Orașul și stelele

Doisprezece

Cînd Alvin se deșteptă, era miezul nopţii. Ăl trezise ceva, poate un foșnet strecurat în mintea lui, în ciuda nesfîrșitului vuiet al cascadei. Se sculă în capul oaselor și încercă să străpungă bezna cu privirea, în vreme ce, cu răsuflarea oprită, asculta tunetul apei și zgomotele slabe și furișe ale animalelor nocturne.

Nu distingea nimic. Lumina stelelor era prea slabă să dezvăluie ceva din ţinutul întins la cîteva sute de metri dedesubt și doar o linie frîntă mai întunecoasă, eclipsînd aștrii, amintea de munţii dinspre sud.

Îl auzi pe Hilvar foindu-se, apoi deșteptîndu-se și el.

— Ce s-a întîmplat? întrebă acesta în șoaptă.

— Mi s-a părut că aud un zgomot.

— Ce fel de zgomot?

— Nu știu, poate a fost o închipuire…

Cele două perechi de ochi scrutară iarăși noaptea. Apoi Hilvar prinse braţul lui Alvin.

— Acolo! șuieră el.

Departe, spre sud, strălucea un punct luminos, prea jos deasupra orizontului ca să fie o stea. Era ceva orbitor de alb, tivit cu violet, și chiar în vreme ce-i priveau, strălucirea începu să-i crească pînă ce nu mai putu fi privit. După aceea explodă — ca și cum un fulger izbise undeva, sub marginea lumii. Pentru o clipă, munţii și ţinutul înconjurat de ei fură scăldaţi într-o lumină dizolvînd întunericul nopţii. După un răstimp interminabil, răsună și ecoul unei explozii îndepărtate, iar o adiere neașteptată foșni printre ramurile pădurii. Se domoli repede, iar stelele alungate reapărură pe cer, una cîte una.

Pentru a doua oară în viaţa lui, pe Alvin îl încercă teama. Nu într-un mod atît de personal și iminent ca în sala căilor mobile, pe vremea cînd luase hotărîrea de a ajunge în Lys. Era mai mult decît frică, se apropia de respect și copleșire; privea faţa Necunoscutului și simţise că acolo, în spatele munţilor, se afla ceva pe care el trebuia neapărat să-l vadă.

— Ce-a fost asta? șopti într-un sfîrșit.

Urmă o pauză atît de lungă, încît repetă întrebarea.

— Încerc să aflu, răspunse Hilvar și tăcu. Alvin înţelese ce făcea; nu-i mai întrerupse căutarea silenţioasă.

Destul de repede, prietenul său suspină dezamăgit:

— Dorm cu toţii, nu mi-a răspuns nimeni. Ori așteptăm pînă mîine dimineaţă, ori trezesc pe cineva. Dar n-aș vrea s-o fac decît dacă-i foarte important.

Alvin își puse întrebarea ce anume considera Hilvar ca fiind important. Tocmai voia să sugereze, pe un ton ușor sarcastic, că fenomenul la care asistaseră justifica pe deplin întreruperea somnului oricui, însă înainte de a rosti vreun cuvînt, însoţitorul lui continuă pe un ton ce aducea a scuză.

— Mi-am amintit… A trecut mult de cînd nu am mai fost pe aici și nu eram tocmai sigur de poziţia noastră. Trebuie să fi fost Shalmirane.

— Shalmirane?! Există încă?

— Da, aproape că uitasem. Cîndva, Seranis mi-a spus că fortăreaţa se găsește în munţii aceștia. Bineînţeles, o ruină, dar e posibil ca cineva să mai locuiască acolo.

Shalmirane! Pentru cele două civilizaţii, atît de diferite în privinţa culturii și a istoriei, numele poseda rezonanţe mitice. În toată istoria Pămîntului nu existase episod mai măreţ decît cel al apărării lui Shalmirane împotriva unui dușman care cucerise întreg Universul. Deși adevărul se pierduse pe vecie în ceţurile învăluind Epocile Zorilor, legendele nu fuseseră nicicînd uitate și aveau să dureze tot atît cît Omul.

