Orașul și stelele

Douăzeci și patru

Amfiteatrul fusese conceput să cuprindă întrega populaţie trează a Diasparului. Nici unul din cele zece milioane de locuri nu rămăsese neocupat. Privind în josul giganticei curbe, Alvin își amintea fără să vrea de Shalmirane. Aveau aceeași formă și aproape aceeași mărime. Dacă cineva ar fi umplut cu oameni craterul lui Shalmirane, el ar fi semănat mult cu amfiteatrul plin din Diaspar.

Exista totuși o diferenţă fundamentală. Cupa uriașă a lui Shalmirane era reală, amfiteatrul nu. Și nu existase niciodată, era doar o fantomă, un model de sarcini electronice, dormind în Computerul Central pînă la ivirea necesităţii rechemării sale. De fapt, tînărul se găsea în camera lui, iar sutele de mii de oameni ce păreau să-l înconjoare se aflau în locuinţele lor. Atît timp cît nu încerca să se miște, iluzia se păstra perfectă. Putea crede foarte bine că Diasparul dispăruse și toţi locuitorii se adunaseră în enorma cavitate.

Nici măcar o dată la un mileniu viaţa orașului nu se oprea, ca populaţia să se întîlnească în Marea Adunare. Dar simultan, în Lys se desfășura o adunare similară. Acolo era o întrunire a minţilor, și poate că asociată ei exista o reuniune a trupurilor, la fel de imaginară și de amăgitoare ca aceasta.

Alvin recunoștea majoritatea chipurilor din jur. La aproape doi kilometri depărtare și cu irei sute de metri mai jos, se alia micuţa platformă circulară asupra căreia se îndrepta atenţia tuturor. Era greu de crezut că de la o asemenea distanţă se distingea ceva, insă Alvin știa că în momentul începerii adunării, urma să audă și să vadă lotul, la fel de limpede ca oricare alt cetăţean al orașului.

Platforma se umplu de fum și din el se întrupa Callitrax, conducătorul grupului însărcinat cu reconstituirea trecutului din informaţiile oferite de Vanamonde. Fusese o misiune dificilă, aproape imposibilă, nu numai din cauza uriașelor perioade de timp implicate. O singură dată, cu ajutorul lui Hilvar, Alvin pătrunsese vreme de o clipă în mintea ciudatei creaturi pe care o descoperiseră — ori care îi descoperise. Pentru Alvin, gîndurile lui Vanamonde se dovediseră la fel de neinteligibile precum o mie de voci strigînd împreună într-o peșteră imensă, cu ecou.

Totuși, locuitorii Lysului le deslușeau, izolîndu-le și înregistrîndu-le pentru a fi studiate în voie. Se zvonea, deși Hilvar nu voia nici să confirme, nici să nege, că ceea ce obţinuseră era atît de straniu, încît abia semăna cu istoria acceptată de specia umană de un miliard de ani încoace.

Callitrax începu să vorbească. Pentru Alvin, ca și pentru oricare altul, glasul clar și precis părea să vină de la o distanţă de numai cîţiva centrimetri. Apoi, printr-o modalitate dificil de definit, la fel cum construcţia unui vis contrazice logica dar nu produce nici o surpriză în mintea visătorului, Alvin se trezi lîngă Callitrax, chiar dacă, în același timp, își menţinea locul sus pe panta amfiteatrului. Paradoxul nu-l mira pe tînăr, îl accepta ca atare, fără întrebări, aidoma celorlalte fenomene de modificare a timpului și spaţiului oferite de știinţă.

Foarte sumar, Callitrax rezumă istoria acceptată. Aminti de necunoscuţii din Civilizaţiile Zorilor, care nu lăsaseră în urma lor decît nume glorioase și legendele învăluite în ceaţă ale Imperiului. Chiar de la începuturi, spunea el, Omul dorise stelele — și în cele din urmă le obţinuse. Vreme de milioane de ani cutreierase prin Galaxie, cucerind sistemele stelare unul după altul. Apoi, din bezna de dincolo de marginea Universului, Invadatorii îl loviseră și-i smulseseră tot ceea ce cîștigase.

