Orașul și stelele

Zece

Cînd ușa se închise în spatele lui, Alvin se lăsă să cadă în fotoliul cel mai apropiat. Brusc avusese senzaţia că puterea îi părăsise picioarele. Îl încerca, așa cum nu mai cunoscuse niciodată, teama necunoscutului ce-i caracteriza pe concitadinii săi. Își simţea fiecare membru tremurînd, iar ochii i se împăienjeniseră. Dacă ar fi putut evada din vehiculul în acceleraţie, ar fi făcut-o fără ezitare, chiar cu preţul trădării propriilor vise.

Nu-l copleșea doar teama în sine, ci și un sentiment de absolută singurătate. Tot ceea ce cunoștea și iubea se afla în Diaspar. Chiar daca nu întîlnea nici un pericol, exista posibilitatea să nu-și mai revadă niciodată semenii. Știa ca nimeni altul în ultimele epoci ce înseamnă să-ţi părăsești pentru totdeauna căminul. În clipa aceea de deznădejde, i se părea lipsit de importanţă dacă drumul pe care-l urma ducea spre moarte sau spre viaţă. Ceea ce importa cu adevărat era continua îndepărtare de casă.

Treptat, indispoziţia îi trecu, iar umbrele întunecate i se risipiră din minte. Începu să privească în jur, căutînd să vadă ce putea învăţa din acel incredibil de vechi vehicul în care călătorea. Alvin nu considera deosebit de straniu sau miraculos faptul că sistemul subteran de transport funcţiona perfect după atîţia ani. Memoria monitoarelor nu-l păstra, dar cu siguranţă, altundeva existau circuite similare care să-l ferească de transformări și distrugere.

Observă un panou de afișaj acoperind parţial peretele din faţă. Purta un anunţ laconic, dar liniștitor:

În timp ce privea, numărul se schimbă în «34». Cel puţin reprezenta o informaţie utilă, deși necunoscînd viteza de deplasare, nu putea calcula distanţa parcursă. Pereţii tunelului erau o permanenta pîclă cenușie, iar singura senzaţie de mișcare o constituia o trepidaţie foarte slabă, pe care n-ar fi remarcat-o niciodată dacă n-ar fi fost avertizat.

Diaspar trebuia să se găsească la mulţi kilometri depărtare. Deasupra se întindea deșertul cu dunele sale mișcătoare. Poate chiar în clipa aceea gonea pe sub colinele neregulate, privite atît de des din Turnul lui Loranne.

Imaginaţia lui se îndreptă către Lys, parcă nerăbdătoare să ajungă acolo înaintea trupului. Ce fel de oraș era? Oricît de mult s-ar fi străduit, nu-și închipuia decît o altă versiune, la scară redusă, a Diasparului. Se întrebă dacă Lys mai exista, apoi se liniști, spunîndu-și că în caz contrar vehiculul nu s-ar fi clintit din locul lui.

Deodată, simţi o schimbare în vibraţia de sub tălpi. Aparatul încetinea — era absolut sigur. Timpul se scursese mai iute decît crezuse. Oarecum surprins, privi afișajul.

Nedumerit și puţin neliniștit, își lipi faţa de carcasa transparentă. Viteza încă transforma pereţii tunelului într-o ceaţă lipsită de detalii, însă uneori putea întrezări niște semne ce dispăreau aproape imediat. Iar la fiecare apariţie întîrziau tot mai mult în cîmpul său vizual.

Apoi, fără nici o tranziţie, pereţii tunelului dispărură. Trecea cu viteză foarte mare printr-un enorm spaţiu subteran, cu mult mai întins decît sala căilor mobile.

Privind uluit afară, Alvin distinse pe sol o reţea complexă de șine de ghidaj, care se întretăiau de nenumărate ori, dispărînd apoi într-un labirint de tuneluri. Din cupola arcuită a plafonului se revărsa o lumină albăstruie, și conturate pe fundalul luminos se deslușeau siluetele unor mașinării gigantice. Lumina era într-atît de puternică încît rănea ochii, iar Alvin pricepu că zona nu era destinată oamenilor. Peste o clipă trecea pe lîngă nenumărate rînduri de cilindri, așteptînd nemișcaţi pe șinele lor, cu mult mai mari decît cel în care călătorea Alvin. Tînărul presupuse că se utilizau la transportul materialelor. În jurul lor se găseau adunate stranii mecanisme poliarticulate, toate tăcute și încremenite în nemișcare.

