Orașul și stelele

Opt

Imaginea de pe display se topi după ce Alvin ridică mîinile de pe taste. Vreme de o clipă rămase nemișcat, privind dreptunghiul luminos care-i stăpînise gîndurile săptămîni de zile. Făcuse înconjurul lumii; cu acel ecran cercetase fiece metru pătrat al zidurilor exterioare ale Diasparului. Cunoștea orașul mai bine decît oricine în viaţă, exceptîndu-l poate pe Khedron, iar în prezent știa că în ziduri nu se deschidea nici o trecere.

Totuși, nu se simţea cuprins de disperare; nu se așteptase niciodată să fie ușor, că va găsi de la prima încercare ceea ce căuta. Important era faptul că eliminase o posibilitate. Acum trebuia să le studieze pe celelalte.

Se sculă de pe scaun și păși către imaginea din centrul sălii. Îi venea greu să nu o considere un model real al orașului, deși știa că nu e decît proiecţia optică a configuraţiei conţinute de celulele de memorie explorate. Atunci cînd acţiona asupra comenzilor monitorului, deplasîndu-și observatorul în Diaspar, un punct luminos se mișca pe suprafaţa machetei, încît vedea cu exactitate încotro se îndrepta. Punctul respectiv constituise o călăuză utilă în prunele zile, numai că puţin după aceea devenise atît de expert în reglarea coordonatelor, încît se dispensase de ajutorul acestuia.

Orașul se întindea la picioarele sale; îl privea de sus, precum un zeu, iar mintea îi analiza, pe rînd, pașii următori.

Dacă absolut totul dădea greș, problema avea o singură soluţie. Diasparul era menţinut într-o stază permanentă de către circuitele sale, încremenit conform configuraţiei din memorii. Însă și configuraţia respectivă putea fi modificată, iar atunci orașul s-ar fi schimbat. Ar fi fost posibil să reproiecteze o secţiune a zidului exterior, astfel încît ea să conţină o poartă, să introducă noul proiect în monitoare și să lase orașul să se remodeleze după noua sa concepţie.

Bănuia dealtfel că porţiunile destul de întinse de pe tastatura monitorului, al căror scop nu-i fusese explicat de către Khedron, se utilizau tocmai pentru aceste modificări. Ar fi fost inutil să experimenteze cu ele; asemenea comenzi erau blocate, putînd fi utilizate numai cu acordul Consiliului și cu aprobarea Computerului Central. Iar șansele să obţină acordul Consiliului erau infime, chiar dacă și-ar fi pregătit argumente sensibile vreme de decenii ori chiar secole. În plus, ideea nu-l atrăgea cîtuși de puţin.

Își întoarse gîndurile spre cer. Uneori, în fantezii pe care se rușina să și le amintească, își imaginase că redobîndise libertatea văzduhului la care omul renunţase cu atîta timp în urmă. Știa că odată cerurile Pămîntului fuseseră brăzdate de forme ciudate. Nave gigantice, purtînd uneori comori necunoscute, soseau din adîncurile spaţiului pentru a poposi în legendarul Port al Diasparului. Însă Portul se aflase în exteriorul orașului; cu eoni în urmă nisipurile îl îngropaseră. Alvin putea doar să viseze că, undeva în labirinturile Diasparului, se mai găsea tăinuită o mașinărie zburătoare. Dar de crezut nu credea așa ceva. Chiar și atunci cînd aparatele de zbor personale se utilizau în mod curent, era imposibil ca ele să fi fost acceptate vreodată în interiorul orașului.

Pentru o clipă se pierdu în vechiul și familiarul vis. Se imagină stăpînul cerului; lumea se întindea sub el, poftindu-l să călătorească oriunde ar fi dorit. Ceea ce vedea nu constituia lumea epocii sale, ci lumile pierdute ale Zorilor — o panoramă bogată și vie, cu dealuri, lacuri și păduri. Simţi o invidie amară faţă de necunoscuţii săi strămoși, care zburaseră liberi peste întregul Pămînt, lăsîndu-i frumuseţea să apună.