Retragerea în Sistemul Solar fusese amară și durase probabil mai multe epoci. Pămîntul însuși fusese salvat cu greu în urma fabuloaselor bătălii purtate în jurul lui Shalmirane. Cînd totul luase sfîrșit, Omului îi rămăseseră numai amintirile și planeta lui natală.

De atunci avusese loc un declin prelung. Ca o ironie finală, rasa ce sperase să conducă Universul, abandonase și cea mai mare parte a micuţei sale lumi, despărţindu-se în două civilizaţii izolate, Lys și Diaspar, oaze de viaţă într-un deșert ce le separa tot atît de eficient ca și hăurile interstele.

Callitrax făcu o pauză. Alvin și ceilalţi participanţi la adunare avură impresia că istoricul se uita în ochii fiecăruia, cu o privire martoră a unor evenimente pe care nici acum nu le putea crede.

— Deci, continuă el, acestea au fost legendele în care am crezut cu toţii. Astăzi vă pot spune că sînt false, false în totalitatea detaliilor lor, atît de false încît nici măcar acum nu le-am pus complet de acord cu adevărul.

Tăcu, așteptînd efectul cuvintelor sale. După aceea, încet și răspicat, oferi atît Lysului cît și Diasparului cunoștinţele obţinute din mintea lui Vanamonde.

Nu era cîtuși de puţin adevărat că Omul atinsese stelele. Micul lui imperiu se mărginise la oabitele lui Pluto și Persefona. Spaţiul interstelar se dovedise o barieră mai presus de puterile sale. Întrega civilizaţie i se dezvoltase în jurul Soarelui și era încă foarte tînără, cînd… aștrii au venit către Pămînt.

Impactul trebuie să fi fost zguduitor. În ciuda eșecurilor, Omul nu se îndoise niciodată că într-o bună zi avea să cucerească abisurile Cosmosului. Crezuse, de asemenea, că dacă în Univers existau civilizaţii egale cu a sa, nu existau altele superioare. În momentul respectiv înţelesese că ambele credinţe se dovediseră neîntemeiate, iar printre stele se găseau minţi cu mult mai evoluate.

Timp de mai multe veacuri, mai întîi în navele altor rase, apoi în vehicule construite cu o tehnică împrumutată, Omul explorase Galaxia. Pretutindeni găsise culturi pe care era în stare să le înţeleagă, dar nu să le și egaleze, iar alteori întîlnise minţi ce urmau curînd să-l depășească cu totul.

Șocul s-a dovedit teribil, însă a declanșat și modelarea speciei. Trist și infinit mai înţelept, revenise în Sistemul Solar ca să reflecte asupra cunoștinţelor dobîndite. Acceptă provocarea și treptat, imagină un plan conferind speranţe pentru viitor.

Cîndva, știinţele fizice constituiseră principalul său interes. Se întoarse cu și mai multă hotărîre asupra geneticii și studiului creierului. Indiferent de preţ, avea să-și accelereze evoluţia pînă la limitele posibilului.

Experimentul îi epuizase energia pentru milioane de ani. Lupta, sacrificiile și strădaniile acelea Callitrax le cuprinse în doar cîteva cuvinte. Omul obţinuse marile victorii. Învinsese boala și dacă dorea, putea trăi veșnic, iar prin stăpînirea telepatiei, supusese voinţei sale cea mai subtilă dintre forţe: cea mentală.

Bazîndu-se pe propriile resurse, se pregătise să se aventureze iarăși în spaţiile uriașe ale Galaxiei, să întîlnească de pe poziţii de egalitate civilizaţiile care îl respinseseră cîndva, și să-și joace rolul în istoria Universului.

Toate acestea au fost înfăptuite. Din epoca aceea, poate cea mai întinsă din întreaga istorie, umană, proveneau Legendele Imperiului. Imperiul fusese un conglomerat de rase, dar adevărul fusese uitat în tragedia zguduitoare care îi marcase sfîrșitul.

Durase cel puţin un milion de ani. Trebuie să fi cunoscut destule crize, războaie chiar, însă ele se pierduseră în valul măreţ al speciilor înaintînd împreună spre maturitate.

— Putem fi mîndri de rolul strămoșilor noștri în evenimentele respective, continuă Callitrax. Chiar atunci cînd au atins nivelul maxim, ei nu au pierdut nimic din iniţiativă. Discutăm în prezent despre conjuncturi, nu despre fapte dovedite, dar se pare că experimentele ce au constituit deopotrivă prăbușirea și încununarea glorioasă a Imperiului au fost inspirate și dirijate de Om.