Aproape la fel de repede, caverna dispăru înapoia lui. Prezenţa îl uluise. Pentru prima dată înţelegea cu adevărat uriașa hartă întunecată de sub Diaspar; lumea conţinea mai multe minuni decît visase el vreodată.

Privi din nou afișajul. Nu se modificase; traversarea ciudatei zone durase mai puţin de un minut. Accelera din nou. Deși senzaţia mișcării era aproape inexistentă, pereţii tunelului fulgerau în ambele părţi cu o viteză pe care nici măcar n-o bănuia.

I se păru că se scurge o veșnicie pînă ce vibraţia aproape insesizabilă reapăru. Afișajul anunţă:

Minutul acela a fost cel mai lung cunoscut de Alvin vreodată. Vehiculul înainta tot mai încet. Nu era vorba de o simplă reducere a vitezei; în sfîrșit, se pregătea de oprire.

Lin și tăcut, cilindrul ieși din tunel într-o sală copie fidelă a celei de sub Diaspar. O clipă, tînărul fu prea surescitat să-și focalizeze privirea. Ușa se deschisese cu mult înainte ca el să înţeleagă că trebuia să coboare. Înainte de-a păși afară, se uită la panoul de afișaj pentru o ultima oară. Mesajul se modificase, dar anunţul strălucea mult mai liniștitor:

Căutînd ieșirea, Alvin descoperi prima indicaţie că se afla în mijlocul unei civilizaţii diferite. În mod vădit, drumul spre suprafaţă îl constituia un tunel lung și larg, situat în capătul sălii, iar prin lunci urca un șir de trepte. Scările constituiau o paritate în Diaspar. La schimbările de nivel, arhitecţii orașului prevăzuseră rampe sau coridoare înclinate. Obiceiul se păstrase din vremurile cînd roboţii se deplasau pe roţi, iar treptele reprezentau pentru ei o barieră de netrecut.

Scara era foarte scurtă, terminîndu-se în faţa unor porţi ce se deschiseră automat la apropierea lui Alvin. Tînărul pătrunse într-o cameră micuţă, asemănătoare paralelipipedului care-l coborîse prin puţul lui Yarlan Zey. Nu fu surprins cînd, după cîteva minute, ușile se redeschiseră spre un coridor boltit, suind lin către o arcadă sub care se zărea cerul. Nu simţise nici o senzaţie de deplasare, totuși Alvin pricepu că urcase mai multe sute de metri. Se grăbi în susul coridorului, spre ușa scăldată în soare, uitînd teama în dorinţa de a vedea ce îl așteaptă.

Ieși pe versantul unei coline și pentru o secundă avu impresia că revenise în parcul central din Diaspar. Totuși, dacă acesta era un parc, giganticele lui dimensiuni nu puteau fi cuprinse cu privirea. Nicăieri nu se zărea orașul așteptat. Păduri și cîmpii se întindeau cît vedea cu ochii.

Ridică apoi privirea către orizont și acolo, deasupra copacilor, întinzîndu-se într-un arc uriaș ce încingea lumea, se afla un zid de piatră care ar fi umilit și pe uriașii cei mai semeţi ai Diasparului. Se ridica atît de departe încît detaliile erau neclare, însă conturul lui îl nedumereau pe Alvin. Abia cînd se acomoda cu scara colosalului peisaj își dădu seama că pereţii cei îndepărtaţi nu fuseseră clădiţi de om.

Timpul nu cucerise totul; Pămîntul avea încă munţi de care să fie mîndru.

Alvin rămase mult timp în gura tunelului, adaptîndu-se treptat cu lumea ciudată unde ajunsese. Era pe jumătate copleșit de șocul dimensiunilor și al spaţiilor deschise; inelul de munţi înceţoșaţi putea cuprinde zece orașe ca Diasparul. Nu zărise nici o urmă de viaţă omenească. Totuși, drumul care cobora colina părea întreţinut; n-avea altceva de făcut decît să-l urmeze.