Vocea lui Hilvar răsună din nou în întuneric:

— Cei din sud ne-ar putea spune mai multe. Am cîţiva prieteni acolo, mîine dimineaţă îi voi întreba.

Alvin abia îl auzi. Se scufundase în propriile sale gînduri, străduindu-se să-și amintească tot ce auzise vreodată despre Shalmirane. În fapt, nu prea mult. După epocile scurse de atunci, nimeni nu mai distingea adevărul de mit. Cert rămînea doar faptul că Bătălia de la Shalmirane marcase sfîrșitul cuceririlor Omului și începutul lungului declin.

În munţii aceia, gîndea tînărul, se ascundea poate răspunsul la întrebările lui chinuitoare.

— Cît ar dura să ajungem la fortăreaţă? întrebă el.

— N-am fost niciodată acolo, însă e mult mai departe decît am intenţionat să mergem. Nu cred că ne-ar ajunge o singură zi.

— Nu putem folosi mașina?

— Nu, nu poate traversa munţii.

Alvin căzu pe gînduri. Era obosit, tălpile îl usturau, iar mușchii gambelor îl dureau după efortul neobișnuit. Amînarea explorării îl ispitea, dar exista posibilitatea ca o altă ocazie să nu se mai ivească niciodată.

Sub lumina palidă a stelelor care-și pierduseră puterea, nu puţine din ele stinse de la înălţarea fortăreţei, tînărul se luptă cu sine însuși și, în cele din urmă se hotărî. Nu se schimbase nimic. Munţii continuau să vegheze ţinutul adormit, însă o răscruce se apăruse, ca să dispară după aceea imediat în istorie. Specia umană înainta, se pare, spre un viitor nou și straniu.

Cei doi prieteni nu mai dormiră, iar la cele dintîi licăriri ale zorilor ridicară tabăra. Iarba se acoperise de rouă. Pe Alvin îl uimeau nestematele scînteietoare ce împodobeau verdeaţa din natură. Mersul prin iarba umedă îl fermeca. Privind îndărăt, în susul dealului, își zărea umbra întinzîndu-i-se în urmă — o dîră întunecată peste panta sclipitoare.

Cînd ajunseră la marginea pădurii, soarele urcase deja deasupra peretului estic al Lysului. Aici, Natura redevenise stăpîna. Chiar și Hilvar părea pierdut printre arborii uriași care blocau lumina solară, proiectînd pe sol umbre gigantice. Din fericire, rîul născut din cascadă curgea spre sud, într-o linie prea dreaptă ca să fie naturală; înaintînd de-a lungul lui evitau hăţișurile dese. Cea mai lungă parte a drumului, Hilvar se strădui să-l domolească pe Krif; acesta dispărea la răstimpuri în junglă, ori luneca nebunește peste luciul apei. Pînă și Alvin, pentru care totul continua să fie extrem de nou, simţea că pădurea exercita o fascinaţie aparte, altminteri decît micuţele și sistematizatele păduri din nord. Puţini arbori erau identici; majoritatea se găseau pe diferite trepte de transformare, iar de-a lungul timpului unii reveniseră la formele iniţiale, naturale. În mod evident, mulţi dintre ei nu-și aveau originea pe Pămînt și, probabil, nici în Sistemul Solar. Ridicîndu-se aidoma unor santinele deasupra copacilor mai mici, giganţii sequoia ajungeau la peste o sută de metri înălţime. Cîndva fuseseră consideraţi cele mai străvechi vieţuitoare de pe Terra, fiind mai bătrîne decît Omul.

Rîul se lărgise; din cînd în cînd se desfăcea în salbe de lacuri, unde se aflau insule minuscule. Pe suprafaţa apei alergau în toate direcţiile insecte, mici creaturi multicolore, în ciuda poruncilor lui Hilvar, Krif ţîșnise să se alăture îndepărtatelor rude; dispăruse brusc într-un nor de aripi sclipitoare, stîrnind o sumedenie de bîzîituri nervoase. După o clipă, norul se destrămase, iar Krif gonise înapoi mai repede decît putea fi urmărit cu ochiul liber. Rămăsese apoi lîngă Hilvar, fără să mai încerce o altă escapadă.

