Orașul și stelele

Unsprezece

Oricît încercase Alystra, nu putuse să obţină alte informaţii de la Khedron. Bufonul își revenise repede din șocul iniţial și din spaima care-l deteminase să fugă la suprafaţă, atunci cînd rămăsese singur în subterana Mausoleului. Totodată se simţea rușinat de lașitatea lui, și se întreba dacă va avea vreodată curajul să revină în sala căilor mobile, în mijlocul reţelei de tuneluri radiind spre lume. Deși considera că Alvin acţionase pripit, dacă nu chiar imprudent, nu credea cu adevărat că pe tînăr îl ameninţa vreo primejdie. Avea să se întoarcă cînd va crede de cuviinţă. Khedron era absolut convins, sau… aproape convins; avea și anumite reţineri ce-l făceau să simtă nevoia de a fi prudent. Hotărîse că, deocamdată, cel mai inteligent lucru era să spună puţin și să lase impresia că totul reprezentase în fapt una din glumele sale.

Din nefericire, în clipa întîlnirii cu Alystra, nu izbutise să-și ascundă emoţia Fata zărise spaima întipărită limpede în ochii lui și o interpretase imediat ca pe consecinţa unui pericol în care se găsea Alvin. Asigurările lui Khedron fuseseră inutile, iar ea se înfuriase tot mai tare în vreme ce se îndreptau spre ieșirea parcului. La început dorise să rămînă în Mausoleu și să-l aștepte pe, Alvin să se întoarcă, fie și în același mod misterios în care dispăruse. Khedron reușise s-o convingă că ar fi însemnat o pierdere de timp. Răsuflase ușurat cînd fata îl urmase în oraș. Exista o șansă ca Alvin să revină aproape imediat, iar Bufonul nu dorea ca și alţii să cunoască secretul lui Yarlan Zey.

Pe drum, Khedron realizase că tactica lui eșuase, și că scăpase complet situaţia din mînă. Era prima dată cînd i se întîmpla așa ceva: să nu se simtă capabil să rezolve o problemă, care în plus părea destul de gravă. Treptat, teama imediată și iraţională fu înlocuită cu o alarmă profundă, de-acum ferm înrădăcinată. Pînă în acel moment, Khedron nu se gîndise prea mult la consecinţele acţiunilor sale. Propriile interese și o empatie superficială, dar reală faţă de Alvin, reprezentaseră motive suficiente pentru ce întreprinsese. Cu toate că îi oferise lui Alvin ajutor și încurajări, nu crezuse nici o clipă că ceea ce se petrecuse s-ar fi putut întîmpla cu adevărat.

În ciuda uriașei diferenţe de vîrstă și de experienţă dintre ei, voinţa lui Alvin fusese întotdeauna mai puternică. Era prea tîrziu ca să mai îndrepte situaţia; Khedron simţea că evenimentele îl purtau spre un deznodămînt complet în afara controlului său.

În această lumină, nu era drept ca Alystra să-l considere geniul rău al lui Alvin și să-l acuze de cele întîmplate. Fata nu era răzbunătoare, dar era neliniștită și parţial, neliniștea ei se revărsa asupra Bufonului. Iar dacă vreo acţiune de a ei i-ar fi pricinuit necazuri lui Khedron, Alystra n-ar fi încercat în prezent nici cel mai mic regret.

Cînd ajunseră la uriașa cale circulară din jurul parcului, se despărţiră într-o tăcere împietrită. Privind-o pe Alystra dispărînd în depărtare, Khedron se întrebă obosit ce planuri îi treceau fetei prin minte.

Deocamdată putea fi sigur de un singur lucru. Următoarea perioadă de timp n-avea să se plîngă de plictis.

Alystra acţionă iute și inteligent. Nu-și pierdu vremea să ia legătura cu Eriston și Etania; părinţilor lui Alvin le lipsea adevărata personalitate; pentru ei simţea o oarecare afecţiune, dar nu respect. Ei ar fi argumentat mult și inutil, ca în cele din urmă să facă ce făcea Alystra acum.