Filozofia ascunsă în spatele lor pare să fi fost următoarea: contactul cu alte civilizaţii demonstrase cît de mult depindea imaginea unei fiinţe de aspectul ei fizic, de organele de simţ cu care era înzestrată. S-a argumentat că o imagine reală a Universului nu putea fi obţinută decît de o minte eliberată de asemenea limitări fizice — în fapt, o raţiune pură. Ideea fusese răspîndită printre numeroase religii străvechi ale Pămîntului; e ciudat cum un concept lipsit de origine raţională a ajuns în cele din urmă unul dintre ţelurile cele mai de seamă ale știinţei.

În Universul natural nu se descoperise niciodată o inteligenţă imaterială; Imperiul s-a decis să o creeze.

Noi am uitat, pe lîngă multe altele, cunoștinţele și aptitudinile care au făcut posibilă o astfel de realizare. Savanţii Imperiului stăpîneau forţele Naturii, secretele timpului și ale spaţiului. Deoarece creierele noastre sînt produsul unei dispuneri extraordinar de complexq a celulelor cerebrale, cuplate prin reţeaua sistemului nervos, ei s-au străduit să obţină un creier ale cărui componente să nu fie fizice, ci tipare impuse direct spaţiului. Un asemenea creier, dacă poate fi numit astfel, ar utiliza forţe electrice, ori de altă natură și ar fi complet eliberat de tirania materiei. Ar gîndi cu o viteză superioară oricărei inteligenţe organice, dăinuind atît timp cît exista un erg de energie liber în Univers și dispunînd de puteri nelimitate. Odată construit, ar fi oferit posibilităţi inimaginabile chiar pentru proprii creatori.

Bazîndu-se în mare măsură pe experienţa cîștigată în procesul propriei regenerări, Omul a sugerat crearea unor astfel de fiinţe. Reprezenta cea mai măreaţă provocare aruncata vreodată inteligenţei, iar după secole de dezbateri ea a fost acceptată. Toate speciile galactice s-au unit în înfăptuirea acestui plan.

Peste un milion de ani vor separa visul de realitate. Civilizaţii vor înflori și vor decade, strădania de ere a lumilor va fi risipită iarăși și iarăși, dar ţelul, ţelul nu avea să fie uitat niciodată. Într-o buna zi va fi posibil să cunoaștem întreaga poveste, cel mai de seamă efort de durată din istorie. Astăzi știm doar că sfîrșitul lui a însemnat un dezastru care aproape a distrus întreaga Galaxie.

Mintea lui Vanamondc refuză să pătrundă în perioada aceasta, o perioadă relativ îngustă de timp unde nu are acces, dar bănuim că la mijloc este un blocaj datorat propriilor temeri. La începutul intervalului respectiv, Imperiul apare în culmea gloriei, încordîndu-se în așteptarea succesului inevitabil. La sfîrșitul lui, peste numai cîteva mii de ani, Imperiul este zguduit, stelele însele sînt mai palide, secătuite parcă de putere. Peste Galaxiei atîrna o cortină de spaimă, o spaimă legată de numele: «Mintea Nebună».

Nu-i greu de presupus ce s-a petrecut în acel scurt răstimp. S-a obţinut o raţiune pură, însă ea era fie nebună, fie, așa cum pare și mai plauzibil, complet ostilă faţă de materie. Timp de secole a răvășit Universul, pînă a s-a reușit să fie îngrădită de forţe pe care nu ni le imaginăm. Probabil că armele utilizate în cele din urma de Imperiu au redus mult resursele sale. Din amintirea conflictului au rămas anumite legende, nu toate despre Invadatori. Dar în legătură cu asta, vă voi spune de îndată mai multe lucruri.

Mintea Nebună nu putea fi distrusă, căci din construcţie ea s-a dorit nemuritoare. A fost condusă la marginea Galaxiei și întemniţată într-un mod deocamdată incomprehensibil, închisoarea ei este o stea artificială, denumită Soarele Negru și acolo se găsește și în ziua de azi. Cînd Soarele Negru va muri, entitatea va fi iarăși liberă. Nu știm cînd va veni ziua aceea.