La baza colinei, drumul dispărea printre arbori impunători, acoperind complet aproape soarele. Păși în umbra lor și fu întîmpinat de un amalgam de miresme și de sunete. Cunoștea deja foșnetul vîntului prin frunze, dar pe lîngă acesta se auzeau nenumărate zgomote care nu-i sugerau nimic. Îl asaltau arome necunoscute, mirosuri pierdute pînă și de memoria civilizaţiei sale. Căldura, profunzimea miresmelor și a culorilor, prezenţa nevăzută a unui milion de creaturi îl izbiră cu o violenţă aproape fizică.

Ajunse lîngă lac fără să fi observat vreun indiciu al acestuia. Arborii din dreapta dispărură și înainte apăru o uriașă întindere albastră, presărată cu insuliţe. Niciodată Alvin nu mai văzuse o pînză de apă atît de mare; prin comparaţie, cele mai întinse bazine din Diaspar nu erau decît băltoace. Se apropie încetișor de malul lacului și luă puţin din lichidul călduţ în căușul palmelor, lăsîndu-l să se scurgă printre degete.

Peștele mare și argintiu, apărut brusc dintre ierburile subacvatice, fu prima creatură non-umană văzută vreodată de Alvin. Ar fi trebuit să-i apară pe de-a întregul nou, totuși forma peștelui obseda mintea tînărului prin familiaritate. Așa cum se oprise, suspendat în adîncul verzui, tremurînd imperceptibil din aripioare, părea însuși întruchiparea forţei și vitezei. Aici, transpuse într-un corp viu, se regăseau liniile pline de graţie ale măreţelor nave ce stăpîniseră cîndva cerurile Pămîntului. Evoluţia și știinţa descoperiseră aceleași răspunsuri, dar creaţiile Naturii duraseră mai mult.

În cele din urmă, Alvin se desprinse de sub vraja locului și își continuă drumul șerpuit. Pădurea se închise iarăși în jur, însă nu pentru mult timp. Poteca se sfîrși într-un luminiș lat de aproape un kilometru și de două ori mai lung… iar Alvin înţelese de ce nu văzuse pînă atunci picior de om.

Poiana era presărată de clădiri cu un etaj, colorate în nuanţe pastelate, odihnitoare pentru ochi chiar în lumina orbitoare a soarelui. Majoritatea erau destul de simple, totuși cîteva fuseseră construite cu un stil arhitectural rafinat, cu niște coloane canelate și ornamente graţioase în unghiuri drepte. Toate acele clădiri, probabil foarte vechi, foloseau arcul ogival a cărui origine se pierdea în zorii istorici.

Mergînd fără grabă spre așezare, Alvin se strădui să priceapă ceea ce vedea. Nimic nu era familiar. Pînă și aerul era altfel, pulsînd de viaţă necunoscută. Iar oamenii blonzi ce umblau cu graţie printre clădiri nu aparţineau în nici un caz rasei celor din Diaspar.

Nu-l băgau în seamă pe Alvin, iar lipsa lor de reacţie era ciudată deoarece straiele sale difereau total. În Diaspar temperatura era permanent constantă, făcînd ca hainele celor de acolo să fie pur ornamentale și adesea extrem de elaborate. Aici însă veșmintele păreau mai degrabă funcţionale, croite pentru uz, nu pentru podoabă, fiind frecvent compuse dintr-o togă simplă, drapată în jurul corpului.

Locuitorii Lysului reacţionară la prezenţa lui Alvin abia cînd acesta avansase destul de mult în așezare, dar maniera în care o făcură fu oarecum surprinzătoare. Dintr-o clădire se ivi un grup de cinci persoane, pornind hotărîţi spre el, cu aerul că îi așteptaseră sosirea. Tînărul simţi o bruscă și ameţitoare tulburare, iar sîngele îi bubui în tîmple. Se gîndi la întîlnirile decisive dintre oameni și alte civilizaţii, petrecute pe lumi îndepărtate. Cei din faţa sa aparţineau propriei sale specii… dar cum evoluaseră ei în eonii ce-i separaseră de Diaspar?

Delegaţia se opri la doi metri de Alvin. Conducătorul ei zîmbi, întinzînd mîna în străvechiul gest de salut.

— Am considerat că este mai bine să ne întîlnim aici. Așezarea noastră e foarte diferită de Diaspar, iar drumul de la capătul liniei oferă vizitatorilor șansa… aclimatizării.

