Orașul și stelele

Cinci

În scurta-i viaţă, Alvin nu întîlnise nici a mia parte din locuitorii Diasparului. De aceea, nu fu surprins să nu-l știe pe omul dinaintea lui. Îl uimea însă faptul că întîlnea pe cineva acolo, în turnul părăsit, atît de aproape de hotarul cu necunoscutul.

Se răsuci cu spatele către oglindă și îl fixă pe intrus. Înainte de a apuca să spună ceva, străinul i se adresă:

— Presupun că ești Alvin. Cînd am descoperit că cineva vizitează locul acesta, am bănuit că tu trebuie să fii.

În mod vădit, remarca nu se dorea ofensatoare, ci era o simplă constatare. Alvin o acceptă ca atare. Nu-l mira faptul că fusese recunoscut; îi plăcea sau nu, unicitatea și potenţialul încă nedezvăluit al acesteia îl făcuseră cunoscut tuturor.

— Eu sînt Khedron, continuă străinul, de parcă astfel explica totul. Mi se mai spune Bufonul.

Alvin tăcu, iar Khedron înălţă din umeri cu o resemnare ironică.

— Ah, asta-i gloria! Ești tînăr și în experienţa ta de pînă acum nu s-au strecurat bufonerii. Îţi iert ignoranţa.

Bărbatul avea un aer neobișnuit de vioi. Alvin își chinuia creierii, străduindu-se să găsească înţelesul bizarului termen «bufon»; cuvîntul îi suna familiar, dar nu-l putea identifica, în complexa structură socială a orașului existau multe asemenea denumiri și-ţi trebuia cel puţin o viaţă să le înveţi pe toate.

— Vii deseori aici? întrebă el, puţin gelos. Ajunsese să privească Turnul lui Loranne ca pe un fel de proprietate personală și se simţea ușor nemulţumit că minunile de acolo erau cunoscute și altora. Oare Khedron privise vreodată deșertul, văzuse stelele coborînd spre vest?

— Nu, zise omul parcă răspunzîndu-i gîndurilor nerostite. N-am mai fost pe aici, însă îmi place să aflu ce întîmplări neobișnuite se petrec în oraș, și a trecut foarte multă vreme de cînd cineva a mai urcat în Turnul lui Loranne.

Alvin se întrebă de unde știa Khedron de vizitele sale anterioare, dar își alungă iute gîndul. Diasparul era ticsit de ochi, urechi și de alte organe de simţ cu mult mai subtile decît acestea, informîndu-l în permanenţă de tot ceea ce se întîmpla în interiorul său. Oricine se arăta suficient de interesat putea, neîndoielnic, să găsească o modalitate de a accesa informaţiile privitoare la locuitori.

— Chiar dacă-i neobișnuit ca oamenii să vină aici, vorbi el, continuînd să ocolească subiectul principal, de ce treaba asta te-ar interesa?

— Păi, în Diaspar neobișnuitul reprezintă privilegiul meu, răspunse Khedron. Te-am remarcat de multă vreme. Știam că ne vom întîlni odată. Din punctul meu de vedere, și eu sînt un unicat. O, nu așa ca tine, asta nu e prima mea viaţă. De o mie de ori am ieșit din Palatul Creaţiei, dar cîndva, demult, am fost ales să fiu Bufon și în Diaspar nu pot exista doi în același timp. Cei mai mulţi consideră că și unul e prea mult…

Tonul ironic al individului continua să-l deruteze pe Alvin. Nu era prea politicos să pui întrebări personale însă, la urma urmei, Khedron abordase cel dintîi subiectul.

— Îmi cer scuze pentru ignoranţă, dar ce este un bufon și ce face el?

— Ai întrebat «ce», constată Khedron, așa că voi începe spunîndu-ţi «de ce». Deși o poveste lungă, cred că te va interesa.

— Mă interesează totul, răspunse Alvin hotărît.

