Orașul și stelele

Douăzeci și unu

Asolizară aproape de locul străvechii tragedii și porniră încet, drămuindu-și respiraţia, spre giganticul fuselaj înălţat deasupra lor. Din navă rămăsese numai o secţiune scurtă, probabil prova ori pupa, restul fiind distrus de explozie. În vreme ce se apropiau de epavă, un gînd se înfiripă treptat în mintea lui Alvin, devenind tot mai puternic, pînă atinse statutul unei certitudini.

— Hilvar, articulă el cu greutate, descoperind că abia reușea să vorbească și să umble în același timp, cred că asta-i nava care a coborît pe cea dintîi planetă.

Prietenul său încuviinţă din cap, preferînd să nu-și piardă suflul. Și pe e îl izbise aceeași idee. Soarta acelor primi vizitarori reprezenta o lecţie bună pentru imprudenţi. Spera ca Alvin să nu uite ceea ce vedea.

Ajunseră lîngă fuselaj și ridicară privirile spre interiorul navei. Priveau parcă într-o clădire uriașă, despicată cu brutalitate; podelele, pereţii și plafoanele, rupte în planul exploziei, ofereau imaginea distorsionată a unei secţiuni de-a lungul navei. Oare ce fiinţe, se întrebă Alvin, zăceau acolo, în epava propriului vas?

— Nu înţeleg ceva, rosti brusc Hilvar. Acest segment este aproape intact. Unde-i restul? S-a rupt în două în spaţiu, iar bucata asta a căzut aici?

Descoperiră răspunsul după ce trimiseră robotul în explorare și examinară ei înșiși împrejurimile. Nu era urmă de îndoială; dubiile dispărură cînd Alvin găsi șirul de moviliţe lungi de trei metri, pe colina de lîngă navă.

— Așadar au coborît aici ignorînd avertismentul, concluzionă Hilvar. Erau curioși, la fel ca tine. Au încercat să deschidă cupola…

Arătă spre versantul opus al craterului, spre scoica netedă, lipsită de semne, unde locuitorii lumii își pecetluiseră comorile la plecare. Nu mai era o emisferă; acum era o sferă aproape completă, căci în jurul ei solul fusese spulberat de explozie.

— Nava a fost grav avariată și mulţi dintre ocupanţi au fost uciși. Au reușit totuși s-o repare și au plecat din nou, abandonînd secţiunea asta după ce au evacuat din ea ceea ce era valoros. Ce muncă trebuie să fi fost!

Alvin nu îl auzea. Privea însemnul ciudat care-i atrăsese iniţial în locul acela: o tijă subţire, susţinînd un disc la o treime din lungime faţă de vîrf. Deși străin și nefamiliar, obiectul îl făcea să perceapă un mesaj mut, purtat de-a lungul erelor.

Dedesubtul pietrelor de la baza ei se găsea răspunsul la cel puţin o întrebare, însă deocamdată se putea lipsi de răspuns. Indiferent cum ar fi arătat fiinţele acelea, își meritau dreptul la odihnă veșnică.

Revenind la navă, Hilvar abia auzi șoapta lui Alvin.

— Sper că au ajuns cu bine acasă…

— Și acum încotro? întrebă Hilvar.

Alvin privea gînditor ecranul.

— Crezi că ar trebui să ne întoarcem? replică el.

— Îmi pare ideea cea mai bună. S-ar putea ca norocul nostru să se schimbe; cine știe ce alte surprize ne așteaptă pe celelalte planete?

Era glasul raţiunii și al prudenţei, iar Alvin învăţase să-i acorde mai multă atenţie decît cu cîteva zile în urmă. Însă străbătuse un drum lung și întreaga viaţă așteptase acest moment; nu dorea să renunţe, atîta timp cît mai erau lucruri de văzut.

— Rămînem în navă; nu vom mai asoliza nicăieri. Cred că e suficient ca măsură de precauţie.

Hilvar înălţă din umeri, parcă refuzînd să accepte orice responsabilitate pentru ce urma să se întîmple. Acum cînd Alvin însuși dovedea o oarecare prudenţă, nu era înţelept să recunoască că el unul dorea de astă dată să continue cercetarea, deși abandonase speranţa de a întîlni viaţă inteligentă pe vreuna din planete.