Alvin acceptă mîna întinsă, însă o clipă fu prea surprins ca să răspundă. Bănuia de ce îl ignoraseră cu toţii pînă acolo.

— Știaţi că vin? întrebă în cele din urmă.

— Bineînţeles. Știm întotdeauna cînd se mișcă un transportor. Spune-mi, cum ai descoperit drumul? A trecut atîta vreme de la ultima vizită, încît ne temeam că secretul a fost pierdut pentru vecie.

Vorbitorul fu întrerupt de unul din însoţitori:

— Să ne stăpînim curiozitatea, Gerane. Seranis ne așteaptă.

Numele «Seranis» fusese precedat de un cuvînt necunoscut lui Alvin, care presupuse că reprezenta un soi de titlu. Nu întîmpină nici o greutate în înţelegerea limbajului, dar nici nu considera faptul ca fiind uimitor. Diaspar și Lys aveau aceeași moștenire lingvistică, iar străvechea invenţie a înregistrării sunetului îngheţase de mult timp graiul într-un tipar rezistent.

Gerane înălţă din umeri, cu o resemnare ironică.

— Perfect, zîmbi el. Seranis are puţine privilegii — nu vreau să i-l răpesc pe acesta.

Pătrunzînd mai adînc în așezare, Alvin îi studie pe cei din jur. Păreau blînzi și inteligenţi, însă acestea erau însușiri pe care le cunoștea și i se păreau normale. El căuta diferenţele faţă de cei din Diaspar. Diferenţe existau, însă greu de definit. Oamenii erau ceva mai înalţi decît Alvin, iar la doi dintre ei văzu cu claritate semnele vizibile ale vîrstei fizice. Aveau pielea arămie, cu tonuri foarte întunecate și toate gesturile păreau că degajă vigoare și însufleţire, deși în același timp, erau puţin confuze. Alvin surîse amintindu-și prorocirea lui Khedron, aceea că Lysul avea să se dovedească absolut identic cu Diaspar.

Localnicii îl priveau acum cu o curiozitate făţișă, în vreme ce își urma călăuzele; nu se mai prefăceau că asistă la un eveniment obișnuit. Deodată, dinspre arborii din dreapta răsunară ţipete ascuţite, pătrunzătoare, iar din pădure apăru în goană un grup de fiinţe mici, agitate, care se îngrămădiră în jurul tînărului. Acesta se opri complet uluit, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Întîlnise ceva ce propria lui lume pierduse cu atîta timp în urmă, încît astăzi aparţinea mitologiei. Așa începuse odată viaţa. Zgomotoasele și fascinantele creaturi erau copii umani.

Alvin îi privi cu o neîncredere dublată de o altă senzaţie tulburătoare, dar pe care n-o putea încă identifica. Nimic altceva nu i-ar fi readus în minte, cu atîta forţă, depărtarea faţă de lumea cunoscută lui. Diaspar plătise, și încă din plin, preţul nemuririi.

Se opriră înaintea celei mai mari clădiri! Se ridica în mijlocul luminișului, iar pe turnuleţul ei rotund, o flamură verde flutura în bătaia vîntului.

Cînd Alvin intră în clădire, toţi, cu excepţia lui Gerane, rămaseră pe loc. Înăuntru era liniște și răcoare. Razele soarelui, intrînd prin pereţii transparenţi luminau cu o strălucire blîndă. Podeaua era elastică și lucioasă, acoperită cu mozaicuri fine. Pe pereţi, un artist de talent și forţă zugrăvise peisaje din pădure. Alternînd cu tablourile lui se numărau imagini, ce lui Alvin nu-i evocau nimic, deși erau atractive și plăcute ochiului. Ușor adîncit într-un perele, un ecran dreptunghiular era acoperit cu o mulţime de culori mișcătoare — probabil un receptor visofonic, deși de mici dimensiuni.

Alături de Gerane urcă o scurtă scară circulară, care-i purtă pe terasa clădirii. Din locul acela se vedea întreaga așezare, alcătuită din aproximativ o sută de clădiri. In depărtare, arborii se răreau, delimitînd niște izlazuri întinse, unde pășteau mai multe specii de animale. Tînărul nu-și imagina ce anume puteau fi; majoritatea erau patrupede, însă unele păreau să aibă șase, sau chiar opt picioare.

