Orașul și stelele

Unu

Avuseseră nevoie de multe ore pînă să răzbească afară din Grota Viermilor Albi. Dealtfel, nici acum nu puteau fi siguri că unii din monștrii aceia lăptoși nu-i urmăreau încă. Energia armelor era pe terminate. Înaintea lor, săgeata de lumină plutitoare, călăuză misterioasă prin labirinturile Muntelui de Cleștar, continua să le facă semn. Nu aveau de ales; trebuiau să o urmeze deși, așa cum se întîmplase de atîtea ori, îi putea conduce către primejdii și mai înspăimîntătoare.

Alvin privi îndărăt, căutîndu-și din priviri tovarășii. Alystra îl urma cea mai îndeaproape, purtînd sfera de lumină rece, însă veșnic arzătoare, ce le dezvăluise de la începutul aventurii lor atîtea orori, dar și minunăţii. Razele albicioase se revărsau pe coridorul îngust, reflectate de pereţii scînteietori; cît timp sfera avea energie, drumul și mai ales orice pericol rămîneau vizibile. Dar, Alvin știa prea bine, în grotele acelea primejdiile mai mari nu erau cîtuși de puţin cele vizibile.

În spatele Alystrei, împovăraţi de greutatea proiectoarelor, veneau Narrillian și Floramus. Pentru o clipă, Alvin se întrebă de ce proiectoarele erau atît de grele, căci ar fi fost așa de simplu să fie înzestrate cu neutralizatori gravitaţionali, întotdeauna își punea asemenea întrebări, chiar și în mijlocul celor mai extraordinare aventuri. Cînd astfel de gînduri îi fulgerau prin minte, i se părea că structura realităţii tremura un scurt moment, și că în spatele lumii simţurilor se întrezărea imaginea unul alt univers, cu totul diferit…

Coridorul se termina printr-un perete orb. Oare săgeata îi trădase din nou? Nu, roca începu să se năruie. Prin perete apăru o lance rotitoare de metal, care crescu rapid, transformîndu-se într-o foreză gigantică. Alvin și prietenii săi se retraseră, așteptînd ca mașinăria să pătrundă în grotă. Cu un scrîșnet asurzitor — ce cu siguranţă răsunase în toate tainiţele Muntelui, deșteptîndu-i progeniturile de coșmar! — scos de frecarea metalului pe piatră, foreza străpunse peretele și se opri lîngă ei. O ușă masivă se deschise și Callistron îi zori să intre în aparat. (De ce tocmai Callistron? Ce caută el aici? se întrebă Alvin.) Peste o clipă se aflau în siguranţă, iar vehiculul ţîșnea înainte prin adîncurile Pămîntului.

Aventura se terminase. În curînd, așa cum se întîmpla întotdeauna, aveau să fie iarăși acasă, lăsînd în urmă minunile, spaimele și ambiţiile, obosiţi și plini de mulţumire.

Din înclinarea podelei, Alvin își dădu seama că foreza cobora. Callistron știa probabil ce trebuia făcut; acela era drumul spre casă. Totuși îi părea rău…

— Callistron, spuse brusc, de ce nu urcăm? Nimeni nu știe cum arată în fapt Muntele de Cleștar. Ar fi minunat dacă am putea ieși undeva, pe o coastă, de unde să privim cerul și ţinutul din jur. Am stat destul sub pămînt.

Rostind cuvintele, realiză cumva că nu procesase bine. Alystra ţipă înăbușit, interiorul forezei tremură precum o imagine văzută prin pînza apei, iar dincolo de pereţii metalici din jur, Alvin întrezări din nou celălalt univers. Cele două lumi păreau a se afla în contradicţie; predomina întîi una, apoi cealaltă, și pe neașteptate dispărură amîndouă. Se simţi o senzaţie de sfîșîiere; visul luă sfîrșit. Tînărul se trezi înapoi în Diaspar, în odaia familiară, plutind la o jumătate de metru deasupra dușumelei, susţinut de cîmpul gravitaţional.

Redevenise el însuși. Aceasta era realitatea — și știa cu exactitate ce urma să se întîmple în continuare.

Alystra apăru prima. Mai degrabă neliniștită decît iritată, deoarece dintre toţi, ea îl iubea.

— Oh, Alvin! se plînse privindu-i de pe peretele unde părea să se fi materializat. O aventură așa de frumoasă! De ce a trebuit s-o strici?