Jeserac o ascultă fără să-și exteriorizeze în vreun fel simţămintele. Își ascunse bine îngrijorarea — atît de bine, încît fata fu chiar dezamăgită. Ei uneia i se părea că niciodată nu se mai petrecuse ceva atît de extraordinar și de important, dar calmul lui Jeserac îi retezase elanul. După ce termină, bărbatul o chestionă pe îndelete și-i sugeră, în mod indirect, că putea comite o greșeală. Ce motiv o determina să creadă că Alvin părăsise cu adevărat orașul? Poate că totul fusese o glumă pe seama ei. Implicarea lui Khedron conferea probabilitate ipotezei. Poate că exact în clipa aceea, ascuns undeva în Diaspar, Alvin rîdea pe înfundate.

Singurul lucru pozitiv obţinut de la Jeserac fusese promisiunea că el se va interesa, căutînd-o apoi în ziua următoare. Jeserac o sfătui ca între timp să nu-și facă griji și că ar fi fost bine dacă n-ar mai fi povestit nimănui nimic. Nu era necesar să provoace o problemă generală în legătură cu un incident ce avea, probabil, să se clarifice în cîteva ore.

Alystra îl părăsi pe tutore cu un ușor sentiment de frustrare. Ar fi fost însă mult mai mulţumită dacă ar fi știut ce întreprinsese acesta imediat după plecarea ei.

Jeserac avea prieteni în Consiliu. În lunga lui viaţă, el însuși se numărase printre membrii Consiliului și, dacă ghinionul nu-l ocolea, putea să fie iarăși. Îi căută pe trei dintre prietenii săi mai influenţi și, cu prudenţă, le stîrni interesul istorisind ceea ce aflase. În calitate de tutore al lui Alvin, era perfect conștient de poziţia sa foarte delicată și dorea să se pună la adăpost. Deocamdată, cu cît erau mai puţini cei ce știau de întîmplare, cu atît mai bine.

De îndată se căzu de acord ca în primul rînd să fie contactat Khedron, căruia să i se ceară explicaţii. Excelentul lor plan avea un singur neajuns. Khedron îl anticipase și acum era de negăsit.

Dacă exista vreo ambiguitate referitoare la poziţia lui Alvin, gazdele sale se dovedeau extrem de atente să nu i-o amintească. Era liber să meargă oriunde dorea în Airlee, micuţa așezare condusă de Seranis — deși termenul de «conducere» nu era cel mai nimerit pentru a descrie rolul ci în comunitate. Alvin avea uneori impresia că femeia aceea era un soi de dictator înţelept, însă alteori i se părea că îi lipsea orice putere. Deocamdată, tînărul nu izbutise cîtuși de puţin să priceapă sistemul social al Lysului, fie datorită simplităţii, fie din contra, datorită unei complexităţi ale cărei ramificaţii îi scăpau cu desăvîrșire, tot ceea ce descoperise se rezuma la faptul că Lys se compunea din numeroase așezări, între care Airlee constituia un exemplu tipic. Și totuși, dintr-un alt punct de vedere, nu existau exemple tipice; Alvin fusese asigurat că fiecare așezare se străduia să se deosebească cît mai mult de vecinele ei. Totul era extrem de confuz.

Deși adăpostea mai puţin de o mie de oameni, Airlee era un loc al surprizelor. Aproape că nu exista aspect al vieţii care să nu difere de cel corespunzător din Diaspar. Diferenţele mergeau pînă la chestiuni fundamentale, precum comunicarea. În Lys numai copiii foloseau vocea, adulţii vorbeau foarte rar și, după o vreme, Alvin înţelese că o făceau numai din politeţe faţă de el. Era o experienţă stranie și iritantă să te simţi învăluit într-o plasă uriașă de cuvinte plutind tăcute și insesizabile, dar după un timp tînărul se obișnui. Dată fiind inutilitatea cuvîntului vorbit, supravieţuirea limbajului o găsea surprinzătoare. Abia mai tîrziu descoperi că locuitorilor Lysului le plăceau foarte mult cîntecele și, dealtfel, orice formă de muzică. Fără acel stimulent, era extrem de plauzibil să fi devenit muţi cu foarte multă vreme în urmă.