Seranis îi aștepta în umbra turnului. Greu de spus ce vîrstă avea; părul ei lung, auriu, era presărat cu fire sure. Alvin bănuia că el constituia o indicaţie asupra anilor ei. Existenţa copiilor, cu toate consecinţele implicate, îi sporise confuzia. Acolo unde exista naștere, cu siguranţă trebuia să fie și moarte. Durata vieţii în Lys putea fi cu totul alta ca în Diaspar. N-avea cum să aprecieze dacă Seranis avea cincizeci, cinci sute sau cinci mii de ani dar, privind în ochii ci, simţea acea înţelepciune și experienţă profundă, încercate uneori în prezenţa lui Jeserac.

Femeia îi indică un scaun micuţ. Deși cu ochii surîdea binevoitoare, nu rosti nimic pînă ce Alvin nu se instală confortabil… sau cît de confortabil putea fi sub privirea ei intensă. Femeia suspină și i se adresă cu un glas șoptit:

— O asemenea ocazie nu apare prea des, așa încît te-aș ruga să mă scuzi dacă nu cunosc ceremonialul potrivit. Un oaspete însă, chiar neașteptat, beneficiază de anumite drepturi, înainte de a începe, trebuie să te avertizez de un lucru, îţi putem citi gîndurile.

Zîmbi la reacţia necontrolată a tînărului si continuă:

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Nici un alt drept nu e mai sfînt decît cel al secretului gîndurilor. Nu voi pătrunde în mintea ta decît dacă îţi vei da acordul. N-ar fi fost cinstit să-ţi ascund acest fapt. Vei înţelege de ce noi considerăm vorbirea oarecum lentă și greoaie. Nu o utilizăm des.

Revelaţia, deși ușor alarmantă, nu-l surprinse pe Alvin. Cîndva, atît oamenii cît și mașinile deţinuseră această aptitudine. Mașinile, care nu se schimbaseră, erau capabile să citească și acum gîndurile stăpînilor. Dar în Diaspar oamenii pierduseră darul pe care, odată, îl împărţiseră împreună cu servitorii lor.

— Nu știu ce anume te-a adus din lumea ta în a noastră, urmă Seranis, însă dacă ai pornit în căutarea vieţii, drumul tău a luat sfîrșit. În afară de Diaspar, dincolo de munţi nu se întinde decît deșertul.

În mod ciudat, Alvin nu se îndoi de cuvintele femeii, chiar dacă pînă în clipa aceea obișnuise să pună sub semnul întrebării părerile unanim acceptate. Singura lui reacţie fu una de tristeţe, pentru că se confirma tot ceea ce i se spusese.

— Povestește-mi despre Lys, o rugă. De ce v-aţi despărţit de Diaspar? Cu toate că mi se pare că știţi multe despre noi.

Seranis surîse înaintea nerăbdării lui.

— Toate la timpul lor. Mai întîi aș vrea să cunosc cîte ceva despre line. Spune-mi cum ai descoperit drumul către noi și de ce ai venit.

Șovăielnic la început, apoi, treptat, cu mai multă siguranţă, Alvin istorisi totul. Pînă atunci nu mai vorbise atît de liber. Aici, în sfîrșit, exista cineva care să nu rîdă de visele sale, pentru că știa că acele vise erau adevărate. O dată sau de două ori, Seranis îl întrerupse cu întrebări scurte, atunci cînd el menţiona un aspect al Diasparului necunoscut ei. Lui Alvin îi venea greu să înţeleagă că lucruri făcînd parte din existenta cotidiană puteau fi de neînţeles cuiva care nu trăise niciodată în oraș și nu cunoștea nimic despre cultura și organizarea lui complexă. Seranis asculta cu o astfel de atenţie încît o crezu fascinată de povestea lui; abia mai tîrziu avea să realizeze ca vorbele sale erau ascultate și de alte creiere, în comunicare cu cel al femeii.

Cînd termina, se făcu tăcere. Apoi Seranis îl privi și întreba:

— De ce ai venit în Lys?

Alvin o măsură surprins.

— Ți-am explicat. Voiam sa explorez lumea. Toţi îmi spuseseră că dincolo de oraș nu se află decît pustiul, dar trebuia să verific cu ochii mei.