— Îmi pare rău. N-am vrut… Pur și simplu am crezut c-ar fi o idee bună…

Fu întrerupt de sosirea simultană a lui Callistron și Floramus.

— Ascultă, Alvin, început cel dintîi. Este a treia oară că întrerupi o saga. Ieri ai stricat totul, dorind să ieși din Valea Curcubeelor. Cu o zi înainte s-a întîmplat la fel, cînd ai încercat să ajungi înapoi la Origine, pe pista temporală pe care tocmai o exploram. Dacă nu respecţi regulile, n-ai decît să călătorești singur!

Dispăru furios, luîndu-i și pe Floramus cu el. Narrillian nu se arăta niciodată; probabil era prea scîrbit de întreaga istorie. Rămăsese doar imaginea Alystrei, cu o privire întristată.

Alvin înclina cîmpul gravitaţional, se sculă în picioare și păși către masa pe care o materializase. Pe ea apăruse o tavă cu fructe exotice. Nu ceea ce intenţionase, dar în confuzia lui gîndurile i-o luaseră razna. Nedorind să se trădeze, apucă fructul cu aspectul ce! mai inofensiv și-l gustă cu prudenţă.

— Bun, zise în cele din urmă Alystra, ce-ai de gînd să faci?

— Asta-i! mormăi Alvin posac. Eu unul cred că regulile sînt stupide. Și în plus, cum să le ţin minte atunci cînd trăiesc o saga? Pur și simplu, mă comport în modul ce mie îmi pare mai normal. Tu n-ai fi vrut să vezi muntele?

Alystra îl privi cu ochi măriţi de groază.

— Asta ar însemna să ieși afară!

Alvin știa că era zadarnic să discute. Se izbise iarăși de bariera ce îl despărţea de toţi din lumea sa, condamnîndu-l poate la o viaţă lipsită de orice mulţumire. El dorea permanent să evadeze afară, atît în realitatea de zi cu zi, cît și în vis. Totuși, pentru ceilalţi locuitori ai Diasparului, «afară» avea semnificaţia unui coșmar căruia nu-i puteau face faţă. Pe cît posibil, evitau să vorbească despre el. Reprezenta ceva necurat și rău, dar nici Jeserac, propriul său tutore, nu voia să-i destăinuie motivul.

Fata continua să-l privească cu ochi uimiţi, însă plini de dragoste.

— Ești nefericit, Alvin. În Diaspar, nimeni nu are voie să fie nefericit. Vreau să vin să stăm de vorbă.

Tînărul clătină nepoliticos din cap. Știa unde avea să ducă așa ceva, iar în prezent nu simţea decît dorinţa de a fi singur. De două ori dezamăgită, Alystra dispăru.

Un oraș cu douăzeci de milioane de locuitori și nu exista nimeni cu care să poată discuta cu adevărat. În felul lor, Eriston și Etania ţineau la el, dar acum, cînd responsabilitatea li se apropia de sfîrșit, se mulţumeau să-l lase să-și aleagă singur modul de viaţă și distracţiile. În ultimii ani, pe măsură ce abaterile lui de la comportamentul obișnuit deveniseră tot mai evidente, tînărul Alvin simţise adesea nemuţumirea părinţilor. Nu faţă de el, poate că s-ar fi împotrivit unui astfel de sentiment, ci faţă de neșansa care-i desemnase tocmai pe ei, dintre milioanele de locuitori ai orașului, să-l întîlnească pe Alvin cînd acesta ieșise din Palatul Creaţiei, cu douăzeci de ani în urmă.

Douăzeci de ani. Își amintea cel dintîi moment și primele cuvinte auzite vreodată: «Bun venit, Alvin. Eu sînt Eriston, tatăl tău desemnat. Iar mama ta este Etania. «Cuvintele nu însemnaseră nimic atunci, însă mintea lui le înregistrase fără greșeală. Își aducea aminte cum își privise propriul trup; crescuse cu patru-cinci centimetri de atunci, dar de schimbat se schimbase foarte puţin. Apăruse pe lume complet dezvoltat și, exceptînd statura, nu avea să arate altfel cînd va părăsi lumea, într-o mie de ani.

Înainte de acea primă imagine nu exista nimic. Poate că într-o bună zi, golul se va umple, însă gîndul era mult prea îndepărtat pentru a-l afecta emoţional.

