Orașul și stelele

Șapte

— Ți-a luat ceva timp, totuși știam că, mai devreme sau mai tîrziu, mă vei vizita.

Siguranţa lui Khedron îl irita pe tînăr; nu-i plăcea să-și vadă comportamentul prezis cu atîta precizie. Se întrebă dacă Bufonul îi urmărise căutările, ori dacă știa exact ce anume încercase.

— Vreau să găsesc o ieșire din oraș, declară răspicat. Trebuie să existe și cred că m-ai putea ajuta s-o găsesc.

Un moment, Khedron tăcu. Dacă dorea, putea încă întoarce spatele drumului ce se deschisese înaintea lui, conducînd spre un viitor ce-i depășea puterile de premoniţie. Un altul n-ar fi ezitat; nici un locuitor al orașului, n-ar fi îndrăznit să deranjeze fantomele din vremuri moarte cu milioane de secole în urmă. Poate că nu era nici un pericol, poate că nimic nu era în stare să modifice încremenirea veșnică a Diasparului. Însă dacă exista posibilitatea apariţiei în lume a unui lucru nou și straniu, acum era ultima ocazie pentru a împiedica această apariţie.

Actuala ordine a lucrurilor în mulţumea pe Khedron. Adevărat, din cînd în cînd tulbura el ordinea aceea, dar numai superficial. Era un critic și nu un revoluţionar. Dorea să stîrnească numai vălurele pe suprafaţa acelui fluviu temporal, însă cursul refuza să-l schimbe. Înclinaţia spre aventură, cu excepţia celei pur mentale, îi fusese eliminată la fel de grijuliu și de atent ca ia toţi ceilalţi locuitori ai Diasparului.

Totuși mai avea, aproape stinsă, o scînteie de curiozitate, trăsătura care reprezentase cîndva darul cel mai de preţ al Omului. Și era pregătit să-și asume un anume risc.

Îl privi pe Alvin și încercă să-și amintească propria lui tinereţe, visele vechi de cinci sute de ani. Orice clipă a trecutului pe care voia s-o revadă era încă limpede și bine definită în memorie. Precum mărgelele unui șirag, viaţa prezentă și cele dinaintea ei se succedau una cîte una; el putea apropia mental și să examineze pe oricare dintre ele. Majoritatea bătrînilor Khedroni îi erau acum străini; tiparele de bază erau aceleași, însă greutatea experienţei îi separa pentru totdeauna. Dacă ar fi dorit; și-ar fi scos complet din minte încarnările anterioare înainte de a reintra în Palatul Creaţiei, să doarmă pînă la următoarea trezire. Dar așa ceva ar fi însemnat un fel de moarte, iar el nu se simţea pregătit pentru ea. Prefera să continue să adune tot ceea ce-i oferea viaţa, aidoma unui nautil adăugînd răbdător celule noi pe spirala fiinţei sale lent crescătoare.

În tinereţe, Khedron nu se deosebise cu nimic de tovarășii săi. Preluase rolul căruia îi fusese destinat cu multă vreme în urmă, abia în momentul cînd depășise vîrsta critică și amintirile latente îi reveniseră. Uneori nutrea un resentiment, gîndindu-se că inteligenţele care înălţaseră cu atîta măiestrie Diasparul erau capabile chiar și acum, după atîta vreme, să-l manevreze ca pe o marionetă. Poate că se ivise, iată, șansa prea mult amînatei răzbunări. Apăruse un nou actor, capabil să tragă cortina finală peste o piesă cu prea multe acte.

Simpatia faţă de cineva a cărui singurătate era chiar mai profundă decît a sa, plictiseala produsă de, mileniile cu repetări continue și simţul drăcesc al farsei au constituit factorii care l-au determinat pe Khedron să acţioneze.

— Poate te voi ajuta, îi spuse lui Alvin. Nu vreau totuși să-ţi trezesc speranţe neîntemeiate. Așteaptă-mă peste o jumătate de ceas la intersecţia dintre Raza Trei și Inelul Doi. În cel mai rău caz îţi promit o călătorie interesantă.

Alvin ajunse cu zece minute mai devreme în locul întîlnirii, situat în capătul opus al orașului. Așteptă răbdător, în vreme ce căile mobile curgeau într-una pe lîngă el, purtînd pasageri mulţumiţi și calmi spre treburi lipsite de importanţă. În cele din urmă, zări în depărtare silueta înaltă a lui Khedron și după încă o clipă, se găsi pentru prima data alături de Bufon. Nu mai era o imagine tridimensională; cînd își atinseră palmele în salutul străvechi, Khedron se dovedi cît se poate de real.

Bufonul se așeză pe o balustradă din marmură și-l studie pe Alvin cu o curiozitate nedisimulată.