— A fost singurul motiv?

Alvin ezită. În cele din urmă, nu răspunse exploratorul încăpăţîna), ci copilul pierdut, născut într-o lume străină.

— Nu, murmura el, n-a fost singurul motiv, deși n-am realizat-o pînă astăzi. Eram singur…

— Singur? În Diaspar? Pe buzele lui Seranis apăruse un zîmbet, dar în ochii ei se citea înţelegere și tînărul știu că acesta era răspunsul așteptat de ea.

Acum, după ce-și povestise viaţa, o așteptă să-și respecte făgăduiala. Seranis se ridică, începînd să se plimbe pe terasă.

— Cunosc întrebările pe care vrei să le pui, rosti ea. La unele îţi pot răspunde, însă ar fi obositor să o fac în cuvinte. Deschide-ţi mintea către mine și-ţi voi spune ceea ce dorești să știi. Ai încredere; fără permisiunea ta nu voi citi nimic.

— Ce vrei să fac? întrebă precaut Alvin.

— Să fii de acord să-mi accepţi ajutorul. Să mă privești în ochi… și să uiţi totul.

Alvin n-a știut niciodată cu exactitate ce s-a întîmplat. Peste simţurile sale se lăsase un voal opac și, cu toate că nu-și amintea cum le dobîndise, cînd căută în minte cunoștinţele se găseau acolo.

Vedea trecutul; nu limpede, ci așa cum vede cineva o cîmpie înceţoșată, de pe un munte înalt. Înţelese că omul nu fusese dintotdeauna un locuitor al orașelor, iar atunci cînd mașinile îl eliberaseră de trudei, între cele două civilizaţii se instaurase o rivalitate permanentă. În Epoca Zorilor existaseră mii de orașe, însă o mare parte a omenirii preferase să trăiască în comunităţi relativ mici. Transportul universal și mijloacele de comunicaţie instantanee ofereau contacte cu restul lumii, iar nevoia convieţuirii laolaltă cu milioane de oameni nu era stringentă.

În zilele de început, Lys fusese asemenea altor sute de așezări. Dar treptat, de-a lungul timpului, dezvoltase o cultură independentă, una dintre cele mai evoluate în istoria umanităţii. O cultură bazată îndeosebi pe utilizarea directă a puterii mentale, ceea ce o deosebea de restul societăţilor omenești, bazate tot mai mult pe mașini.

De-a lungul eonilor, avansînd pe căile lor diferite, prăpastia dintre Lys și restul lumii s-a adîncit. Peste ea se aruncau punţi numai în momentele de criză: cînd Luna intrase în procesul periculos de apropiere de Pămînt, distrugerea ei constituise opera savanţilor din Lys. Tot ei asiguraseră și apărarea Terrei împotriva Invadatorilor, opriţi în cele din urmă în lupta de la Shalmirane.

Bătălia aceea epuizase omenirea. Unul cîte unul, orașele muriseră și deșertul le acoperise. Pe măsură ce populaţia scădea, oamenii începură migraţia care avea să facă din Diaspar ultimul și cel mai mare dintre toate așezările umane.

Majoritatea acestor schimbări nu afectaseră Lysul, deși el purtase propriul său război — împotriva pustiului. Bariera naturală a munţilor nu era suficientă, și multe veacuri au trecut înainte ca oaza cea mare să scape de spectrul nisipului.

Imaginile deveneau neclare aici, poate în mod intenţionat. Alvin nu distingea ce anume se întreprinsese ca Lys să capete virtuala veșnicie proprie Diasparului.

Vocea lui Seranis părea să ajungă la el de la mare depărtare. Nu era numai vocea ei, ci o simfonic de cuvinte, cîntată parcă la unison de multe alte glasuri.

— Asta e, foarte pe scurt, istoria noastră. Vezi deci ca și în Epoca Zorilor am avut puţine legături cu alte orașe, chiar dacă locuitorii lor ne vizitau adesea. Nu i-am împiedicat niciodată, deoarece mulţi dintre cetăţenii noștri de seamă au venit de afară. Însă, cînd orașele au început să moară, n-am dorit să fim tîrîţi în prăbușirea lor. După întreruperea transportului aerian, în Lys nu s-a mai putut ajunge decît într-un singur mod, prin sistemul transportor din Diaspar. Capătul dinspre voi a fost închis odată cu amenajarea parcului… și ne-aţi uitat, deși noi nu v-am uitat pe voi niciodată.