Reveni la obsedantul mister al nașterii sale. Lui Alvin nu i se părea ciudat să fi fost creat, instantaneu, de puterile și forţele care materializau toate celelalte obiecte din viaţa zilnică. Nu, nu acesta reprezenta misterul. Enigma pe care nu izbutise s-o rezolve și pe care nimeni nu putea să i-o explice, era unicitatea lui.

Unicitatea, un cuvînt ciudat și trist, un sentiment ciudat și trist. Cînd îl foloseau la adresa sa — așa cum auzise deseori, în clipele în care nimeni cu bănuia că el ascultă — părea să implice un sens răuvoitor, ameninţînd nu doar propria lui fericire.

Părinţii, tutorele, cunoscuţii încercaseră să-l protejeze în faţa adevărului, dorind parcă să apere inocenţa lungii sale copilării. Curînd, duplicitatea urma să ia sfîrșit; peste cîteva zile avea să devină cetăţean cu drepturi depline al Diasparului, și nimic din ceea ce dorea să afle nu i s-ar mai fi putut ascunde.

De ce, de pildă, nu-și găsea locul în saga? Dintre miile de distracţii ale orașului, ele erau cele mai populare. Intrînd într-o saga, nu te transformai într-un simplu observator, precum în primitivele spectacole ale epocilor îndepărtate, pe unde Alvin scotocise dealtminteri de cîteva ori. Deveneai un participant activ, capabil să-ţi folosești — ori așa ţi se părea — iniţiativa personală. Evenimentele și scenele ce alcătuiau materia primă a aventurilor fuseseră concepute demult, de artiști uitaţi, însă exista suficienta flexibilitate pentru a permite fluctuaţii importante. Pătrundeai în aceste lumi imaginare alături de prieteni, căutînd senzaţii inexistente în Diaspar, și atîta vreme cît visul se derula, nu aveai cum să-l deosebești de realitate. În definitiv, cine putea să fie sigur că Diaspar însuși nu era doar vis?

Nimeni n-ar fi putut parcurge vreodată toate povestirile concepute și înregistrate de la întemeierea orașului. Ele vizau totalitatea sentimentelor și stărilor sufletești și conţineau o varietate infinită de subtilităţi. Unele, apreciate în special de tineri, conţineau simple întîmplări dramatice, cu aventuri și descoperiri tulburătoare. Altele explorau psihologia minţii, în timp ce alte cîteva ofereau exerciţii de logică sau matematică, spre deliciul unor creiere mai rafinate.

Deși părea să-i mulţumească pe semenii săi, orice saga îi lăsa lui Alvin o senzaţie de incomplet. Cu toate detaliile și surprizele lor, cu toate decorurile și temele variate, le lipsea ceva.

Aventurile, hotărîse el, nu duceau nicăieri. Întotdeauna erau proiectate pe o pînză îngustă, iar nu într-o panoramă grandioasă, nu peisajele vaste după care tînjea sufletul său. Mai mult chiar, niciodată nu se făceau nici măcar aluzii la imensităţile unde se desfășuraseră în fapt vieţile străbunilor — vidul dintre stele și planete. Autorii aventurilor suferiseră de aceeași stranie fobie înrădăcinată în toţi locuitorii Diasparului. Toate povestirile trebuiau să se desfășoare în locuri închise, în grote subterane sau în văi micuţe, înconjurate de munţi ce ascundeau restul lumii.

O singură explicaţie era posibilă. Demult, poate înainte de fondarea Diasparului, se petrecuse ceva ce nu numai că potolise curiozitatea și ambiţia Omului, dar îl și alungase dintre stele, ca să se ghemuiască, căutîndu-și adăpost, în micul univers închis al ultimului oraș de pe Pămînt. Omul renunţase la Univers și revenise în uterul artificial al Diasparului. Pierise pornirea înflăcărată, nestăvilită, care-l mînase cîndva prin Galaxie și către insulele înceţoșate de dincolo de ea. De nenumăraţi eoni, nici o navă nu mai pătrunsese în Sistemul Solar. Poate că acolo, departe, printre stele, urmașii Omului continuau să clădească imperii și să distrugă sori, dar Pămîntul n-o știa și nici nu era interesat s-o afle.

Pămîntul, nu. Însă pe Alvin, da.