Visele amăgitoare erau însă inutile. Se smulse din atmosfera lor și reveni în prezent. Dacă cerul era inaccesibil, iar drumul pe sol barat, ce mai rămînea?

Ajunsese din nou într-un punct unde avea nevoie de ajutor, deoarece nu mai putea progresa numai prin propriile-i eforturi. Nu-i plăcea să recunoască, dar era suficient de cinstit să nu nege faptul. Inevitabil, gîndurile i se îndreptară spre Khedron.

Alvin nu reușise niciodată să decidă dacă Bufonul îi plăcea sau nu. Era mulţumit că-l întîlnise, recunoscător pentru asistenţă și simpatie. În Diaspar nu exista nimeni altcineva cu care să aibă atîtea gînduri în comun, și totuși anumite trăsături din personalitatea bărbatului îl călcau pe nervi. Poate că de vină era aerul acestuia de detașare ironică, ce uneori lăsa impresia că, în secret, rîdea de eforturile lui Alvin, chiar dacă aparent îl ajuta cum putea mai bine. Din această cauză, ca și datorită independenţei și încăpăţînării sale înnăscute, Alvin ezita să-l solicite pe Bufon altcîndva decît într-un caz extrem.

Stabiliseră să se întîlnească într-o rotondă mică, nu departe de Palatul Consiliului. În oraș se aflau numeroase asemenea locuri izolate, la numai cîţiva metri de artere foarte circulate și cu toate acestea complet separate de ele. De obicei, aici se ajungea doar pe jos, după un ocol destul de lung; alteori se găseau în centrul unor labirinturi rafinat concepute, ceea ce le sporea izolarea. Alegerea unui astfel de loc pentru întîlnire îl caracteriza pe Khedron.

Rotonda nu avea un diametru mai mare de cincizeci de pași și era ascunsă în interiorul unei clădiri uriașe. Nu părea totuși să aibă limite fizice definite, fiind înconjurată de un material albastru-verzui translucid, strălucind cu o lumină palidă, internă. În ciuda faptului că perimetrul nu era vizibil, fusese astfel construită încît nu exista pericolul să te simţi pierdut într-un spaţiu infinit. Ziduri joase, mai scunde decît înălţimea pieptului și întrerupte la distanţe egale de ieșiri, reușeau să dea impresia unui adăpost sigur, fără de care nimeni din Diaspar nu s-ar fi simţit pe de-a-ntregul liniștit. Cînd sosi Alvin, Khedron examina un perete. Suprafaţa acestuia era acoperită cu un mozaic complex de gresii colorate, atît de fantastic combinate încît Alvin nici nu încerca să înţeleagă ce reprezenta.

— Privește mozaicul ăsta, rosti Bufonul. Nu observi nimic ciudat?

— Nu, recunoscu tînărul după o scurta inspecţie. Pe mine mă lasă rece… dar nu-i nimic straniu aici.

Khedron trecu degetele peste gresiile multicolore.

— Nu prea ai spirit de observaţie, remarcă el. Uite-te la muchii — vezi cum s-au rotunjit? Așa ceva vezi arareori în Diaspar. Uzura… sfărîmarea materiei sub asaltul timpului, îmi amintesc o vreme cînd locul acesta era nou-nouţ, doar cu optzeci de mii de ani în urmă, în ultima mea viaţă. Dacă mă voi întoarce peste alte zece vieţi, voi găsi gresiile complet tocite.

— Nu văd nimic surprinzător, replică Alvin. În oraș există și alte lucrări de artă, nu îndeajuns de bune pentru a fi păstrate în circuitele de memorie, dar nici îndeajuns de rele pentru a fi distruse. Bănuiesc că, într-o bună zi, un alt artist va face aici o treabă mai bună. Iar lucrarea aceea va fi protejată împotriva uzurii.

— L-am cunoscut pe cel ce a făcut zidul acesta, reluă Khedron continuînd să cerceteze crăpăturile mozaicului. E curios că mi-o amintesc, căci pe individ nu-l mai ţin minte. Probabil nu l-am plăcut și de aceea l-am șters din amintiri. Rîse scurt: Poate că mozaicul l-am făcut chiar eu, într-una din perioadele mele de inspiraţie artistică și am fost atît de iritat cînd orașul a refuzat să-l treacă în eternitate, încît am hotărît să uit toată afacerea. Uite. Știam că se va rupe!