Către seară începură să se întrevadă munţii. Rîul, călăuza lor credincioasă, curgea leneș apropiindu-se de finalul călătoriei. Era limpede că înainte de amurg n-aveau cum ajunge la picioarele masivului; cu mult mai devreme, pădurea devenise atît de întunecată încît îngreuna enorm orice înaintare. Arborii gigantici se pierduseră în umbre și un vînt rece scutura frunzișul. Cei doi se pregătiră să înnopteze lîngă un uriaș sequoia roșu, al cărui vîrf era încă luminat de soare.

Cînd acesta asfinţi, lumina mai dăinuia pe undele mișcătoare. Exploratorii — căci așa se considerau acum — rămăseseră în penumbra amurgului, privind rîul și meditînd la cele văzute. În mod neașteptat, Alvin simţi cuprinzîndu-l din nou delicioasa toropeală încercată cu o noapte înainte și se abandonă somnului. Poate că odihna nu era necesară în viaţa lipsită de eforturi a Diasparului, însă aici era binevenită. Adormi, pe buze cu întrebarea cine trecuse ultima dată pe acolo și cu cît timp în urmă…

Soarele se înălţase sus pe cer cînd ei ajunseră înaintea zidurilor muntoase ale Lysului. În faţă terenul urca abrupt, în valuri de stîncă stearpă. Aici rîul se sfîrșea la fel de spectaculos pe cît începuse; solul i se deschidea în cale și el se prăbușea cu urlet, dispărînd din vedere. Alvin încercă să-și închipuie grotele subterane pe unde șerpuia înainte de a ieși iarăși la lumina zilei. Poate că oceanele pierdute ale Terrei continuau să se agite adînc în bezna eternă, iar fluviul bătrîn simţea chemarea lor.

Pentru un moment, Hilvar privi vîrtejul și ţinutul sălbatec întins dincolo de el. Apoi indică o trecătoare, abia vizibilă printre dealuri.

— Shalmirane se găsește în direcţia aceea.

Alvin nu-l întrebă de unde știa; presupunea că mintea lui Hilvar intrase în legătură cu cea a unui prieten aflat la mulţi kilometri depărtare, și că informaţia respectivă îi fusese transmisă în tăcere.

Nu dură mult pînă ajunseră în trecătoare. După ce o străbătură se pomeniră pe un platou ciudat, cu pante line. Pe Alvin nu-l mai încerca oboseala și nici teama — doar o nerăbdare încordată, sentimentul apropierii aventurii. Nu-și dădea seama ce ar fi putut să descopere acolo, însă nu se îndoia că era vorba de ceva neobișnuit și important.

Lîngă vîrf, natura terenului se modifică brusc. Pantele de la bază fuseseră din rocă vulcanică, poroasă, adunată pe alocuri în grămezi mari. Spre vîrf, solul era alcătuit dintr-o suprafaţă dură, sticloasă și periculos de alunecoasă, de parcă Stîncile se topiseră cîndva, scurgîndu-se în josul muntelui.

Buza platoului se afla foarte aproape. Hilvar o atinse primul, iar după cîteva clipe Alvin se opri, amuţit, alături. Ședeau nu pe marginea unui platou, cum se așteptaseră, ci pe marginea unui crater gigantic, adînc de aproximativ un kilometru și cu un diametrul de alţi cinci. În faţa lor, terenul cobora abrupt, mai lin spre fund și apoi se înălţa iarăși, tot mai aproape de verticală, către marginea diametral opusă. Partea centrală a craterului conţinea un lac circular, a cărui suprafaţă tremura înfiorată din adîncuri.

Deși plasată direct în bătaia razelor solare, întreaga depresiune era complet neagră. Alvin și Hilvar nici măcar nu ghiceau natura substanţei pereţilor, dar părea roca unei lumi ce nu cunoscuse niciodată ziua. Sub picioarele lor, ocolind întregul crater, se întindea o bandă metalică neîntreruptă, lată de aproape o sută de metri, fără cea mai mică urmă de coroziune.