Gazdele sale se arătau permanent ocupate, prinse cu treburi și cu rezolvări de probleme, de obicei de neînţeles pentru Alvin. Atunci cînd înţelegea ce făceau, mare parte a activităţii lor îi părea fără rost. De pildă, majoritatea alimentelor se obţineau pe cale naturală, și nu sintetizate conform tehnologiilor dezvoltate cu ere în urmă. Cînd remarcase acest fapt, i se explicase cu răbdare că locuitorilor Lysului le plăcea să privească plantele dezvoltîndu-se, să urmărească efectele unor experimente genetice complicate, să obţină gusturi și arome tot mai rafinate. Airlee, spre exemplu, era faimoasă pentru fructele sale, însă cînd tînărul gustă din ele nu le consideră mai gustoase decît cele obţinute în Diaspar prin simpla mișcare a unui deget.

La început se întrebă dacă cei din Lys nu cumva uitaseră, ori poate că nici nu dispuseseră vreodată de forţele și aparatele care pentru el erau normale și pe care se baza viaţa lui în Diaspar. Curînd descoperi că motivul nefolosirii lor era altul. Uneltele și știinţa existau, dar se utilizau doar în caz de absolută nevoie. Exemplul cel mai grăitor îl oferea sistemul de transport, dacă putea fi denumit astfel. Pe distanţe scurte oamenii mergeau pe jos și asta părea să le facă plăcere. Cînd se grăbeau, sau trebuiau să deplaseze greutăţi, foloseau animale, în mod evident crescute în acest scop. Era vorba de un animal scund, cu șase picioare, foarte docil și puternic, însă lipsit de inteligenţă. O altă specie o reprezentau animalele de curse, cu patru picioare, însă folosind cînd alergau numai musculoasele membre posterioare. Puteau traversa Lysul în doar cîteva ore, cu un călăreţ instalat într-o șa pivotantă. Nimic nu l-ar fi convins pe Alvin să riște o asemenea cursă, chiar dacă printre tineri reprezenta un sport foarte popular. Armăsarii lor, selecţionaţi cu grijă, erau aristocraţii lumii animale, și erau conștienţi de poziţie. Deţineau un vocabular destul de bogat și Alvin îi auzea adesea discutînd între ei, lăudîndu-se cu trecute sau viitoare succese, încercă să fie prietenos aruncînd cîteva cuvinte, însă ei pretinseră că nu-l înţeleg, iar la insistenţele sale se îndepărtară, tropotind demni și superiori.

Aceste două rase de animale se dovedeau suficiente pentru muncile obișnuite, oferind proprietarilor satisfacţii de neobţinut din partea unor creaţii mecanice. Totuși, pentru viteze foarte mari sau greutăţi deosebite, se utilizau fără ezitare mașinile.

Cu toate că lumea animală a Lysului îi oferise lui Alvin o mulţime de surprize interesante, cel mai mult continuau să-l fascineze extremele locuitorilor. Copiii și bătrînii… ambele categorii la fel de uimitoare și la fel de pasionante. Cel mai bătrîn om din Airlee de-abia atinsese al doilea veac, și mai avea de trăit doar cîţiva ani. Cînd el avea să ajungă la vîrsta aceea, gîndise Alvin, trupul nu i-ar fi cunoscut nici o schimbare, în vreme ce bătrînul, lipsit de perspectiva un lanţ de existenţe viitoare, își va fi epuizat total resursele fizice. Avea părul complet alb, iar faţa incredibil de brăzdată de riduri. Părea să-și petreacă întregul timp la soare, sau plimbîndu-se încet, schimbînd saluturi insonore cu cei întîlniţi. Din cîte își dădea seama Alvin, era mulţumit și nu cerea mai mult de la viaţă, deloc tulburat de apropiatul sfîrșit.