Izbutise să desprindă o așchie dintr-o gresie aurie și părea extrem de mulţumit de micul sabotaj. Aruncă bucăţica pe jos, adăugînd:

— Acum roboţii de întreţinere vor fi nevoiţi să întreprindă ceva!

Alvin înţelese că era o lecţie pentru el. I-o spunea straniul instinct, cunoscut sub numele de intuiţie, care părea să urmeze scurtături inaccesibile logicii simple. Privi așchia aurie de la picioare, încercînd să o asocieze cumva cu problema sa.

Nu-i fu dificil să găsească răspunsul, odată ce realiză că un astfel de răspuns era posibil.

— Pricep ce încerci să-mi spui. În Diaspar sînt multe lucruri ce nu sînt păstrate în circuitele de memorie, lucruri pe care nu le-aș găsi în monitoarele din Palatul Consiliului. Dacă aș fi mers acolo și aș fi căutat acest perete, nu l-aș fi descoperit.

— Ba zidul cred că da, însă pe el nu s-ar fi aflat nimic.

— Da, am înţeles, încuviinţa Alvin prea nerăbdător să mai despice firul în patru. În același mod, ar putea exista părţi ale orașului niciodată înscrise în circuitele de memorie, dar care să nu fi dispărut încă. Nu înţeleg însă cum mă ajută asta pe mine. Știu că zidul exterior există… și că nu are nici o deschidere în el.

— Poate că nici nu se există vreo ieșire, reflectă Khedron. Nu-ţi promit nimic, dar cred că monitoarele ne-ar învăţa foarte multe — dacă le-ar permite-o Computerul Central. Și cred că a început să te placă.

Pe drumul spre Palat, Alvin medită la ultima remarcă. Pînă atunci considerase că accesul la monitoare se datora exclusiv lui Khedron. Nu se gîndise că la mijloc ar fi putut fi și o anume calitate a sa. Faptul că era un Unic avea multe dezavantaje; o serie de compensaţii îi păreau normale.

În sala unde Alvin petrecuse atîtea ore, imaginea orașului continua să domine. De astă dată o privi cu alţi ochi; lucrurile reprezentate existau în realitate, numai că… probabil nu întreg Diasparul era reprodus acolo. Adevărat, orice nepotriviri ar fi fost minore și, din cîte își dădea seama, imposibil de detectat.

— Am mai încercat cu mulţi ani în urmă, însă comenzile au rămas blocate. Poate acum mă vor asculta.

Întîi încet, apoi cu tot mai multă siguranţă pe măsură ce-și reamintea vechile cunoștinţe, degetele lui Khedron se deplasară pe pupitru, oprindu-se pentru o clipă în punctele nodale ale grilei senzitive.

— Cred că e corect, zise în cele din urmă. Oricum, vom vedea imediat.

Ecranul se aprinse, dar în locul imaginii la care se așteptase Alvin, apăru un mesaj cel puţin ciudat:

— Ce prost sînt, mormăi Khedron. Am făcut totul bine, dar am uitat ce-i mai important. Degetele i se mișcară sigure pe taste, și cînd mesajul dispăru de pe ecran, se răsuci să privească macheta.

— Fii atent, Alvin. Cred că amîndoi vom afla ceva nou despre Diaspar.

Tînărul așteptă răbdător, însă nu se petrecu nimic. Imaginea orașului continua să plutească înainte, în toată splendoarea ei familiară. Tocmai voia să-l întrebe pe Khedron ce anume trebuia să se întîmple, cînd o mișcare bruscă îi atrase atenţia. Întoarse capul rapid într-acolo. Nu fusese decît un licăr, o străfulgerare de abia întrevăzută și nu reuși să distingă ceva clar.

Nu se modificase nimic, Diasparul era la fel cum fusese întotdeauna. Apoi văzu că Bufonul îl urmărea cu un zîmbet sardonic, așa că studie iarăși orașul. De această dată, fenomenul avu loc exact sub ochii lui.