Înaintea lor se afla un sistem dublu, o planetă mare însoţită de un satelit mai mic. Primara sistemului putea fi soră geamănă cu cea de a doua planetă explorată de ei, înveșmîntată în aceeași pătură de un verde livid. Era inutil să se apropie; cunoșteau deja ce anume acoperea.

Alvin coborî cu nava deasupra satelitului. Nu-i trebuia avertismentul complexei mașinării ca să știe că atmosfera nu era prezentă. Umbrele aveau contururi clare, precis delimitate și nu exista o trecere gradată de la noapte la zi. Constituia cel dintîi corp ceresc unde vedea ceva similar unei înnoptări. În regiunea unde se găseau, doar unul din sorii coloraţi se ridica deasupra orizontului. Peisajul era scăldat într-o lumină roșiatecă, mohorîtă, de parcă fusese cufundat în sînge.

Zburară mulţi kilometri deasupra unor munţi rămași la fel de colţuroși și de ascuţiţi ca în epocile îndepărtate ale genezei. Era o lume care nu cunoscuse niciodată schimbarea, descompunerea, o lume ce nu fusese niciodată roasa de vînturi și de ploi. Aici nu erau necesare circuite de eternitate, să păstreze obiectele cu tinereţea iniţială.

Dar dacă nu era aer, nu era nici viaţă… sau oare exista?

— Din punct de vedere biologic, ideea nu e absurdă, răspunse Hilvar întrebării lui Alvin. În general viaţa nu apare într-un spaţiu lipsit de aer, deși poate dezvolta forme care să supravieţuiască acolo. Așa ceva trebuie să se fi petrecut în milioane de cazuri, ori de cîte ori o planetă populată își pierdea treptat atmosfera.

— Dar te-ai aștepta ca în vid să existe forme de viaţă inteligentă! Nu s-ar fi protejat ele însele împotriva pierderii atmosferei?

— Numai dacă dezastrul s-ar fi produs după ce și-au dezvoltat suficient intelectul pentru a-l stăvili. Dar dacă atmosfera s-a destrămat în vreme ce ele se găseau într-o fază primitivă, nu le rămînea decît să se adapteze, altminteri ar fi pierit. Iar după adaptare, puteau să nască o inteligenţă extrem de ridicată. Probabil că așa s-a și întîmplat în fapt — stimulentul era cu totul deosebit.

În privinţa respectivului corp ceresc, discuţia celor doi avea un caracter pur teoretic. Nu se zăreau nicăieri semne că ar fi adăpostit vreodată viaţă ori inteligenţă. Atunci, ce scop avusese? Alvin nutrea convingerea că sistemul multiplu al celor Șapte Sori era complet artificial, iar lumea aceea făcea parte dintr-un plan general.

Desigur, se putea să fi fost concepută pur și simplu ca ornament, ca să ofere un satelit giganticului ei însoţitor. Și în acest caz însă, plauzibil era să i se fi atribuit un scop.

— Uite, indică Hilvar ecranul. Acolo… În dreapta…

Alvin modifică traiectoria navei și peisajul se înclină în jurul lor. Datorită vitezei, Stîncile înroșite se contopiră într-o dungă ceţoasă, apoi imaginea se stabiliză. Dedesubt începură să se perinde dovezile incontestabile ale vieţii.

Incontestabile — și în același timp de neînţeles. Se prezentau sub forma unor șiruri de coloane subţiri, înalte de șaizeci de metri și distanţate cam la treizeci una de cealaltă. Se pierdeau în depărtare, micșorîndu-se într-o perspectivă hipnotică pînă ce orizontul le înghiţea.

Alvin coti spre dreapta, să zboare împrejurul lor, încercînd să le ghicească rolul jucat cîndva. Erau absolut regulate, continuîndu-se neîntrerupt peste dealuri și văi. Nu se zărea nici o urmă că ar fi susţinut cîndva ceva: netede și lipsite de ornamente, fiecare îngustîndu-se puţin spre vîrf.

Destul de brusc, șirul coti în unghi drept. Alvin mai parcurse cîţiva kilometri înainte să reacţioneze și să vireze în noua direcţie.

Coloanele de desfășurau înainte cu pasul perfect egal. Apoi, la optzeci de kilometri de acea modificare de direcţie, făceau pe neașteptate un alt unghi drept. În ritmul ăsta, socoti Alvin, în curînd ne întoarcem de unde am pornit. Monotonia coloanelor îi hipnotizase în asemenea măsură, încît atunci cînd lanţul lor se întrerupse, depășiseră cu mai mulţi kilometri discontinuitatea. Hilvar îi strigă lui Alvin să întoarcă nava. Coborîră încetișor, iar ocolind porţiunea respectivă, o bănuială fantastică le încolţi în minte. La început, nici unul din ei nu avu curajul să i-o mărturisească celuilalt.