— Mă-ntreb, începu el, dacă știi ce-mi ceri. Și mai ales, ce vei face dacă îţi ofer ceea ce-mi ceri? Crezi, într-adevăr, că ai fi capabil să părăsești orașul, presupunînd că descoperi o ieșire?

— Sînt sigur, replică curajos tînărul, dar Khedron îi citi incertitudinea din glas.

— Atunci dă-mi voie să-ţi spun un lucru de care poate nu-ţi dai seama. Vezi turnurile de acolo? Arătă spre vîrfurile gemene ale Centralei Energetice și ale Palatului Consiliului, aflate faţă în faţă pe malurile unui canion adînc de doi kilometri. Să zicem că aș instala între ele, acolo sus, o punte perfect imobilă, dar lată de numai cincisprezece centimetri. Ai avea curajul să treci pe ea de la un turn la celălalt?

Alvin ezită.

— Nu știu, răspunse într-un tîrziu. Cred că nici n-aș încerca.

— Sînt absolut sigur că n-ai putea-o face niciodată. După mai puţin de zece pași, ai ameţi și te-ai prăbuși în gol. Totuși, dacă aceeași punte s-ar găsi la numai zece centimetri deasupra solului, ai merge pe ea fără dificultate.

— Și ce dovedește asta?

— Mă ajută să-ţi explic un lucru similar. În cele două experienţe, puntea este absolut identică. Unul din roboţii pe care îi întîlnești din cînd în cînd ar parcurge-o cu aceeași ușurinţă și la nivelul solului, și suspendată între clădiri. Noi însă nu, deoarece ne temem de înălţime. Poate că această teamă este ilogică, însă-i prea puternică pentru a o ignora. Face parte din noi, ne naștem și trăim cu ea, ori poate prin ea.

În același fel ne temem de spaţiu. Arată oricărui locuitor al Diasparului un drum care să ducă afară, un drum chiar identic cu cel din faţa noastră, și nu va porni pe el. Se va întoarce, așa cum și tu te-ai întoarce de pe puntea dintre turnuri.

— Dar de ce? întrebă Alvin. Trebuie să fi existat o vreme cînd—

— Știu, știu, încuviinţă Khedron. Cîndva oamenii străbăteau întreaga lume, ba chiar zburau spre stele. Ceva i-a schimbat, li s-a imprimat frica. Tu singur îţi închipui că nu o ai. Ei bine, vom vedea. Am să te conduc în Palatul Consiliului.

Palatul era una dintre cele mai înalte clădiri din oraș, fiind aproape complet ocupat de mașinăriile ce constituiau adevăraţii administratori ai Diasparului. În apropiere de vîrful Iui se găsea sala unde se întrunea Consiliul, în acele rare ocazii cînd se iveau probleme ce impuneau dezbaterea.

Intrarea largă îi înghiţi pe amîndoi. Khedron avansa în lumina aurie. Alvin nu mai intrase niciodată pînă atunci în Palatul Consiliului. Nu exista nici o interdicţie în acest sens — de fapt, în Diaspar se numărau puţine interdicţii — însă, precum ceilalţi locuitori, privea clădirea cu un soi de respect pe jumătate religios. Într-o lume lipsită de divinităţi, Palatul Consiliului era edificiul cel mai asemănător cu un templu.

Fără să șovăie, Bufonul îl conduse pe Alvin de-a lungul coridoarelor, în josul rampelor, concepute fără doar și poate pentru mașini, nu pentru oameni. Unele coborau în zig-zag cu pante atît de abrupte, încît ar fi fost imposibil să te menţii pe ele dacă direcţia gravitaţiei n-ar fi fost rotită, pentru compensare.

În cele din urmă ajunseră la o ușă; ea glisă silenţios, deschizîndu-se la apropierea lor, după care se închise. În faţă se afla o alta, ce ramase nemișcată de astă-dată.. Khedron nu schiţă nici un gest să o atingă, ci se opri înaintea ei.

După o scurtă pauză, se auzi o voce:

— Spuneţi-vă numele, vă rog.

— Sînt Khedron Bufonul. Însoţitorul meu e Alvin.

— În ce problemă?

— Simplă curiozitate.

Spre surpriza tînărului, ușa se deschise. Din experienţă personală, știa că răspunsurile glumeţe date automatelor duceau întotdeauna la confuzie și la revenire în punctul iniţial. Mașina care-l chestionase pe Khedron trebuia să fie extrem de sofisticată, să se afle pe una din treptele, superioare ale ierarhiei Computerului Central.