Obișnuindu-se cu acel peisaj nepămîntean, cei doi prieteni realizară că întunecimea craterului nu era atît de absolută pe cît crezuseră ei. Ici-colo, atît de rapid că nu se sesizau decît indirect, mici sclipiri luminoase scînteiau în pereţii de abanos. Apăreau aleator, dispărînd imediat după aceea, aidoma reflexiilor stelelor pe valurile mării.

— Minunat! exclamă Alvin. Dar ce anume e?

— Mie îmi pare un soi de reflector.

— E prea negru!

—-Numai pentru ochii noștri, nu uita. Nu știm ce fel de radiaţii se utilizau atunci.

— Parcă nu-mi vine să cred că asta-i totul. Unde-i fortăreaţa?

Hilvar indică lacul.

— Uită-te atent.

Alvin scrută suprafaţa tremurătoare a apei, încercînd să deslușească tainele ascunse dedesubt. La început nu zări nimic, apoi distinse o reţea vagă de lumini și umbre, în zonele mai puţin adînci de pe margini. Izbuti să urmărească configuraţia respectivă pînă spre centrul lacului, unde adîncurile adăposteau probabil alte mistere.

Undele întunecate acoperiseră fortăreaţa. Acolo jos se găseau ruinele unor clădiri cîndva măreţe, năruite de timp. Nu fuseseră însă toate înecate, deoarece tînărul remarcă mormane de bolovani, blocuri uriașe ce alcătuiseră cîndva ziduri masive, în partea cealaltă a craterului. Apa clipocea lîngă ele, dar nu se ridicase îndeajuns pentru a-și definitiva victoria.

— Să ocolim lacul, șopti Hilvar de parcă proporţiile dezolării i-ar fi înfiorat sufletul. Poate descoperim ceva în ruinele acelea.

Pe parcursul primelor sute de metri, pereţii craterului se dovediră atît de abrupţi și netezi încît cu greu își păstrau poziţia verticală, dar cînd ajunseră la zonele mai line fură în stare să umble fără dificultate. În apropiere de mal, abanosul lucios al suprafeţei era ascuns de un strat subţire de ţărînă, suflată de vînturile din Lys de-a lungul vremurilor.

La vreo patru sute de metri depărtare, blocuri uriașe de stîncă se îngrămădeau unele peste altele, aidoma unor cuburi gigantice. Aici se mai putea încă identifica o porţiune dintr-un zid masiv; ceva mai încolo două obeliscuri sculptate străjuiau o intrare, odinioară plină de măreţie. Pretutindeni creșteau licheni și plante tîrîtoare, copăcei închirciţi, iar vîntul sufla încet în jurul lor.

Alvin și Hilvar se apropiară de ruinele lui Shalmirane. Împotriva acelor ziduri, a energiilor adăpostite de ele, fulgeraseră și tunaseră și fuseseră înfrînte forţe capabile să nimicească o lume. Cîndva, cerurile pașnice fuseseră brăzdate de focuri smulse din inimile sorilor, iar munţii Lysului tremuraseră aidoma unor fiinţe vii sub furia stăpînilor lor.

Nimeni nu reușise vreodată să cucerească fortăreaţa. Dar acum invincibila cetăţuie cedase — capturată și distrusă de lujerele răbdătoare ale iederii, de generaţiile de viermi orbi, de apele încet crescătoare ale lacului.

Copleșiţi de măreţia ei, cei doi tovarăși pășiră tăcuţi spre colosala ruină. Intrară în umbra unui portal spart și pătrunseră într-un canion, unde stînca muntelui se despica în două. Înainte se afla lacul și în scurt timp apa clipoceau la picioarele lor. Unde micuţe, înalte de numai cîţiva centimetri, se spărgeau de malul îngust.

Hilvar rupse primul tăcerea. În glasul lui răsuna o notă de nesiguranţă ce-l determină pe Alvin să îl privească surprins.

— Nu-nţeleg, rosti încet. Dacă vîntul nu ajunge pînă aici, ce anume produce valurile astea? Apa ar trebui să fie nemișcată.