Două coloane se rupseseră în apropierea bazelor. Rămăseseră întinse în locul unde căzuseră, dar asta nu era totul. O forţă teribilă îndoise spre exterior coloanele adiacente golului format.

Nu puteau evita concluzia. Alvin înţelesese peste ce zburaseră: ceva ce observase adesea în Lys, însă schimbarea șocantă a proporţiilor îl împiedicase să-și dea seama din primul moment.

— Hilvar, grăi el, abia îndrăznind să-și rostească gîndurile, știi ce e?

— Pare greu de crezut, dar am ocolit un ţarc pentru animale. Coloanele formează un gard… un gard ce nu a fost suficient de rezistent.

— Persoanele care cresc animale, rosti Alvin cu rîsul nervos folosit atunci cînd oamenii își maschează stupoarea, ar trebui să se asigure că știu cum să le ţină închise.

Hilvar nu reacţionă la gluma forţată; privea încruntat și gînditor coloanele doborîte.

— Nu înţeleg, spuse în cele din urmă. De unde avea hrană pe o asemenea planetă? Și de ce a evadat din ţarc? Aș da orice să aflu ce fel de animal era.

— Poate că a fost abandonat aici și a rupt îngrăditura tocmai pentru că era înfometai, reflectă Alvin. Sau l-a iritat ceva.

— Să coborîm puţin. Vreau să privesc solul.

Se apropiară pînă cînd nava fu gata să atingă piatra stearpă și abia atunci observară că nenumărate gropiţe, largi de patru-cinci centimetri, presărau solul. În afara ţarcului însă, terenul nu prezenta găurile respective; ele se încetau la limita coloanelor.

— Ai avut dreptate, era flămînd, încuviinţă Hilvar. Dar n-a fost un animal, e mai corect să-i spunem plantă. Terminase solul din interiorul ţarcului și fusese nevoită să găsească hrană. Probabil se deplasa destul de lent; i-au luat ani de zile pînă a dărîmat pilonii.

Imaginaţia lui Alvin completă rapid detaliile de care nu avea să fie sigur niciodată. Nu se îndoia de corectitudinea analizei lui Hilvar și de faptul că un monstru botanic, ale cărui mișcări erau probabil atît de lente încît nu puteau fi urmărite cu ochiul liber, purtase o bătălie greoaie, dar necontenită împotriva barelor ce-l întemniţau.

Putea fi încă viu chiar după atîtea milenii, rătăcind liber pe suprafaţa planetei. Căutarea lui constituia însă o sarcină lipsită de speranţă, întrucît ar fi însemnat cercetarea suprafeţei întregului glob. Încercară o examinare nesistematică în cei cîţiva kilometri pătraţi din jurul deschiderii și descoperiră găuri asemănătoare într-o zonă circulară cu diametrul de peste o sută cincizeci de metri, unde creatura se oprise să se hrănească — dacă termenul era aplicabil unui organism ce părea să-și extragă substanţele vitale direct din rocă.

Înălţîndu-se mai mult în spaţiu, Alvin se simţi copleșit de o oboseală ciudată. Văzuse foarte multe lucruri, însă aflase prea puţin. Pe toate aceste planele existau minuni, dar ceea ce căutau le părăsise cu multă vreme în urmă. Știa că ar fi fost inutil să viziteze alte lumi ale celor Șapte Sori. Chiar dacă în Univers se mai afla inteligenţă, unde o puteau căuta în prezent? Privi stelele risipite pe ecran aidoma pulberii de diamant și știu că tirnpul rămas nu era suficient pentru a le explora pe toate.

Părea că se scufundă într-un ocean de singurătate și deprimare, de o profunzime neîncercată pînă atunci. Acum înţelegea spaima Diasparului faţă de dimensiunile uriașe ale Universului, teroarea care-l făcusc pe cei din specia lui să se adune în microcosmosul propriului oraș. Era greu însă de crezut că, la urma urmei, ei avuseseră dreptate.

Se întoarse către Hilvar, căutînd sprijin. Prietenul său stătea cu pumnii încleștaţi și cu o privire absorbită. Ținea capul aplecat într-o parte, părînd să asculte, încordîndu-și fiecare simţ în pustietatea din jur.

