarășii noștri…

— Am o idee! Dacă nu putem merge pe uscat, o să înaintăm pe apă. Nu-i greu de construit o plută mică din aceste două bîrne, iar apa o să ne ducă mai repede decît picioarele.

— Bine zici! Dar mai întîi să împrăștiem furnicile, ca să nu ne împiedice să plecăm.

Călătorii își încărcară armele și traseră patru focuri în puhoiul de insecte care se buluciseră pe malul opus. Vreo zece dintre ele fură omorîte pe loc, alte cîteva căzură în apă, iar celelalte se împrăștiară. Cele două bîrne ale punții fură coborîte la repezeală pe apă și legate cu nuiele mlădioase, tăiate din tufișuri. Apoi exploratorii săriră pe pluta improvizată și-i făcură vînt, proptindu-se cu picioarele de mal. Abia apucară să arunce o ultimă privire spre cetățuia în flăcări a dușmanilor lor, că pluta fu luată de curent și porni repede la vale; cînd se apropia prea mult de mal cu vreun capăt, navigatorii se slujeau de armele lor ca de niște prăjini, ca să ajungă din nou în mijlocul rîului. Cîteva furnici îi urmăriră un timp, alergînd pe mal, dar curentul era mai repede și, încetul cu încetul, ele rămaseră în urmă.

Cînd trecură de cot, înainte de a ajunge la marginea pădurii, acolo unde Kaștanov construise rugul său plutitor, navigatorii își văzură cu bucurie barca, pe care curentul o împinsese la mal, vîrînd-o printre tufe.

Pluta fu trasă și ea de curent spre acel loc. Exploratorii prinseră barca, se urcară în ea și începură să vîslească.

După o jumătate de ceas ajunseră cu bine în tabără.