Înainte ca prietenul să îi răspundă, Hilvar se trînti la pămînt, întoarse capul pe o parte, și-și afundă urechea dreaptă în apă. Alvin se întrebă ce spera să descopere într-o asemenea poziţie, apoi își dădu seama că Hilvar asculta. Șovăind — pentru că undele negre nu păreau deloc îmbietoare — îl imită.

Șocul răcelii dură numai o secundă; după aceea auzi slab, dar distinct, un bubuit ritmic și continuu. Parcă jos, în străfundurile apelor, pulsa o inimă gigantică.

Scuturîndu-și apa din păr, tinerii se priviră tăcuţi. Nici unul n-ar fi spus cu glas tare ceea ce gîndea… că lacul era viu!

— Ar fi mai bine dacă am cerceta ruinele, fără să ne apropiem de lac, spuse în cele din urmă Hilvar.

— Crezi că e ceva acolo? întrebă Alvin arătînd enigmaticele vălurele care continuau să i se spargă la picioare. Să fie oare periculos?

—— Nimic din ceea ce posedă un creier inteligent nu e periculos.

(Adevărat? socoti Alvin. Dar Invadatorii?)

— Nu pot detecta nici un fel de gînduri și totuși am senzaţia că nu sîntem singuri. Foarte ciudat.

Reveniră încet spre ruinele fortăreţei, fiecare purtînd în minte zgomotul subacvatic, înfundat și permanent. Alvin avea impresia că ciudăţeniile sporiseră și că, în ciuda eforturilor, se îndepărta tot mai mult de deslușirea adevărurilor pe care le căuta.

Nu părea probabil ca ruinele să le dezvăluie ceva, totuși scotociră atenţi printre grămezile de resturi și maldărele uriașe de bolovani. Poate că acolo se afla cimitirul de mașini — acele mașini care funcţionaseră cu atîta vreme în urmă, inutile astăzi dacă s-ar fi întors Invadatorii. De ce nu mai reveniseră însă niciodată? Însă asta era o altă problemă și Alvin avea suficiente enigme care-și așteptau rezolvarea. Nu trebuia să mai caute altele în plus.

La cîţiva metri de lac, descoperiră printre ruine un spaţiu liber. Fusese năpădit de buruieni, dar o căldură teribilă le pîrjolise și la apropierea celor doi se fărîmară în cenușă, lipindu-se de încălţările lor. În mijloc se găsea un trepied metalic, ferm ancorat în sol, susţinînd un cerc ușor înclinat axial, astfel încît era aţintit asupra unui punct situat cam la jumătatea distanţei dintre orizont și zenit. La prima vedere cercul păru gol, apoi, cînd Alvin privi mai atent, văzu că în interiorul lui se găsea o ceaţă fină, înșelătoare pentru ochi, pîlpîind undeva la marginea spectrului vizibil: licărul energiei. Din acest aparat, era convins, ţîșnise explozia de lumină ce-i ademenise în vechiul Shalmirane.

Nu îndrăzniră să se apropie, păstrînd prudenţi o distanţă sigură. O descoperire importantă, socoti Alvin. Mai rămînea de aflat cine și în ce scop instalase aparatul. Cercul era clar înclinat spre spaţiu. Oare fulgerul văzut de ei fusese un semnal? Ipoteza dădea naștere unor implicaţii care le tăiau răsuflarea.

— Alvin, rosti brusc Hilvar cu voce calmă, dar apăsată. Avem musafiri.

Tînărul se răsuci pe călcîie și se trezi privind un triunghi de ochi lipsiţi de pleoape. Cel puţin, aceasta a fost prima lui impresie. În spatele ochilor zări după aceea silueta robotului, mică și complexă. Plutea în văzduh cam la un metru deasupra solului și nu semăna cu nici un altul văzut pînă atunci de Alvin.

După ce depăși surpriza, redeveni stăpîn pe sine. Întreaga viaţă comandase mașinilor, iar faptul că aceasta nu-i era familiară nu constituia un impediment. La urma urmei, nu văzuse mai mult decît cîteva procente din roboţii care-i satisfăceau solicitările zilnice în Diaspar.

— Poţi vorbi? întrebă.

Tăcere.

— Te dirijează cineva?

