Orașul și stelele

Douăzeci și cinci

Jeserac pășea, tăcut și năucit, pe străzile unui Diâspar pe care nu-l mai văzuse niciodată. Într-adevăr, diferea atît de mult de orașul unde își trăise vieţile, încît aproape nu-l mai recunoștea. Știa că era Diasparul, deși nu se oprise nici o clipă să se întrebe cum anume îl identificase.

Străzile erau înguste, clădirile mai scunde… iar parcul dispăruse. Sau mai exact, încă nu exista. Era Diasparul dinaintea transformării, Diasparul deschis lumii și Universului. Deasupra orașului, cerul era albastru și presărat cu ghemotoace albe de nori, răsucindu-se și învîrtindu-se lent în vîntul cae sufla peste chipul unui Pămînt mai tînăr…

Trecînd prin și pe sub nori, se zăreau călători ai văzduhului mult mai substanţiali. La kilometri deasupra, brăzdînd cerurile cu dantelăria lor tăcută, soseau și plecau navele legînd Diasparul de lumile exterioare. Jeserac privi îndelung misterul și splendoarea cerului deschis. Pentru o clipă, spaima îi străpunse inima. Se simţea gol, lipsit de apărare, conștient că acoperișul albastru și liniștit nu era decît o coajă subţire, îndărătul căreia se întindea spaţiul, cu tainele și primejdiile sale.

Teama nu era îndeajuns de puternică pentru a-i paraliza voinţa. O parte a creierului său știa că totul nu e decît un vis, iar un vis nu-i putea face rău. Avea să plutească prin el, savurînd ceea ce îi prezenta, pînă cînd se va trezi iarăși în orașul familiar.

Umbla prin Diaspar mergînd spre punctul unde se înălţase odată Mausoleul lui Yarlan Zey. Acum nu se mai afla nici un monument — doar o clădire circulară scundă, cu multe intrări boltite. La una din ele îl aștepta un bărbat.

Jeserac ar fi trebuit să fie copleșit de uimire, dar în prezent nimic nu-l mai putea surprinde. Cumva, i se părea normal să se afle faţă în faţă cu constructorul Diasparului.

— Presupun că m-ai recunoscut, vorbi Yarlan Zey.

— Bineînţeles. Ți-am văzut statuia de o mie de ori. Știu că visez și că în fapt, nici unul dintre noi nu este aici.

— Orice s-ar întîmpla nu trebuie să te sperii. Urmează-mă și nu uita că nimic nu te poate atinge întrucît, cînd vei dori, te vei deștepta în Diaspar, în epoca ta.

Ascultător, Jeserac îl însoţi, cu mintea ca un receptor lipsit de spirit critic. O amintire, ori ecoul unei amintiri îl preveni asupra celor ce aveau să se întîmple. Știa că altă dată ar fi tresărit îngrozit, dar astăzi nu simţea nimic, nici o teamă. Era liniștit, conștient de irealitatea experienţei, iar prezenţa lui Yarlan Zey părea un talisman împotriva oricăror primejdii.

Puţini coborau pe căile mobile conducînd în adîncurile clădirii; erau singuri atunci cînd se opriră tăcuţi lîngă cilindrul prelung, aerodinamic, capabil să îi scoată din oraș într-o călătorie ce altă dată lui Jeserae i-ar fi distrus mintea.

Cînd călăuza îi indică ușa deschisă, ezită o clipă în prag, apoi păși înăuntru.

— Vezi? surîse Yarlan Zey. Relaxează-te și nu uita că ești în siguranţă… Nimic nu te poate atinge.

Și Jeserac îl crezu. Simţi un fior vag de neliniște cînd intrarea tunelului lunecă silenţios spre el, iar vehiculul începu să-și sporească viteza, gonind prin adîncurile Pămîntului. Indiferent ce spaime ar fi nutrit, le uită în dorinţa de a se adresa legendarului personaj.