Această filozofie de viaţă diferea atît de mult de cea din Diaspar, încît îi depășea înţelegerea. De ce să accepţi moartea cînd aveai posibilitatea să trăiești o mie de ani, iar apoi să sari înainte prin milenii, pentru a începe iarăși într-o lume pe care tu însuţi o ajutaseși să capete formă? Era decis să capete răspunsul Lysienilor la această întrebare, de îndată ce s-ar fi ivit șansa să discute deschis despre viaţă și moarte. Îi venea greu să creadă că în Lys se făcuse de bună voie o astfel de alegere, conștienţi de alternativa vieţii infinite — Diaspar.

O parte a răspunsului o găsi printre copii, fiinţele mici tot atît de necunoscute lui ca oricare din animalele Lysului. Le privi joaca, iar în cele din urmă fu chiar acceptat ca prieten. Uneori lăsau impresia că nu semănau cîtuși de puţin cu oamenii; motivaţiile, logica, pînă și limbajul lor păreau complet străine. Îi privea uimit pe adulţi, întrebîndu-se cum era posibil ca ei să fi evoluat din acele extraordinare creaturi, ce-și petreceau cea mai mare parte a timpului într-o lume proprie, fără legături cu Lysul celor mari.

Și totuși, copiii deșteptaseră în inima lui un sentiment necunoscut pînă atunci. Cînd — lucru care se întîmpla uneori — izbucneau în lacrimi de frustrare sau de disperare, micile lor drame i se păreau mai teribile decît lunga retragere a Omului, după pierderea Imperiului Galactic. Dacă aceasta din urmă constituia ceva mult prea uriaș și îndepărtat pentru a fi pe deplin înţeles, plînsetul unui copil îţi sfîșia în schimb inima.

Alvin întîlnise iubirea în Diaspar, și iată că acum învăţa ceva la fel de preţios, fără de care iubirea în sine nu și-ar fi putut atinge niciodată împlinirea. Învăţa sensul tandreţii.

Dacă Alvin studia Lysul, și Lysul îl studia pe el, deloc nemulţumit de cele descoperite. Se găsea de numai trei zile în Airlee, cînd Seranis îi propuse să viziteze împrejurimile. Tînărul acceptă fără ezitare — cu singura condiţie de a nu fi obligat să călărească unul din animalele de cursă.

— Te asigur, rosti Seranis cu un neașteptat licăr de umor, că nimeni nu intenţionează să-și riște unul din preţioasele animale. Dar fiindcă e vorba de un caz excepţional, voi aranja să ai un mijloc de transport unde să te simţi confortabil. Te va însoţi Hilvar și bineînţeles că vei merge oriunde dorești.

Alvin se întrebă dacă ultima afirmaţie era totuși adevărată. Presupunea că s-ar fi ridicat obiecţii dacă ar fi încercat să se întoarcă pe colina de unde coborîse în Lys. Deocamdată însă nu-și făcea griji și nu se grăbea să revină în Diaspar. De fapt, nici nu se gîndise la întoarcere după prima întîlnire cu Seranis. Viaţa continua să fie pentru el atît de inedită și de fascinantă, încît se mulţumea să trăiască intens prezentul.

Aprecia gestul lui Seranis care-l desemnase pe fiul ei drept călăuză, deși fără îndoială, Hilvar primise instrucţiuni precise pentru evitarea oricăror neplăceri. Alvin avusese nevoie de timp ca să se obișnuiască cu Hilvar, dintr-un motiv pe care nu i l-ar fi putut mărturisi fără să-i rănească orgoliul. Perfecţiunea se generalizase în Diaspar, încît frumuseţea fizică își pierduse valoarea; era tot așa de obișnuită ca și aerul pe care-l respirau. În Lys situaţia se prezenta altminteri, iar epitetul cel mai puţin răutăcios aplicabil lui Hilvar era cel de «obișnuit». După normele lui Alvin, tînărul era de-a dreptul urît, și o vreme îl evitase în mod deliberat. Dacă Hilvar realizase acest lucru, nu o arătase în nici un fel, și nu peste mult prietenia lui sinceră sfărîmase bariera dintre ei. Avea să vină un timp cînd Alvin urma să se obișnuiască într-atît cu zîmbetul larg și strîmb al lui Hilvar, cu forţa și blîndeţea lui, încît nu ar fi crezut că-l considera respingător vreodată și nici n-ar fi dorit să-l vadă altfel. Acela n-ar mai fi fost Hilvar, ci un altul.