Iarăși tăcere.

— Pleacă. Apropie-te. Ridică-te. Coboară.

Nici una din comenzile mentale convenţionale nu produse efect. Robotul rămînea inactiv, parcă dispreţuitor. Rezultau imediat două posibilităţi: fie era prea limitat pentru a înţelege comenzile, fie din contra, îl caracteriza un grad înalt de inteligenţă, posedînd capacităţi proprii de voinţă și alegere. În acest din urmă caz, trebuia tratat ca pe un egal. Și încă putea fi subestimat, dar robotul nu i-ar fi purtat resentimente; orgoliul nu fusese inclus printre viciile mașinilor.

Hilvar nu se abţinu să nu rîdă de confuzia evidentă a prietenului său. Era gata să-i propună să preia el sarcina stabilirii legăturii, cînd vorbele i se topiră pe buze. Tăcerea din jurul lui Shalmirane fu destrămată de un zgomot ameninţător, imposibil de interpretat greșit — pleoscăitul unui corp uriaș, șiroind de apă.

Pentru a doua oară de la plecarea din Diaspar, Alvin își dori să fie acasă. Apoi realiză că nu aceasta era starea potrivită pentru a întîmpină aventura, și înaintă încet, dar hotărît, spre lac.

Creatura care ieșea din apa întunecată părea o parodie monstruoasă a robotului, alcătuită însă din materie organică. Dispunerea similară a ochilor nu putea fi o coincidenţă, întrucît fusese reprodusă în mare și configuraţia tentaculelor, a membrelor poliarticulate. Acolo însă asemănările încetau. Robotul nu avea dantelăria de aripioare delicate ce băteau permanent apa, nenumăratele picioare butucănoase pe care fiinţa avansa spre mal și nici supapele de aspiraţie, sau orice ar fi fost ele, șuierînd zgomotos în aerul rarefiat.

Trupul creaturii rămăsese sub unde; doar primii trei metri îi scoase în mediul evident nefamiliar. Lungimea totală părea să fie de vreo cincisprezece metri, dar și cineva lipsit de cunoștinţe de biologie ar fi remarcat aspectul general de improvizaţie al monstrului, construcţia neglijentă, de parcă elementele constitutive ar fi fost executate grosolan și asamblate în grabă, atunci cînd nevoia se ivise.

În pofida dimensiunilor animalului și a temerilor iniţiale, după ce îl studiară cu atenţie, Alvin și Hilvar nu se mai simţiră îngrijoraţi. Creatura era în mod limpede stîngace; pur și simplu nu putea fi considerată o ameninţare serioasă, chiar dacă ar fi existat motive să fie privită astfel. Omul își învinsese de multă vreme spaima copilărească datorată unui aspecte neobișnuite. Teama respectivă nu reușise să supravieţuiască primului contact cu o civilizaţie extraterestră prietenoasă.

— Lasă-mă pe mine, șopti Hilvar. Mă pricep la animale.

— Dar nu-i un animal, replică tot în șoaptă Alvin. Sînt sigur că este o fiinţă inteligentă și că robotul ăla e proprietatea sa.

— Este posibil să fie și invers. Oricum, e extrem de ciudat. Nu detectez nici urmă de gînd. Hei… dar ce se-ntîmplă?

Monstrul nu se clintise din loc. Era în continuare ridicat pe jumătate la malul apei, poziţie menţinută printr-un efort ce părea considerabil. Însă în centrul triunghiului format de ochii lui începuse să apară un fel de membrană semitransparentă — o membrană care pulsa și tremura, emiţînd sunete grave, aidoma unor bubuituri rezonante formînd cuvinte ininteligibile. Devenise evident că fiinţa încerca să le vorbească.

Încercarea aceea disperată de comunicare emoţiona. Timp de cîteva minute, creatura se chinui zadarnic, apoi brusc, lăsă impresia că își înţelesese greșeala. Membrana pulsatorie se contractă, iar sunetele crescură în înălţime cu cîteva octave, intrînd în spectrul de frecvenţă al vorbirii umane. Începură să se audă frînturi distincte de cuvinte, intercalate între mormăieli de neînţeles. Fiinţa își reamintea un vocabular știut cîndva, cu multă vreme în urmă, dar pe care nu-l mai utilizase de atunci.