Nu mai întîlniră alte bariere, deși Alvin bănuia că trecuseră mai multe teste fără să-și dea seama. În final, un coridor scurt îi conduse într-o sală rotundă, cu podeaua sub nivelul coridorului, iar în podeaua aceea se găsea ceva atît de uimitor, încît pentru o clipă, Alvin fu copleșit. Privea întregul Diaspar, pe macheta întinsă înaintea lui, cu cele mai înalte construcţii ajungîndu-i abia pînă la umăr.

Pierdu mult timp căutînd locuri familiare și remarcînd priveliști neașteptate, încît abia tîrziu examină și restul sălii. Pereţii erau acoperiţi cu pătrate microscopice, albe și negre. Dispunerea lor se făcea absolut aleator, iar cînd deplasa brusc ochii, avea impresia unei pîlpîiri rapide, în ciuda absenţei vreunei modificări reale. Dispuse la distanţe egale în jurul sălii, se aflau automate cu comenzi manuale, fiecare prevăzut cu display și fotoliu pentru operator.

Khedron îl lăsă pe Alvin să cerceteze totul. După aceea indică macheta orașului și întrebă:

— Știi ce reprezintă?

Alvin fu tentat să spună «Un model», dar răspunsul părea atît de evident, încît intui că nu e cel corect. Scutură din cap și-l așteptă pe Bufon să vorbească.

— Dacă îţi aduci aminte, începu bărbatul, ţi-am spus cîndva cum este menţinut orașul — în Băncile Memoriei care păstrează configuraţia nealterată. Băncile respective se găsesc pretutindeni în jurul nostru, depozite gigantice de informaţii, definind complet orașul așa cum este el acum. Fiecare atom al Diasparului se află înregistrat de forţe uitate de noi, în matricile îngropate în acești pereţi.

Arătă spre macheta Diasparului, perfectă în cele mai mici detalii.

— Nu e un model; în fapt, nu există din punct de vedere material. Este doar proiecţia imaginii din Băncile Memoriei și deci e absolut identică cu orașul în sine. Aparatele din jurul sălii îţi permit să examinezi orice porţiune dorești, s-o privești în mărime naturală, ori amplificată. Ele sînt utilizate atunci cînd se execută modificări în oraș, deși a trecut foarte multă vreme de cînd nu s-au mai făcut astfel de schimbări. Aici trebuie să vii dacă dorești să cunoști Diasparul. În cîteva zile petrecute în această cameră vei învăţa mai mult decît într-o viaţă de explorare.

— Extraordinar, șopti Alvin. Cîţi știu că există așa ceva?

— Oh, destui, însă îi interesează prea puţin. Consiliul vine uneori aici. Nu se face nici o schimbare în oraș dacă nu sînt prezenţi cu toţii. Și nici atunci, dacă Ordinatorul Central nu o aprobă. Nu cred că sala e vizitată de mai mult de două-trei ori pe an.

Tînărul dorea să știe cum de reușise Khedron să pătrundă acolo, apoi își aminti că multe din șotiile mai rafinate ale Bufonului indicau o cunoaștere a mecanismelor interne ale orașului, dobîndită numai printr-un studiu extrem de profund. Probabil că unul din privilegiile Bufonului îl constituia accesul oriunde dorea. Alvin n-ar fi putut să descopere o călăuză mai nimerită în secretele Diasparului.

— Ceea ce cauţi e posibil să nu existe, spuse Khedron, dar dacă există, numai aici îl vei găsi. Să-ţi arăt cum se operează monitoarele.

Următorul ceas Alvin îl petrecu învăţînd să manevreze comenzile unui monitor. Putea alege orice punct al orașului și să-l examineze la orice scară de mărire. Străzi, turnuri și căi mobile fulgerau pe ecran la schimbarea coordonatelor. I se părea că e un spirit atoatevăzător, capabil să se deplaseze fără efort peste întregul Diaspar, nestînjenit de obstacolele fizice.

În realitate nu cerceta Diasparul. Se mișca prin celulele de memorie, privind imaginea de vis a orașului: visul ce avusese forţa de a menţine adevăratul Diaspar neatins de timp vreme de un miliard de ani. Vedea doar acea parte permanentă a orașului: oamenii de pe străzi nu apăreau în imagini. Însă pentru el nu importa. Nu-l interesa decît lumea din metal și piatră unde se găsea întemniţat, nu și aceia ce-i împărtășeau soarta — chiar dacă ei se aflau acolo de bună voie.

Căutînd, găsi Turnul lui Loranne și parcurse grăbit coridoarele și pasajele deja explorate. Cînd imaginea grilajului — de stîncă îi crescu înaintea ochilor, aproape că simţi vîntul rece ce suflase fără încetare aproape jumătate din istoria omenirii și care continua să sufle în prezent. Se apropie de una din ferestruicile peretelui, privi afară… și nu văzu nimic. Pentru un moment șocul fu atît de mare încît mai că se îndoi de propriile sale amintiri. Oare imaginea pustiului nu fusese altceva decît o închipuire?