Plecară din Airlee imediat după răsăritul zorilor, într-un vehicul mic, denumit de către Hilvar mașină de teren, și care aparent funcţiona pe același principiu cu vehiculul subteran dintre Lys și Diaspar. Plutea în aer la cîţiva centimetri deasupra solului, și cu toate că nu se zărea nici o urmă de șină de ghidaj, Hilvar îi spusese că străbătea numai traseele prestabilite. Toate așezările dispuneau de legături asemănătoare, însă în decursul șederii sale în Lys, Alvin nu mai observase o altă mașină.

Era evident că Hilvar investise mult efort în pregătirea expediţiei și că o aștepta cu aceeași nerăbdare ca și Alvin. Plănuise itinerariul ţinînd seama de propriile sale interese; istoria naturală constituia pasiunea sa cea mare și spera să găsească noi specii de insecte în regiunile relativ nepopulate ale Lysului pe care urmau să le viziteze. Intenţiona să ajungă cu mașina cît mai spre sud posibil, iar restul drumului să-l facă pe jos. Fără să-și dea seama ce însemna aceasta, Alvin nu ridică nici o obiecţie.

Aveau și un tovarăș de drum — Krif, cel mai spectaculos dintre animalele lui Hilvar. În repaos, cele șase aripi transparente ale lui Krif se pliau în lungul trupului, care scînteia prin ele precum un sceptru bătut în pietre preţioase. Dacă îl deranja ceva, se înălţa în văzduh ca un fulger multicolor, cu un fîlfîit de-abia auzit de aripi invizibile. Deși uriașa insectă venea cînd era strigată și putea — uneori — să îndeplinească ordine simple, era aproape complet lipsită de inteligenţa. Avea în schimb o personalitate bine definită și, din cine știe ce motiv, se arăta extrem de suspicioasă faţă de Alvin, făcînd ca sporadicele sale tentative de a-i cîștiga încrederea să eșueze cu regularitate.

Pentru Alvin, drumul prin Lys se învecina cu visul. Tăcut, aidoma unui spectru, vehiculul luneca peste cîmpii întinse, croindu-și drum prin păduri, fără a se abate de la ghidajul invizibil. Înaintau cam de zece ori mai repede decît un om mergînd pe jos. Rareori cineva se grăbea așa în Lys.

Străbătură mai multe așezări, unele mai întinse decît Airlee, dar majoritatea asemănătoare. Pe Alvin îl interesau subtilele, însă semnificativele diferenţe în vestimentaţie, și chiar în privinţa aspectului fizic, apărînd pe măsura trecerii de la o comunitate ia alta.

Civilizaţia Lysului era alcătuită din sute de culturi distincte, fiecare contribuind cu ceva aparte la dezvoltarea generală. Vehiculul ie era ticsit cu cei mai faimos produs din Airlee, niște pere micuţe, galbene, primite cu recunoștinţă ori de cîte ori Hilvar le oferea. Tînărul se oprea adesea să discute cu prieteni, prezentîndu-le un Alvin impresionat de politeţea tuturor, manifestată prin folosirea limbajului oral în clipa în care aflau cine este el. Probabil că adesea le venea destul de greu. Totuși, din cîte își dădea el seama, rezistau ispitei de-a reveni la telepatie și nu se simţise niciodată exclus din discuţie.

Cel mai lung popas îl făcură într-un sătuc, aproape ascuns într-o mare de iarbă înaltă și galbena, ridicată cu mult peste înălţimea lor și unduind în briză ca o vietate. Înaintînd prin ea, fură permanent întrecuţi de valurile de fire ce se îndoiau deasupra. La început, Alvin găsi fenomenul destul de neplăcut, căci nutrea impresia stranie că iarba se apleca să-l privească mai de-aproape, dar după un timp descoperi în mișcarea aceea perpetuă o senzaţie odihnitoare.