Hilvar interveni:

— Acum te înţelegem, spuse el, pronunţînd clar și răspicat. Te putem ajuta? Ți-am văzut semnalul. Venim din Lys.

La auzul numelui «Lys», fiinţa păru că-și pierde vioiciunea, ca dezamăgită.

— Lys, repetă ea. Nu putea rosti corect litera «s», astfel încît se auzea «Lyd». Mereu din Lys. Niciodată nu vine altcineva. Noi îi chemăm pe Cei Mari, însă ei nu ne aud.

— Cine sînt Cei Mari? întrebă Alvin, aplecîndu-se înainte cu interes. Aripioarele delicate fremătară spre cer.

— Cei Mari, de pe planetele zilei veșnice. Ei vor veni. Stăpînul ne-a promis.

Răspunsul nu lămurea deloc misterul, dar înainte ca Alvin să continue, Hilvar vorbi. Întrebările sale erau atît de răbdătoare, pline de înţelegere și în același timp pătrunzătoare, încît Alvin nu îl întrerupse, în pofida nerăbdării. Nu recunoștea superioritatea inteligenţei lui Hilvar, însă nu exista îndoială că abilitatea acestuia de a trata cu animalele se extindea asupra uluitoarei creaturi. Mai mult, ea chiar părea să-l agreeze. Vorbirea îi deveni tot mai clară, iar dacă la început se limitase la propoziţii scurte și directe, mai apoi răspunsurile ei cîștigară în complexitate, oferind informaţii suplimentare.

Alvin nu simţi scurgerea timpului în vreme ce Hilvar reconstituia o poveste incredibilă. Nu puteau, desigur, să descopere întregul adevăr; rămînea loc pentru nenumărate ipoteze și argumentări. Pe măsură ce răspundea întrebărilor, înfăţișarea fiinţei începu să se modifice. Se retrase înapoi în lac, picioarele butucănoase care o sprijiniseră dispărură, contopindu-se cu restul trupului. Brusc se petrecu o transformare și mai extraordinară. Cei trei ochi uriași se închiseră, se contractară în niște puncte, dispărînd complet. Fiinţa părea să vadă tot ce dorea, neavînd nevoie de organe vizuale.

Alte schimbări mai subtile aveau loc permanent, iar în final deasupra apei rămase doar diafragma vibratoare cu ajutorul căreia vorbea. Fără îndoială, și ea urma să se topească în masa amorfă de protoplasma, cînd rolul ei avea să înceteze.

Lui Alvin îi venea greu să creadă că inteligenţa exista într-o formă atît de instabilă. Dar surpriza cea mare nu sosise încă… Deși originea extraterestră a fiinţei era evidentă, trecu destul pînă ce Hilvar, în pofida vastelor cunoștinţe de biologie, să-și dea seama de tipul de organism pe care-l aveau înainte: nu o singură entitate. Dealtfel în permanenţă spusese «noi» referindu-se la sine. Nu era altceva decît o colonie de creaturi independente, organizate într-un întreg și controlată de forţe necunoscute.

Animale oarecum similare — de pildă meduzele — existaseră cîndva din abundenţă în oceanele Pămîntului. Unele de dimensiuni uriașe, purtîndu-și pe lungimi de douăzeci-treizeci de metri corpurile transparente și jungla de tentacule vezicante. Însă nici unul dintre ele nu posedase scînteia inteligenţei și nu depășise reacţiile reflexe în faţa unor stimuli simpli.

Însă în acest caz inteligenţa nu putea fi pusă sub semnul îndoielii, chiar dacă părea să se găsească într-un proces de decădere. Alvin urma să-și amintească mereu nepămînteasca întîlnire, pe Hilvar potrivind laolaltă, fără grabă, fragmentele istoriei Stăpînului. Polipul proteic își căuta cuvintele de mult uitate, lacul întunecat mîngîia ruinele din Shalmirane, iar robotul trioptic îi fixa cu ochi neclintiţi.