Callitrax tăcu, pierdut în propriile-i reverii, fără să realizeze că ochii întregii lumi se aţinteau asupra sa. În răstimpul acelei tăceri prelungi, Alvin privi roata, căutînd să citească pe chipurile mulţimii efectul celor aflate, al ameninţărilor nedefinite care înlocuiseră în prezent mitul Invadatorilor. Majoritatea oamenilor încremeniseră neîncrezători; încă se străduiau să alunge trecutul plăsmuit, dar deocamdată nu puteau accepta realitatea mult mai stranie care îi lua locul.

Cu glas scăzut, Callitrax începu să descrie ultimele zile ale Imperiului. Pe măsură ce tabloul se contura înaintea lui, Alvin își dădea seama că ar fi preferat să trăiască atunci, în vremurile cînd existase adevărata aventură și un curaj superb — curajul de a smulge victoria din ghearele dezastrului.

— Deși Mintea Nebună pîrjolise Galaxia, resursele Imperiului rămăseseră încă uriașe, iar spiritul lui neînfrînt. Cu un curaj ce nu poate decît uluiască, experimentul a fost dus pînă la capăt. A început căutarea erorii ce declanșase catastrofa. Desigur, s-au ridicau mulţi împotrivindu-se cercetărilor, profeţind alte dezastre, dar erau în minoritate. Proiectul a fost continuat și, cu cunoștinţele dobîndite (deși cu plata unui tribut atît de greu) de astă dată a reușit. Raţiunea nou născută poseda un potenţial intelectual atît de mare încît nici nu putea fi măsurat; era însă complet infantilă. Nu știm dacă făuritorii ei se așteptau la un asemenea rezultat, dar se pare că l-au anticipat. Abia după milioane de ani creaţia lor avea să atingă maturitatea. Nu se putea face nimic pentru a iuţi procesul.

Vanamonde a fost prima dintre aceste minţi. În Galaxie trebuie să mai existe altele, însă noi credem că au fost create extrem de puţine, întrucît Vanamonde nu și-a întîlnit niciodată semenii.

Realizarea raţiunilor pure a constituit cea mai importanta operă a civilizaţiei galactice, în care Omul a jucat un rol de frunte, poate chiar predominant.

Nu m-am referit la Pămînt în sine, pentru că istoria lui nu reprezintă decît un firicel într-o enormă tapiserie. Fiind permanent secătuită prin plecarea făpturilor ei mai aventuroase, planeta noastră a devenit, inevitabil, conservatoare, în cele din urmă s-a opus creatorilor lui Vanamonde și, cu siguranţă, n-a avut nici un aport în actul final. Munca Imperiului luase sfîrșit. Privind în jurul lor, la stelele pe care le stinseseră mînaţi de disperare și pericol, oamenii acelui timp au hotărît să-i lase Universul lui Vanamonde.

Aici dăm peste o enigmă… o enigmă pe care, probabil, n-o vom rezolva, iar Vanamonde nu ne poate da ajutor. Știm numai că Imperiul a intrat în contact cu ceva straniu și măreţ, situat foarte departe pe curba Cosmosului, în cealaltă extremitate a spaţiului însuși. Bănui doar ce anume era, însă solicitarea respectivă trebuie să fi sunat teribil de urgent și de promiţător.

Într-un răstimp foarte scurt, strămoșii noștri și rasele asociate lor au pornit într-o călătorie pe care noi nu sîntem în stare s-o refacem. Gîndurile lui Vanamonde par a se limita la hotarele Galaxiei, dar prin el am asistat totuși la începuturile acestei aventuri măreţe și misterioase. Iată imaginea ei reconstituită; veţi fi martorii unor evenimente petrecute în urmă cu un miliard de ani…

Palid spectru al fostei sale glorii, discul rotitor al Galaxiei atîrna în neant. Pe întreaga sa lungime se zăreau uriașele goluri lăsate de Mintea Nebuna — răni care, în următoarele epoci, aveau să fie umplute de stele plutitoare. Dar niciodată ele nu aveau să înlocuiască pe deplin pierdutele splendori.

Omul se afla pe punctul de a-și părăsi Universul, tot așa cum, cu multă vreme în urmă, își părăsise planeta. Și nu doar Omul, ci o mie de specii ce trudiseră alături de el la făurirea Imperiului.