Nu după multă vreme înţelese de ce se opriseră tocmai acolo. Printre cei ce îi așteptau se găsea o fată oacheșă și sfioasă pe care, prezentînd-o, Hilvar o numi Nyara. Era limpede că erau fericiţi să se revadă, iar Alvin le invidie bucuria deschisă. Hilvar se străduia să împace obligaţiile de ghid cu dorinţa de a rămîne singur cu Nyara. Alvin îl scoase din impas, pornind de unul singur să exploreze satul. Nu erau multe de văzut, însă încercă să-și prelungească la maximum plimbarea.

La pornire avea să aibă pregătite multe întrebări pe care cu greu aștepta să i le pună lui Hilvar. Nu-și imagina cum arata dragostea într-o societate telepatică și după o scurtă perioadă de discreţie politicoasă, abordă subiectul. Hilvar păru destul de dispus să-l lămurească, chiar dacă Alvin bănuia că-l întrerupsese dintr-o prelungita și tandra despărţire mentală.

În Lys, dragostea începea adesea prin contact mental. Puteau să treacă luni sau ani pînă la întîlnirea fizică a celor doi îndrăgostiţi. Astfel că, explica Hilvar, nu existau nici un fel de impresii false sau minciuni. Doi oameni ale căror minţi se deschideau voluntar una către cealaltă nu aveau secrete. Dacă vreunul ar fi încercat să ascundă ceva, partenerul ar fi știut imediat.

Doar cei maturi și echilibraţi își permiteau o astfel de onestitate. Numai o iubire bazată pe un altruism absolut supravieţuia. Alvin înţelegea foarte bine că o asemenea iubire era mai profundă și mai bogată decît orice ar fi cunoscut concitadinii săi. De fapt, îi și era dificil să creadă că o astfel de comuniune exista cu adevărat.

Și totuși, Hilvar îl asigură că da, iar cînd Alvin insistă în a cere explicaţii, devenise gînditor, pierdut în propriile reverii. Erau lucruri imposibil de comunicat; pur și simplu, le știai ori nu. Alvin constată cu amărăciune că el n-avea să izbutească niciodată să atingă acel nivel sublim de înţelegere între persoane, din care oamenii aceștia făcuseră însuși fundamentul vieţii.

Ieșind din savana care se sfîrșea brusc, de parcă fusese trasă o linie dincolo de care iarba nu mai avea dreptul să crească, văzură că în faţa lor se întindea un șir de dealuri scunde, împădurite. Avanpostul principalelor metereze din apărarea Lysului, explică Hilvar. Munţii adevăraţi începeau mai departe, dar pentru Alvin chiar și acele delușoare trezeau respect și veneraţie.

Se opriră într-o vale îngustă, încă scăldată de căldura ţi lumina soarelui de după-amiază. Hilvar îl privi pe Alvin cu ochii cinstiţi ai celui ce nu are nimic de ascuns.

— De aici pornim pe jos, rosti vesel, începînd să scoată echipamentul din vehicul. Mașina n-are cum să meargă mai departe.

Alvin privi dealurile, apoi scaunul confortabil unde șezuse pînă atunci.

— Nu putem ocoli? întrebă fără mari speranţe.

— Ba da. Dar noi nu o vom face. Vom sui în vîrf; acolo e mai interesant. Voi trece mașina pe automat iar ea ne va aștepta la coborîre, pe cealaltă parte.

Ca să nu abandoneze fără luptă, Alvin făcu o ultimă încercare:

— În curînd se întunecă. Nu vom reuși să acoperim întreaga distanţă pînă la apusul soarelui.

— Exact, încuviinţă Hilvar, sortînd pachetele cu o viteză incredibilă. Vom petrece noaptea sus și drumul îl vom sfîrși mîine.

Alvin se recunoscu înfrînt.