— Nu ţi se pare ciudat că, deși cerurile ne sînt deschise, am încercat să ne îngropăm în Pămînt? rosti Yarlan Zey. Este numai începutul bolii la al cărei sfîrșit asiști în epoca de unde vii. Omenirea a fost înspăimîntată de ceea ce se află acolo, în spaţiu, și curînd va închide toate ușile ce duc spre Univrs.

— Dar am zărit multe nave pe cerul Diasparului!

— N-o să le mai vezi mult timp. Am pierdut contactul cu stelele. Pînă și planetele vor deveni pustii. Ne-au trebuit milioane de ani ca să parcurgem drumul spre exterior și doar cîteva secole ca să revenim acasă. Iar peste puţin timp vom abandona cea mai mare parte a Terrei însăși.

— De ce aţi făcut-o însă? întrebă Jeserac. Cunoștea răspunsul, totuși se simţea obligat să pună întrebarea.

— Ne trebuia un adăpost care să ne apere de două lucruri: teama de moarte și teama de spaţiu. Eram o rasă bolnavă și nu mai doream să jucăm un rol în Univers… și de aceea am pretins că el nici nu există. Privisem haosul bîntuind printre stele și am tînjit după stabilitate și pace. Diaspar trebuia închis, încît nimic nou să nu pătrundă vreodată în el.

Am conceput orașul pe care îl cunoști și am inventat un trecut fals să ne ascundă lașitatea. Ah, n-am fost primii care să o facă, dar am fost primii ce au făcut-o cu atîta grijă. Am remodelat sufletul omenesc, răpindu-i ambiţia și pasiunile înflăcărate, să fie mulţumit cu lumea oferită lui acum.

Construirea orașului și a mașinilor sale a luat o mie de ani. Pe măsură ce fiecare constructor își sfîrșea sarcina, mintea îi era ștearsă de orice amintiri, i se implanta un set amănunţit de memorii false, iar identitatea i se stoca în circuite pînă la momentul potrivit pentru a fi rechemată.

În cele din urmă a sosit și ziua cînd în Diaspar n-a mai rămas nici un singur om în viaţă; doar Computerul Central, urmînd instrucţiunile programate și controlind Băncile Memoriei unde dormeam cu toţii. Nu mai exista nimeni care să fi avut contact cu trecutul — și astfel, din acest punct, istoria a început din nou.

Unul cîte unul, într-o ordine prestabilită, am fost rechemaţi din circuitele de memorie, căpătînd iarăși trupuri. Aidoma unei mașini de-abia puse în funcţiune, Diasparul a început să-și îndeplinească misiunea pentru care fusese creat.

Totuși, încă de la început, unii dintre noi au avut îndoieli. Eternitatea înseamnă foarte mult. Înţelegeam riscul de a nu lăsa nici o cale de ieșire, izolîndu-ne total de Univers. Nu ne puteam opune dorinţei civilizaţiei noastre, de aceea am acţionat în secret, operînd modificările pe care le consideram necesare.

Unicii au reprezentat invenţia noastră. Urmau să apară la intervale mari de timp și, dacă circumstanţele le permiteau, urmau să afle dacă în afara Diasparului se găsea și altceva care să merite să fie contactat.

Nu ne-am închipuit niciodată că va dura atît pînă cînd unul din ei va reuși — dar nici n-am bănuit că succesul va fi atît de grandios.

În ciuda suspendării facultăţilor critice, constituind însăși esenţa unui vis, Jeserac se întrebă cum de reușea Yarlan Zey să vorbească cu atîta siguranţă despre lucruri petrecute la un miliard de ani după moartea lui. Îl descumpănea — nu mai știa unde se găsește în spaţiu și în timp.

Drumul se apropia de final. Pereţii, tunelului nu mai fulgerau pe lîngă el cu viteze ameţitoare Yarlan Zey vorbi cu o forţă și o autoritate nedovedite pînă atunci.