Apoi înţelese. Deșertul nu făcea parte din Diaspar și nici o proiecţie a sa nu exista în lumea fantomă. Dincolo de zăbrelele de piatră se putea găsi orice, însă displayul n-avea ce să-i înfăţișeze.

Era totuși în stare să-i prezinte o imagine pe care nici un om în viaţa nu o zărise. Alvin avansă cu poziţia observatorului dincolo de gratii, ieșind în neantul din afara orașului. Reglă comanda direcţiei de cercetare înapoi, spre locul de unde pornise. Și acolo se întindea Diasparul… văzut din exterior.

Pentru computere, pentru circuitele de memorie și mecanismele ce creau imaginea privită de Alvin, era numai o problemă de perspectivă. Ele «cunoșteau» forma orașului, deci o puteau prezenta așa cum arăta din exterior. Însă deși înţelegea cum fusese realizată proiecţia, efectul ei asupra tînărului fu copleșitor. Cu spiritul, dacă nu și în realitate, el evadase clin oraș. Părea să plutească în spaţiu, la cîţiva metri de zidul abrupt al Turnului lui Loranne. Pentru o clipă, privi suprafaţa cenușie și netedă din faţa ochilor, apoi atinse comenzile și coborî poziţia observatorului spre sol.

Cunoscînd posibilităţile minunatului instrument, planul de acţiune îi devenise clar. Nu mai era nevoie să irosească luni și ani, explorînd Diasparul din interior, cameră după cameră și coridor după coridor. Din sala unde se afla acum se putea deplasa în exteriorul orașului, remarcînd imediat orice deschizătură spre deșert.

Senzaţia victoriei, a succesului, îl ameţise și simţi nevoia să-și strige bucuria. Se răsuci spre Khedron, dorind să-i mulţumească. Fără el n-ar fi izbutit să ajungă aici. Numai că acesta dispăruse și lui Alvin nu-i luă decît o secundă să priceapă motivul.

El era probabil singurul individ din Diaspar în stare să privească imaginile de pe ecran. Khedron îl putea ajuta, dar pînă și el era afectat de acea stranie teroare faţă de Univers, care menţinuse omenirea în mica ei carapace. Îl părăsise pe Alvin, lăsîndu-și să-și continue explorarea de unul singur.

Sentimentul izolării, ce pentru o clipă îi părăsise sufletul, începu să-l apese iarăși. Nu avea însă timp pentru melancolie, avea multe de făcut. Reveni la ecran, reglă imaginea zidului și începu să caute.

În următoarele săptămîni, Diasparul îl văzu rareori pe Alvin, dar puţini îi remarcară absenţa. Aflînd că elevul său își petrecea mai tot timpul în Palatul Consiliului în loc să dea tîrcoale limitelor orașului, Jeserac se simţi ușurat, închipuindu-și că acolo Alvin n-avea să aibă parte de necazuri. Eriston și Etania îl căutară o dată sau de două ori acasă și negăsindu-l, nu-și făcuseră probleme. Cea mai insistentă se arătase Alystra.

Era păcat pentru propria ei liniște sufletească că se îndrăgostise de Alvin, cînd la dispoziţie îi stăteau atîtea alternative mult mai potrivite. Alystra nu întîmpinase niciodată vreo greutate în alegerea partenerilor, însă în comparaţie cu Alvin, ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoștea nu erau altceva decît non-entităţi, turnaţi în aceeași matriţă lipsită de trăsături caracteristice. Nu voia să-l piardă fără luptă; detașarea și indiferenţa lui constituiau o provocare căreia fata nu-i rezista.

Poate că motivele ei nu erau pe de-a întregul egoiste, și mai degrabă materne decît sexuale. Actul nașterii fusese uitat, însă instinctele feminine de protecţie și compasiune continuau să dăinuie. Adevărat, Alvin era încăpăţînat, încrezător în sine și hotărît să-și urmeze drumul propriu, totuși Alystra îi simţise marea singurătate interioară.

Aflînd că tînărul dispăruse, îl întrebă pe Jeserac ce se întîmplase. După o scurtă ezitare, acesta îi relatase totul. Dar dacă Alvin nu dorea pe nimeni lîngă el, decizia îi aparţinea exclusiv lui. Tutorele i se menţinea într-o poziţie neutră, cu toate că o plăcea pe Alystra și spera ca influenţa ei să-l ajute pe Alvin să se adapteze vieţii din Diaspar.

Faptul că Alvin își petrecea timpul în Palatul Consiliului însemna doar că se angajase într-un proiect de cercetare.