— Ce e? întrbă Alvin neliniștit. Fu nevoit să repete întrebarea înainte ca Hilvar să reacţioneze în vreun fel. Cînd îi răspunse, privea în continuare în gol.

— Vine ceva, șopti el. Ceva ce nu înţeleg.

Alvin avu impresia că în cabină se lăsase brusc frigul. Coșmarul Invadatorilor îi reînvie în minte, confruntîndu-l cu toată grozăvia lui închipuită. Cu un efort epuizant de voinţă, alungă panica din minte.

— E prietenos? Să pornim înapoi către Pămînt?

Hilvar nu răspunse primei întrebări — doar celei de-a doua. Glasul lui era slab, dar nu speriat. Părea mai degrabă surprins și curios, de parcă întîlnise ceva atît de uimitor încît nu-și permitea să piardă timpul răspunzînd întrebărilor îngrijorate ale lui Alvin.

— Prea tîrziu. Este deja aici.

Galaxia se rotise de multe ori în jurul axei din clipa în care Vanamonde devenise conștient. Puţine lucruri își amintea despre cei dintîi eoni și despre creaturile ce-l îngrijiseră atunci… totuși nu uitase disperarea lui cînd acestea plecaseră, lăsîndu-l singur printre aștri. Din momentul acela rătăcise de la o stea la alta, evoluînd lent, sporindu-și treptat puterile. Odată, visase că îi regăsise pe cei ce asistaseră la nașterea sa; cu toate că visul se estompase încet-încet, niciodată nu-l uitase pe deplin.

Pe nenumărate lumi descoperise ruine, însă inteligenţă descoperise o singură dată… și fugise înspăimîntat din faţa Soarelui Negru. Numai că Universul este foarte mare, iar căutarea abia începuse.

Deși îndepărtată în spaţiu și timp, gigantica emisie ener getică din inima Galaxiei îl ademenise pe Vanamonde de peste ani-lumină. Nu aducea cîtuși de puţin cu radiaţia stelară și se ivise în cîmpul conștiinţei lui la fel de brusc precum dîra unui meteor pe un cer senin. Prin spaţiu și timp porni într-acolo, spre ultimul moment al existenţei sale, desprins din el asemeni timpului trecut, mort și încremenit.

Prelunga formă metalică, cu infinite complexităţi de structură, era de neînţeles, la fel de străină ca majoritatea obiectelor din lumea fizică. În jurul ei însă exista aura energetică ce-l atrăsese de-a curmezișul Universului, dar nu asta îl interesa în prezent. Precaut, cu prudenţa delicată a unui animal sălbatic gata oricînd să fugă, atinse cele două minţi descoperite.

Și atunci știu că lunga lui căutare luase sfîrșit.

Alvin își prinse prietenul de umeri și-l scutură cu violenţă, încercînd să-l trezească.

— Spune-mi ce se întîmplă! îl imploră el. Ce vrei să fac?

Privirea pierdută, inexpresivă, dispăru treptat din ochii lui Hilvar.

— Tot nu pricep, rosti el, dar nu trebuie să ne speriem… De asta sînt convins. Indiferent ce e, nu ne va face nici un rău. Pare pur și simplu… curios.

Alvin era gata să răspundă cînd, deodată, îl copleși o senzaţie care nu semăna cu nimic cunoscut pînă atunci. Încerca senzaţia că prin corp i se răspîndește o căldură ușor pișcătoare. Impresia dură numai cîteva secunde, însă cînd dispăru, el nu mai era același Alvin. Ceva îi împărţea creierul în două, suprapunîndu-se peste el așa cum un cerc poate acoperi parţial un altul. Era conștient de mintea lui Hilvar, în apropiere, și deopotrivă de ocupată cu creatura coborîtă asupra lor. Senzaţia se dovedea mai degrabă stranie decît neplăcută și-i oferea lui Alvin primul contact telepatic — capabilitatea degenerată în asemenea măsură la semenii săi din Diaspar încît nu mai putea fi utilizată decît în comenzile adresate roboţilor.

Atunci cînd Seranis încercase să-i ia în stăpînire mintea, tînărul se revoltase. Acum nu se mai împotrivi. Ar fi fost zadarnic, și în plus știa că fiinţa necunoscută, indiferent de natura ei, nu era dușmănoasă. Se relaxă, acceptînd fără împotrivire o inteligenţă infinit superioară să-i exploreze creierul. Însă, în acest considerent nu avea dreptate întru totul.