Diaspar ne-a surprins. Ne așteptasem să aibă soarta celorlalte orașe, însă el a reușit să formeze o cultură stabilă, cu șanse de a dura tot atît cît și Pămîntul. Nu este o cultură pe care noi o admirăm, totuși ne bucură că cei ce doreau să scape au izbutit. Drumul parcurs de tine astăzi a fost parcurs de mai mulţi decît ai crede, și aproape toţi au fost oameni deosebiţi, ce au adus cu ei ceva de valoare cînd au intrat în Lys.

Glasul se stinse. Paralizia simţurilor lui Alvin se destrămă, iar tînărul își reveni. Văzu cu surprindere că soarele coborîse mult sub vîrfurile copacilor și că cerul estic purta deja amprenta nopţii. Undeva, un clopot vibra cu un dangăt răsunător, pulsînd lent în liniștea amurgului și încărcînd văzduhul cu mister. Alvin se pomeni înfiorîndu-se ușor, nu de prima atingere a răcorii nopţii, ci datorită lucrurilor aflate. Se făcuse foarte tîrziu, iar el se găsea departe de casă. Brusc, simţi nevoia să-și revadă prietenii, să fie iarăși printre imaginile și scenele familiare ale Diasparului.

— Trebuie să plec, rosti el. Khedron… părinţii mei… mă așteaptă. Nu era chiar adevărul. Cu siguranţă, Khedron se întreba ce anume i se întîmplase, dar altcineva, din cîte știa Alvin, nu era la curent cu plecarea sa. Nu-și explica motivul pentru care minţise și imediat îi fu rușine.

Seranis îl privi gînditoare.

— Mă tem că nu-i atît de simplu, spuse ea.

— Ce vrei să zici? Transportorul nu mă va duce înapoi? Refuza să dea crezare ideii că putea fi reţinut în Lys împotriva voinţei sale, deși gîndul îi fulgerase prin minte.

Pentru prima dată, Seranis păru oarecum stînjenită.

— Noi am discutat cazul tău, reluă ea fără să explice cine erau acei «noi», sau ce anume discutaseră. Dacă te vei întoarce în Diaspar, orașul va afla de existenţa noastră. Chiar dacă ne-ai promite să nu destăinui nimic, vei vedea că în timp e imposibil să păstrezi secretul.

— Dar de ce doriţi ca el să fie păstrat? replică tînărul. Eu cred că ar fi bine pentru ambele orașe dacă locuitorii lor s-ar întîlni din nou.

— Noi sîntem de altă părere. Dacă s-ar deschide porţile, ţinutul nostru ar fi copleșit de curioși și de căutătorii de senzaţii inedite. În schimb, rămînînd ascuns, doar cei mai buni dintre voi vor ajunge pînă aici.

Răspunsul degaja atîta superioritate, bazînduse în același timp pe niște presupuneri complet eronate, încît Alvin simţi cum nemulţumirea îl cuprinde.

— Nu aveţi dreptate. Nu cred că veţi găsi în întreg Diasparul o altă persoană capabilă să părăsească orașul, chiar dacă ar dori — sau chiar dacă ar ști că poate ajunge undeva. Dacă îmi permiteţi să mă întorc, faptul nu va avea nici o consecinţă pentru Lys.

— Hotărîrea nu-mi aparţine și subestimezi puterile minţii, dacă crezi că barierele ce menţin oamenii în interiorul orașului tău nu pot fi niciodată depășite. Totuși, nu dorim să te reţinem aici împotriva voinţei tale. Dacă dorești să te întorci însă în Diaspar, trebuie să îţi ștergem din minte amintirile legate de Lys.

Șovăi o clipă:

— Așa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată; toţi predecesorii tăi au venit ca să rămînă.

Alvin se vedea pus în faţa unei alegeri pe care refuza s-o accepte. Dorea să exploreze Lysul, să-i descopere secretele, felul prin care se deosebea de propria lui lume, dar în același timp era hotărît să revină în Diaspar, să le dovedească prietenilor că nu fusese un simplu visător. Nu înţelegea motivele care alimentau dorinţa de secret, dar și dacă le-ar fi înţeles, comportarea lui n-ar fi fost altul.