Se adunaseră aici, la marginea Galaxiei, cu toată imensitatea acesteia între ei și destinaţia pe care erau capabili s-o atingă doar peste multe ere.

Adunaseră o flotă înaintea căreia orice imaginaţie pălea. Navele amiral erau sori, cele mai mici, planete. Un întreg nor globular, cu sistemele lui solare și lumile asociate acestora se pregătea să pornească în infinit.

Lunga linie de foc ţîșni prin inima Galaxiei, sărind de la o stea la alta. Într-o secundă muriră o mie de sori, alimentînd cu energiile lor forma teribilă care accelerase de-a lungul Galaxiei, dispărînd apoi în abis…

— În acest fel, Imperiul a părăsit Universul cunoscut, ca să-și întîlnească destinul altundeva. Cînd moștenitorii săi, raţiunile pure, vor ajunge la maturitate, s-ar putea să se întoarcă. Dar ziua aceea este încă foartt departe.

Iată pe scurt istoria civilizaţiei galactice; propria noastră istorie, ce nouă ni se pare atît de importantă, nu reprezintă decît un epilog banal, chiar dacă atît de complex încît n-am izbutit să-i deslușim complet toate amănuntele.

Se pare că unele dintre speciile vechi, mai conservatoare, au refuzat să-și părăsească lumile. Printre ele s-au numărat și strămoșii noștri. Cele mai multe au decăzut, treptat au dispărut, totuși e posibil ca unele să mai supravieţuiască. Chiar Pămîntul a scăpat cu greu de aceeași soartă. În timpul Secolelor de Tranziţie — care în fapt, au durat milioane de ani — cunoștinţele trecutului s-au pierdut, sau au fost distruse în mod intenţionat. Deși mai greu de crezut, a doua variantă este totuși mai probabilă.

De-a lungul vremurilor, Omul s-a cufundat într-o barbarie superstiţioasă, deși încă accepta știinţa. A deformat istoria pentru a scăpa de sentimentul neputinţei și eșecului. Legendele despre Invadatori sînt complet false. Ele au fost inspirate, neîndoielnic, de bătălia dusă împotriva Minţii Nebune. Strămoșii ne-au fost alungaţi înapoi pe Pămînt numai de boala cuibărită în sufletele lor și de nimic altceva.

Cînd am descoperit acest lucru, noi, cei din Lys, am avut o nedumerire. Bătălia de la Shalmirane nu a avut loc niciodată… totuși Shalmirane a existat și încă mai există. Mai mult chiar, adăpostește una dintre cele mai teribile arme construite vreodată.

A durat o vreme pînă am aflat răspunsul; este foarte simplu. Cu mult în urmă, Pămîntul a avut un unic satelit uriaș, Luna. Cînd în vîltoarea luptelor, sub acţiunea gravitaţiei și a mareelor, Luna a început să se apropie de planetă, a devenit necesară distrugerea ei. Shalmirane a fost construit special în acest scop, iar în jurul misiunii sale s-au ţesut legendele pe care le cunoașteţi cu toţii.

Callitrax zîmbi, întristat:

— Trecutul nostru abundă în asemenea legende, parţial false și parţial adevărate, precum și în alte paradoxuri ce n-au fost încă soluţionate. Problema ţine mai degrabă de domeniul psihologicului decît de al istoricului. Nici chiar înregistrările Computerului Central nu pot fi în totalitate crezute. Oricum, ele poartă urme clare ale unor intervenţii din trecutuffoarte îndepărtat.

Pe Pămînt, doar Diaspar și Lys au supravieţuit declinului: Diaspar graţie perfecţiunii mașinilor, Lys datorită relativei izolări și a capabilităţilor intelectuale aparte, deţinute de locuitorii săi. Dar ambele civilizaţii, cu toate strădaniile de a reveni la nivelul iniţial, au fost impregnate de temerile și miturile moștenite.

Aceste temeri nu trebuie să ne mai obsedeze. Ca istoric, datoria mea nu este să prevăd viitorului, ci doar să observ și să interpretez trecutul. Iar lecţia lui e destul de limpede: am trăit prea mult timp rupţi de realitate, iar acum a venit vremea să ne refacem vieţile.