— Perfect. Oamenii — dacă au fost oameni, fapt de care uneori eu unul mă îndoiesc —— oamenii care au conceput Diasparul au avut de rezolvat o problemă deosebit de complexă. Diaspar nu e numai o mașină, ci și un organism viu, nemuritor. Noi sîntem atît de obișnuiţi cu societatea în mijlocul căreia trăim, încît nu înţelegem cît de ciudată ar părea ea strămoșilor noștri. Avem la dispoziţie o lume micuţă, închisă, ce nu se modifică niciodată decît în privinţa unor aspecte minore, și care rămîne totuși stabilă, epocă după epocă. A dăinuit, probabil, mai mult decît tot restul istoriei umane — însă în istoria aceea au fost, așa se crede, mii de culturi și civilizaţii distincte ce au apărut, au înflorit și s-au stins apoi. Cum a dobîndit Diasparul extraordinara lui stabilitate?

Alvin rămase surprins că cineva întreba un lucru atît de simplu, iar speranţele lui de a afla noutăţi începură să se destrame.

— Prin Băncile Memoriei, cu siguranţă. Diasparul este locuit mereu de aceeași oameni, deși repartiţia lor pe epoci se schimbă pe măsură ce trupurile le sînt create sau distruse.

— Asta-i doar o părticică a răspunsului, clătină din cap Khedron. Cu exact aceiași oameni, poţi crea multe tipuri diferite de societăţi. Nu-mi pot demonstra afirmaţia și nici indicii evidente n-am, dar cred că este adevărată. Creatorii orașului nu i-au impus doar populaţia; ei au stabilit legile care ne guvernează comportamentul. Noi de abia sesizăm prezenţa acestor legi, însă le respectăm. Diaspar este o societate încremenită, incapabilă să se schimbe, evoluînd între limite restrînse. Pe lîngă tiparele corpurilor și personalităţilor noastre, Băncile Memoriei stochează multe alte lucruri. Ele conţin însăși imaginea orașului, protejîndu-i fiece atom de transformările pe care le aduce timpul. Privește pardoseala de aici; datează de milioane de ani, au călcat-o nenumărate tălpi. Vezi vreun semn de uzură? Materialele neprotejate, oricît de rezistente, ar fi fost de mult distruse. Dar atîta vreme cît există energie pentru funcţionarea Băncilor Memoriei, atîta vreme cît matricile conţinute în ele mai controlează configuraţia orașului, structura fizică a Diasparului nu se va modifica.

— Însă au fost unele modificări, protestă Alvin. De la fondarea orașului s-au demolat multe clădiri, și s-au construit altele noi.

— Bineînţeles, dar numai eliminînd informaţiile stocate în Bănci și programînd apoi alte configuraţii. Oricum, am pomenit de asta doar ca un exemplu al modului în care orașul se autopăstrează din punct de vedere fizic. Ceea ce vreau să subliniez este că, în mod similar, în Diaspar se găsesc mașini ce menţin structura socială. Ele urmăresc orice modificări, corectîndu-le înainte de a se amplifica. Cum o fac? Nu știu… Poate selectîndu-i pe cei ce ies din Palatul Creaţiei, poate acţionînd asupra tiparelor personalităţilor noastre. Credem că avem libertatea voinţei, dar putem fi oare siguri?

Oricum, problema a fost rezolvată. Diaspar a supravieţuit și a traversat în siguranţă epocile, aidoma unei nave uriașe, avînd drept încărcătură ceea ce mai rămăsese din specia umană. Reprezintă o realizare excepţională a ingineriei sociale, deșt întrebarea dacă merita dusă la capăt rămîne încă fără de răspuns.

În mod cert, stabilitatea nu e suficientă. Duce prea ușor la stagnare și de aici la decadenţă. Întemeietorii orașului au avut extrem de multă grijă s-o evite, chiar dacă aceste clădiri abandonate sugerează că nu au reușit pe de-a-ntregul. Eu, Khedron Bufonul, fac parte din acest plan. Poate că sînt o rotiţă foarte mică. Mie îmi place să cred altceva, dar iarăși, nu pot să fiu sigur.

— Și care crezi că este rolul tău? întrebă Alvin, în continuare derutat, simţind cum îl cuprinde exasperarea.

— Să zicem că eu introduc în oraș anumite cantităţi, prestabilite, de dezordine. A-ţi explica acţiunile mele ar însemna să le anulez eficienţa. Judecă-mă după faptele mele, chiar dacă puţine, și nu după vorbe.