Una dintre clădirile de la marginea parcului dispăru brusc, înlocuită fiind instantaneu de o alta complet diferită. Transformarea fusese atît de rapidă încît dacă ar fi clipit, Alvin n-ar fi remarcat-o. Privi uluit orașul subtil transformat, cu mintea în căutarea unui răspuns. Își aminti cuvintele apărute pe ecran, REGRESIUNEA VA ÎNCEPE… și înţelese de îndată ce se întîmpla.

— Așa arăta orașul cu mii de ani în urmă, șopti el către Khedron. Ne întoarcem în timp!

— O definiţie sugestivă, nu tocmai exactă, replică Bufonul. Ceea ce se întîmplă în fapt, este că monitorul rememorează versiunile anterioare ale Diasparului. Cînd se fac modificări, circuitele de memorie nu sînt pur și simplu golite. Informaţiile conţinute în ele sînt trecute în unităţi de stocare secundare, de uncie sînt rechemate ori de cîte ori apare nevoia. Am programat monitorul să regreseze prin unităţile respective cu viteza de o mie de ani pe secundă. Privim deja Diasparul de acum o jumătate de milion de ani, însă va trebui să ne întoarcem mult în timp pentru a vedea adevăratele schimbări. Voi mări viteza.

Reveni asupra comenzilor, iar în aceeași clipă nu doar o clădire, ci o întreagă stradă dispăru, înlocuită de un uriaș amfiteatru oval.

— Aha, Arena! exclamă Khedron. Îmi amintesc ce zarvă a provocat decizia de a scăpa de ea. Era rareori folosită, dar mulţi continuau s-o admire cu nostalgie.

Monitorul rechema mult mai iute amintirile; imaginea Diasparului gonea în trecut cu milioane de ani pe minut, iar schimbările se efectuau atît de rapid încît ochiul nu mai era capabil să le urmărească în întregime. Alvin observă că modificările orașului aveau o anumită ciclicitate; după o lungă staţionare, urma o avalanșă de reconstrucţii, urmată de o altă perioadă de inerţie. Diasparul semăna cu un organism viu, obligat să-și refacă puterile după fiecare explozie de creștere.

Pe parcursul acestor schimbări, configuraţia de bază a orașului nu se modificase. Clădirile apăreau și dispăreau, însă tiparul străzilor părea veșnic, iar parcul rămînea inima verde a Diasparului. Alvin se întrebă cît de mult putea sonda monitorul în trecut. Putea ajunge pînă la fondarea orașului, să treacă prin vălul despărţind adevărurile istoriei de miturile și legendele Zorilor?

Parcurseseră deja cinci sute de milioane de ani. Dincolo de zidurile Diasparului, însă în afara știinţei monitoarelor, se afla un alt Pămînt. Poate că existau oceane și păduri, sau chiar orașe pe care Omul nu le abandonase încă în prelunga sa retragere spre ultimul cămin.

Minutele se scurseră, fiecare un eon în micul univers al aparatelor. În curînd, își spuse Alvin, se va atinge nivelul celei dintîi memorii stocate, iar regresia va lua sfîrșit. Dar, deși lecţia fusese fascinantă, nu înţelegea cum l-ar ti ajutat să scape din oraș, acum și aici.

Printr-o bruscă și tăcută implozie, Diasparul se contractă la o fracţiune din mărimea sa anterioară. Parcul dispăru, zidul mărginaș de turnuri gigantice, legate între ele, se evaporă. Orașul din faţa lor era deschis lumii deoarece drumurile radiale se întindeau spre limitele imaginii, neîntrerupte de nici o barieră. Acesta era Diasparul înainte ca marea transformare să se abată asupra omenirii.

— N-avem cum merge mai departe, rosti Khedron indicînd ecranul, unde apăruseră cuvintele SFÎRȘITUL REGRESIUNII. Aceasta trebuie să fie cea mai veche imagine din celulele de memorie. Mă îndoiesc că înaintea ei s-au utilizat circuitele de eternitate; totul se uza în mod natural.