Realiză că trebuia să cîștige timp, ori să o convingă pe Seranis că-i cerea un lucru imposibil.

— Khedron știe unde sînt. Memoria lui n-o veţi șterge.

Seranis zîmbi. Era un zîmbet plăcut și în orice alte circumstanţe ar fi fost luat drept prietenos. Însă în spatele lui tînărul întrezări, întîia oară, prezenţa unei puteri copleșitoare, implacabile.

— Ne subestimezi, Alvin, răspunse ea. Este foarte ușor. Pot ajunge în Diaspar mai repede decît mi-ar lua traversarea Lysului. Înaintea ta, au mai venit și alţii aici, iar unii le spuseseră cunoștinţelor unde anume pleacă. Totuși, acei prieteni i-au uitat, iar ei au dispărut din istoria Diasparului.

Alvin neglijase acest fapt, iar acum i se părea evident. Se întrebă de cîte ori, în milioanele de ani scurse de la separarea celor două culturi, locuitorii Lysului pătrunseseră în Diaspar pentru a-și păstra taina, păzită cu atîta strășnicie. Și își mai puse întrebarea cît de extinse erau puterile mentale pe care le posedau și pe care nu ezitau să le utilizeze acești oameni ciudaţi.

Era oare prudent să-și facă planuri? Seranis îi promisese că nu-i va citi gîndurile fără acordul său, dar Alvin nu știa dacă nu existau situaţii în care promisiunea putea fi încălcată.

— Desigur, vorbi în cele din urmă, nu vă așteptaţi să mă hotărăsc imediat. Nu e posibil să vizitez Lysul înainte de a lua o decizie?

— Firește, încuviinţă Seranis. Poţi rămîne la noi cît dorești, iar apoi, dacă te răzgîndești, să te întorci în Diaspar. Ar fi însă mult mai ușor dacă te-ai hotărî în următoarele cîteva zile. Nu vrem ca prietenii tăi să se îngrijoreze, și cu cît lipsești mai mult, cu atît ne va fi mai greu să facem modificările necesare.

Alvin era de acord; ar fi vrut să știe însă în ce constau acele «modificări». Probabil că cineva din Lys avea să-l contacteze pe Khedron — fără ca Bufonul să-și dea seama — și să acţioneze asupra minţii lui. Dispariţia lui Alvin nu putea fi tăinuită, însă putea fi ștearsă informaţia descoperită de către el și Khedron. Iar cu trecerea timpului, numele lui Alvin urma să se alăture celorlalţi Unici ce dispăruseră misterios și fuseseră uitaţi apoi.

Existau multe ciudăţenii aici, iar tînărul nu rezolvase nici una din ele. Strania relaţie unilaterală dintre Lys și Diaspar avea oare un ţel, sau reprezenta pur și simplu un accident al istoriei? Cine și ce erau Unicii? Iar dacă locuitorii Lysului erau în stare să pătrundă în Diaspar, de ce nu anulaseră circuitele de memorie conţinînd indicaţia referitoare la existenţa acestora? Probabil că aceasta era singura întrebare la care Alvin era capabil să ofere un răspuns plauzibil. Computerul Central era un adversar mult prea puternic, pe care cele mai avansate tehnici mentale nu-l afectau.

Se forţă să uite aceste probleme; într-o bună zi, cînd va ști mai mult, va afla poate răspunsurile. Acum era zadarnic să speculeze, să clădească piramide de ipoteze pe un fundament de ignoranţă.

— Perfect, spuse nu prea încîntat, căci neașteptata barieră continua să-l neliniștească. Vă voi comunica decizia mea cît de repede, însă pînă atunci arătaţi-mi așezarea voastră.

Surîsul lui Seranis nu mai ascunse de astă dată nici o ameninţare.

— Sîntem mîndri de Lys și va fi o plăcere pentru noi să-ţi arătăm cum trăiesc oamenii fără ajutorul orașelor. Între timp nu trebuie să-ţi faci griji — amicii nu ţi se vor neliniști din cauza absenţei. Ne vom ocupa de asta, măcar pentru propria noastră protecţie.

Urma să fie pentru prima dată cînd Seranis făcea o promisiune pe care nu o putea respecta.