Alvin nu mai întîlnise niciodată un individ de genul lui Khedron. Bufonul avea o reală personalitate, ridicîndu-se cu mult deasupra nivelului general de uniformitate, caracteristic Diasparului. Cu toate că nu păreau să existe șanse de a descoperi ce sarcini avea și cum le îndeplinea, chestiunea era de importanţă minoră. Important, așa simţea Alvin, era că apăruse cineva cu care să discute (atunci cînd acesta se întrerupea din monolog) și care ar fi fost în stare să-i ofere răspunsuri la problemele ce-l frămîntau de atîta timp.

Coborîră împreună prin coridoarele Turnului lui Loranne, ieșind lîngă calea mobilă. Abia atunci, tînărul realiză că Bufonul nu-l întrebase nici măcar o dată ce făcea acolo, la hotarul cu exteriorul. Bănuia că bărbatul știe, că e interesat, dar nu surprins. Ceva îi spunea că ar fi fost extrem de greu să-l surprindă pe Khedron.

Schimbară între ei numerele de indexare, să se poată vizita oricînd. Alvin ar fi vrut să rămînă cît mai mult în compania lui Khedron, deși presupunea că tovărășia acestuia s-ar fi dovedit epuizantă. Totuși, înainte de a se reîntîlni, intenţiona să afle ce-i puteau spune prietenii, și mai cu seamă Jeserac, despre Khedron.

— Pe data viitoare, rosti străinul și dispăru brusc. Alvin se simţi ușor iritat. Cînd te întîlneai cu cineva și te aflai sub formă de proiecţie, politeţea îţi cerea să anunţi acest fapt încă de la început. În caz contrar, l-ai fi putut pune pe interlocutor într-o situaţie jenantă. Probabil Khedron stătuse tot timpul liniștit acasă… oriunde ar fi fost aceasta. Numărul comunicat lui Alvin asigura transmiterea oricărui mesaj, dar nu-i dezvăluia poziţia. Cel puţin așa se obișnuia. Puteai dezvălui oricui numărul de indexare, însă adresa o rezervai doar pentru prieteni.

Revenind spre centrul orașului, Alvin reflectă la tot ceea ce îi spusese Khedron despre Diaspar și despre organizarea socială a orașului. Ciudat că nu mai întîlnise pe nimeni nemulţumit de modul lor de viaţă. Diaspar și locuitorii lui fuseseră prevăzuţi ca parte a unui plan mult mai întins; laolaltă formau o simbioză perfectă. În decursul îndelungatelor vieţi, oamenii nu se plictiseau. Lumea lor era minusculă după standardele epocilor străvechi, dar complexitatea ei copleșea, iar abundenţa minunilor și bogăţiilor depășea orice închipuire. Aici, în Diaspar, Omul adunase toate roadele geniului său, tot ceea ce fusese salvat de la ruină din trecut. Se spunea că toate orașele care existaseră vreodată dăruiseră cîte ceva Diasparului. Înainte de apariţia Invadatorilor, numele său fusese cunoscut pretutindeni pe lumile cucerite de om. În înălţarea lui se împletise întreg talentul, întreaga artă a Imperiului. Cînd vîrsta de aur se apropiase de sfîrșit, oameni de geniu remodelaseră orașul, oferindu-i mașinilor ce-l făcuseră nemuritor. Oricît de multe s-ar fi uitat, Diaspar avea să dăinuie și să poarte urmașii Omului, în siguranţă, pe fluviul timpului.

Aceștia obţinuseră nemurirea și se mulţumeau cu atît. Existau un milion de lucruri care să le ocupe vieţile, între momentul cînd pășeau peste pragul Palatului Creaţiei și acela în care, cu trupurile puţin îmbătrînite, se întorceau în Băncile Memoriei. Într-o lume unde bărbaţii și femeile posedau o inteligenţă altădată marca geniului, nu se putea vorbi de pericolul plictiselii. Plăcerile conversaţiei și disputei, ceremonialurile rafinate ale contactelor sociale — toate se dovedeau suficiente să ocupe o parte importantă a vieţii. Se adăugau după aceea marile dezbateri publice, la care întregul oraș participa cu pasiune, în vreme ce minţile sale cele mai ascuţite se înfruntau, ori se asociau în escaladarea piscurilor de necucerit ale filozofiei, dar a căror provocare continua să ademenească.