Vanamonde își dădu seama imediat că una din minţi era mai accesibilă și mai deschisă decît cealaltă. Prezenţa sa le uluia pe amîndouă și asta îl mira nespus. Îi venea greu să creadă că uitaseră; uitarea, ca și moartea, constituiau noţiuni dincolo de înţelegerea lui.

Comunicarea era foarte dificilă. Gîndurile-imagini din creierele lor arătau atît de bizar încît cu greu le recunoștea. Îl uimea și chiar îl alarma puţin obsesia spaimei recurente fată de Invadatori. Îi reamintea de propriile sale sentimente încercate pentru întîia dată în apropierea Soarelui Negru.

Ei însă nu știau nimic despre Soarele Negru, iar întrebările lor începeau să i se contureze în minte.

— Ce ești?

La asta putea răspunde un singur lucru.

— Sînt Vanamonde.

Urmă o pauză (ce încet gîndeau!), apoi întrebarea se repetă. Nu pricepuseră. Ciudat, deoarece cu siguranţă numele i-l dăruiseră alţii asemeni lor, ca să-l pună alături de amintirile nașterii sale. Foarte puţine erau acele amintiri; începeau în mod inexplicabil dintr-un singur punct temporal, dar atîtea cîte erau se dovedeau limpezi precum cristalul.

Din nou firavele lor gînduri i se infiltrară în conștiinţă.

— Unde sînt cei care au creat cei Șapte Sori? Ce s-a întîmplat cu ei?

Nu știa. Îi convinse cu greutate, iar dezamăgirea lor răsună clar și distinct peste abisul ce le separa minţile. Însă se arătau răbdători și el fu fericit să-i ajute, căci căinarea lor semăna cu a lui, iar ei erau primii săi prieteni.

Alvin aprecia că niciodată în decursul vieţii nu avea să mai trăiască o experienţă la fel de stranie ca această conversaţie tăcută. Îi venea greu să accepte că el reprezenta ceva mai mult decît un spectator. Nu voia să recunoască nici în sinea lui că în multe privinţe mintea lui Hilvar era mai capabilă decît a sa. Putea doar să aștepte și să se minuneze, pe jumătate năucit de torentul de gînduri la limita înţelegerii lui.

Brusc, palid și tulburat, Hilvar întrerupse contactul și se întoarse către prietenul său.

— Alvin, este ceva ciudat aici. Nu înţeleg deloc.

Cuvintele sale zgîndăriră orgoliul lui Alvin. Chipul îi trădă probabil acest lucru, căci Hilvar surîse înţelegător.

— Nu-mi pot da seama ce este… Vanamonde, continuă el. Deţine cunoștinţe extraordinare, și totuși inteligenţa nu o are dezvoltată în aceeași măsură. Bineînţeles, există posibilitatea să aibă o minte de o natură într-atît de diferită, încît noi să n-o putem pricepe… deși nu-mi vine să cred că asta ar fi explicaţia.

— Bine, și ce ai aflat pînă acum? întrebă Alvin nerăbdător. Știe ceva despre cei Șapte Sori?

Hilvar părea să se găsească foarte departe.

— Au fost construiţi de mai multe rase, printre care se afla și cea umană, răspunse el absent. Vanamonde îmi furnizează astfel de răspunsuri, dar se pare el nu înţelege semnificaţia lor. Cunoaște, cred, trecutul, fără a fi capabil să-l interpreteze. Evenimentele istoriei sînt amestecate în mintea lui.

Se opri gînditor, apoi se lumină la faţă:

— Putem întreprinde un singur lucru: să-l aducem pe Pămînt, să fie studiat de învăţaţii noștri.

— Dar e prudent să procedăm astfel?

— Da, replică Hilvar surprins de întrebarea însoţitorului său. Vanamonde este prietenos, mai mult, chiar afectuos faţă de noi.

Brusc, gîndul ce dădea tîrcoale la hotarul conștiinţei lui Alvin se limpezi. Și-l aminti pe Krif, pe animalele care evadau permanent, alarmînd sau nemulţumind prietenii lui Hilvar. Și îșî aminti — ce mult timp i se părea că se scursese de atunci! — scopul zoologic al expediţiei lor în Shalmirane.

Hilvar descoperise un nou animal de casă.