— Trecutul s-a dus, ne-am îndeplinit sarcina, fie ea bună sau rea. Cînd ai fost creat, Jeserac, ţi s-a implantat teama de lumea exterioară și predispoziţia de a rămîne în interiorul orașului — caracteristici comune tuturor celor din Diaspar.

Acum șiii că teama aceasta e lipsită de temei, că ţi-a fost impusă artificial. Eu, Yarlan Zey care ţi-am impus-o, te eliberez de ea. Ai înţeles?

Cu acele ultime cuvinte, glasul lui crescu, pînă păru să răsune pretutindeni. Transportorul subteran în care goneau pîlpîi și tremură în jurul lui Jeserac, de parcă visul se apropia de sfîrșit. Totuși, pe măsură ce imaginile se destrămau, continua să audă glasul poruncitor tunîndu-i în creier:

— Nu-ţi mai este frică, Jeserac.

Nu-ţi mai este frică.

Se zbătu, înotînd spre realitate tot așa cum un scufundător urcă din adîncurile oceanului spre suprafaţă. Yarlan Zey dispăruse, lăsînd în urma lui un vălmășag de glasuri cunoscute, dar pe care nu le identifica. Ele îi vorbeau încurajator, se simţi sprijinit de mîini prietenoase. Apoi, ca un revărsat de zori, realitatea revent. Deschise ochii și-i văzu alături pe Alvin, Hilvar și Gerane, ușor neliniștiţi. Îi ignoră; spiritul îi era prea copleșit de minunăţiile așternute înaintea lui — panorama pădurilor și a rîurilor, cupola de smarald a cerului deschis.

Se afla în Lys și nu-i mai era frică.

Nimeni nu-l tulbură, în vreme ce momentul respectiv i se imprima în minte pentru vecie. În final, cînd se convinse că era înconjurat de un prezent real, se întoarse către ceilalţi.

— Mulţumesc, Gerane. N-am crezut că vei reuși.

Psihologul zîmbi mulţumit de sine și regla o mașinărie micuţă ce plutea în aer.

— Ne-ai speriat de cîteva ori, recunoscu el. O dată sau de două ori, ai început să pui întrebări la care nu ţi se putea răspunde logic și m-am temut că voi fi nevoit să întrerup secvenţa.

— Dar dacă Yarlan Zey nu m-ar fi convins… ce-ai fi făcut!

— Te-am fi păstrat în stare de inconștienţă și te-am fi dus înapoi în Diaspar, unde te-ai fi trezit în mod natural, fără să știi nimic de călătoria în Lys.

— Acel Yarlan Zey… cîte din spusele lui sînt adevărate?

— Cred că majoritatea. Dar pe mine nu mă interesa atît respectarea adevărului istoric, cît autenticitatea acestei saga. Callitrax a vizionat-o și n-a găsit nici o eroare. Bineînţeles, se bazează pe datele cunoscute despre Yarlan Zey și despre originea Diasparului.

— Acum vom deschide cu adevărat orașul, interveni Alvin. Probabil va dura mult, dar în cele din urmă cred că vom izbuti să neutralizăm această teamă, ca oricine dorește să și poată părăsi Diasparul.

— Sigur va dura mult, replică sec Gerane. Nu uitaţi că Lys n-are cum să primească cîteva sute de milioane de oaspeţi, dacă toţi cei din Diaspar vor decide să vină aici. Nu cred că ipoteza e probabilă, totuși posibilitatea există.

— Lucrurile se vor rezolva de la sine. O fi Lysul mic, dar lumea-i largă. De ce s-o lăsăm in stăpînirea deșertului?

— Continui să visezi, Alvin, tocmai mă întrebam ce vei face de-acum încolo, zîmbi Jeserac.

Tînărul nu răspunse. În ultimele săptămîni, aceeași întrebare îl frămîntase tot mai mult. Coborînd spre Airlee, rămase în urma celorlalţi, dus pe gînduri. Oare veacurile pe care ie avea înainte aveau să însemne doar o lungă coborîre?

Răspunsul se afla în mîinile lui. Se eliberase de destin, așa încît putea începe să trăiască.