Nici unui individ nu-i lipseau preocupările intelectuale. Eriston, de pildă, petrecea multă vreme în dialoguri îndelungate cu Computerul Central, care practic conducea orașul și dispunea de capacitatea de a întreţine nenumărate convorbiri simultane cu cei dornici să-i înfrunte intelectul. De trei sute de ani, Eriston încerca să construiască paradoxuri logice pe care mașina să nu fie în stare să le soluţioneze. Și nu se aștepta să înregistreze un progres notabil înainte de scurgerea cîtorva vieţi.

Interesele Etaniei erau de o natură diferită, ţinînd de estetică. Proiecta și executa, cu ajutorul organizatoarelor de materie, structuri tridimensionale, întrepătrunse, de o complexitate atît de rafinată, încît deveneau în final adevărate probleme topologice. Lucrările ei se admirau în tot Diasparul, iar unele configuraţii fuseseră încorporate în podelele marilor săli coregrafice, unde se utilizau ca bază în conceperea unor dansuri noi.

Asemenea îndeletniciri ar fi putut pare poate seci pentru cei lipsiţi de capacitatea de-a le aprecia subtilitatea. În Diaspar însă, nu se afla nimeni incapabil să înţeleagă ceea ce încercau să facă Eriston și Etania, și care să nu aibă și el o preocupare personală la fel de pasionantă.

Atletismul și alte sporturi, inclusiv cele născute prin controlul gravitaţiei, încîntau primele secole ale tinereţii. În privinţa aventurilor și exerciţiilor fanteziei, poveștile saga asigurau satisfacerea tuturor dorinţelor. Ele reprezentau produsul fina! al aspiraţiei către realism, satisfăcută atunci cînd oamenii reproduseseră imaginile în mișcare și înregistraseră sunetele, utilizînd apoi tehnicile respective pentru a pune în scenă episoade din realitate sau imaginaţie. În saga, iluziile erau totale, deoarece impresiile senzitive se produceau direct în creier, anulînd orice senzaţii contradictorii. Spectatorul absorbit se decupla de realitate pe durata aventurii, avea impresia că trăiește într-un vis și că totuși este treaz.

Într-o lume a ordinii și a stabilităţii care nu-și modificase orientarea generală de un miliard de ani, nu era surprinzător să apară un interes major pentru jocurile de noroc. Omenirea fusese întotdeauna fascinată de misterul rostogolirii zarurilor, de întoarcerea unei cărţi de joc, de învîrtirea ruletei. La capătul inferior, interesul respectiv se baza pe simpla dorinţă de cîștig, da. Aceasta reprezenta un sentiment fără acoperire într-o lume unde fiecare putea deţine ceea ce vrea, în limitele rezonabilului. Însă și cînd motivaţie a cîștig ului a fost anihilată, a rămas simpla fascinaţie a șansei, seducînd și minţile cele mai sofisticate. Mașinile cu o funcţionare absolut aleatoare —evenimente al căror final nu putea fi prezis nicicînd, indiferent de informaţiile avute —ofereau plăceri egale filozofului sau simplului jucător.

Iar deasupra, accesibile tuturor, rămăseseră universurile întrepătrunse ale iubirii și artei. Întrepătrunse, deoarece iubirea fără artă duce la diminuarea dorinţei, iar arta nu poate fi gustată dacă nu este contemplată cu iubire.

Oamenii căutaseră frumuseţea în multe forme —în șiruri de sunete, în rînduri scrise pe hîrtie, în suprafeţe de piatră, în mișcările trupului omenesc, în culori dispuse în spaţiu. Toate acestea continuau să supravieţuiască în Diaspar, iar în decursul epocilor li se adăugaseră altele. Nimeni nu era încă sigur dacă fuseseră descoperite toate posibilităţile Artei, ori dacă ea avea un sens și în afara minţii omenești.

Dar același lucru se putea spune și despre Iubire.