Alvin privi modelul străvechiului oraș. Se gîndi la traficul pe care-l cunoscuseră acele drumuri, în vreme ce oamenii veneau și plecau din toate colţurile lumii lor, și alte altor lumi. Aceia fuseseră strămoșii săi, și faţă de ei se simţea mai apropiat decît de actualii tovarăși de viaţă. Dorea să-i vadă, să le cunoască gîndurile atunci cînd umblau pe străzile unui Diaspar aflat la o distanţă de un milion de ani. Totuși gîndurile lor nu puteau fi încărcate de fericire, deoarece ei trăiseră sub umbra Invadatorilor. În cîteva secole aveau să întoarcă spatele gloriei și să ridice un zid împotriva Universului.

Khedron deplasă imaginea displayului de vreo zece ori, înainte și înapoi, prin scurta perioadă ce marca transformarea. Schimbarea dintr-un orășel deschis într-o metropolă apărată de ziduri durase ceva mai mult de o mie de ani. Probabil că în acest răstimp, mașinile care serviseră cu atîta credinţă Diasparul, proiectaseră și construiseră, iar în circuitele de memorie fuseseră introduse datele ce le permiteau îndeplinirea sarcinilor. Acolo intraseră și structurile bazice ale tuturor indivizilor aflaţi în prezent în viaţă, astfel încît, la chemarea unui impuls, să poată fi înveșmîntaţi în materie și renăscuţi în Palatul Creaţiei. Într-un anume fel și Alvin trebuia să fi existat în lumea aceea străveche. Desigur, exista posibilitatea ca persoana sa să fie total sintetizată, să fi fost planificat de artiști, de ingineri ce lucraseră cu unelte de o inimaginabilă complexitate, cu un scop bine definit. Cu toate acestea, i se părea mai probabil ca el să constituie un amalgam al celor ce trăiseră și pășiseră cîndva pe acest Pămînt.

Odată cu noul oraș, foarte puţin mai rămăsese din vechiul Diaspar; parcul îl acoperise aproape în întregime. Înainte de transformare, în centrul Diasparului existase un mic spaţiu verde, înconjurînd punctul de confluenţă ale arterelor radiale. Apoi se extinsese înzecit, ștergînd atît străzi cît și clădiri. Atunci se ridicase Mausoleul lui Yarlan Zey, înlocuind o gigantică construcţie rotundă, aflată la intersecţia străzilor. Alvin nu crezuse niciodată în legendele privind vechimea Mausoleului. Greșise.

— Crezi că putem explora imaginea aceasta, așa cum am procedat cu cea Diasparului contemporan? rosti tînărul fulgerat de un gînd.

Degetele lui Khedron alergară peste comenzile monitorului și ecranul răspunse întrebării. De mult dispărutul oraș începu să se mărească sub ochii lor, în vreme ce poziţia observatorului se deplasa pe străzile ciudat de înguste. Imaginile străvechi ale Diasparului continuau să fie la fel de limpezi și de distincte precum cele ale orașului unde trăiau ei în prezent. Timp de un miliard de ani, circuitele de memorie le menţinuseră într-o fantomatică existenţă, așteptînd momentul cînd cineva urma să le recheme. Și într-adevăr, gîndi Alvin, ceea ce vedea nu reprezenta o simplă rememorare. Era ceva mult mai complex… Era amintirea unei amintiri.

Nu știa ce putea să înveţe de acolo, sau dacă avea să-i fie de folos în căutare. Nu importa însă; privea fascinat în trecut, la o lume care existase pe vremea cînd oamenii încă mai rătăceau printre stele. Indică clădirea circulară, scundă, din centrul orașului.

— Să începem de aici, îi propuse lui Khedron. Mi se pare un început la fel de bun ca oricare altul.

Poate că a fost pur și simplu noroc, poate străfulgerarea unei amintiri străvechi, poate rezultatul logicii elementare. Nu conta deoarece, mai devreme ori mai tîrziu, oricum ar fi ajuns în acest punct — unde convergeau toate arterele radiale ale orașului.

Avu nevoie de zece minute să descopere că ele nu se întîlneau acolo doar din considerente de simetrie… Avu nevoie de zece minute ca să știe că lunga lui căutare își aflase sfîrșitul.