Echipamentul pe care-l purtau era voluminos, dar avea o greutate mică. Fusese introdus în containere cu polarizatoare de gravitaţie, cerîndu-ţi să învingi doar inerţia masei. Atît timp cît mergea în linie dreaptă, Alvin nici nu realiza că poartă vreo povară. Dar manevrarea containerelor necesita o oarecare îndemînare, deoarece la orice schimbare de direcţie, pachetul părea să capete o personalitate cu păreri proprii bine definite, insistînd cu încăpăţînare să se menţină pe drumul iniţial.

Cînd Hilvar termină de fixat curelele și se declară mulţumit, porniră încet în susul văii. Alvin privi cu regret la mașina care dispăru rapid din vedere; se întreba cîte ore aveau să se scurgă pînă să se tolănească din nou în scaunul ei confortabil.»

Cu toată lipsa de entuziasm, urcușul se dovedi plăcut, cu soarele încălzindu-le spinările, peisajul schimbîndu-se într-una. Exista și o potecă, aproape pierdută în iarbă, dispărînd din loc în loc, dar pe care Hilvar părea capabil s-o urmărească fără greș, chiar atunci cînd tovarășul său nu mai zărea nici o urmă. Îl întrebă pe Hilvar cine anume făcuse poteca și află că pe dealurile respective trăiau multe animale mici — unele solitare, altele în comunităţi primitive ce imitau multe din caracteristicile primitive ale civilizaţiei umane. Cîteva descoperiseră, sau fuseseră învăţate să folosească uneltele și focul. Lui Alvin nici nu-i trecu prin minte că astfel de creaturi ar fi putut să fie altfel decît prietenoase; atît el cît și Hilvar considerau faptul de la sine înţeles… Multe epoci trecuseră de cînd ceva sau cineva de pe Pămînt se arătase capabil să ameninţe supremaţia Omului.

Urcau de o jumătate de oră, cînd Alvin remarcă pentru prima dată un murmur slab. Nu-i detecta sursa, deoarece nu venea dintr-o direcţie anume. Era un murmur neîntrerupt, sporind treptat în intensitate pe măsură ce valea se lărgea. L-ar fi întrebat pe Hilvar ce anume era, dar considera mai important să-și cruţe răsuflarea.

Alvin era perfect sănătos; niciodată în viaţa lui nu fusese bolnav. Și totuși, integritatea fizică, oricît de importantă și necesară în general, nu era suficientă acum. Alvin poseda musculatura, dar nu și antrenamentul. Pașii ușori ai lui Hilvar, elanul lui lipsit de efort ce-l ducea ca prin farmec în susul fiecărei pante îl umpleau pe Alvin de invidie… și de hotărîrea de a nu ceda, atîta vreme cît încă mai putea păși. De fapt, știa cu certitudine că însoţitorul său îl punea la încercare, dar nu se simţea jignit. O întrecere prietenească, pe care o aprobase în mod tacit, deși oboseala i se strecura încet-încet în picioare.

După ce parcurseră două treimi din urcuș, lui Hilvar i se făcu milă și poposiră o vreme, rezemaţi de o stîncă, cu chipurile îndreptate în sus, lăsînd razele soarelui să le usuce trupurile. Uruitul variabil devenise în prezent foarte puternic. Deși Alvin îl întrebă, Hilvar refuză să-i dea explicaţii. Nu dorea să-i strice surpriza, se justificase el.

Se grăbeau să ajungă pe culme înainte de apus. Din fericire, urcușul era lin și lipsit de obstacole. Arbuștii acoperind poalele dealului se răriseră, parcă obosiţi și ei de lupta cu înălţimea. Pe ultimele sute de metri creștea numai o iarbă scurtă și sîrmoasă, plăcută pentru tălpi. Cînd vîrful le apăru în faţă, Hilvar găsi în el alte energii, nebănuite și începu să alerge. Alvin decise să ignore provocarea, dar în realitate nu avea de ales. Se mulţumi să avanseze încet, în același ritm, iar cînd îl ajunse în sfîrșit pe Hilvar, se prăbuși epuizat și satisfăcut.

Abia după ce-și recăpătă suflul, izbuti să aprecieze panorama întinsă dedesubt, să descopere originea vuietului permanent ce umplea văzduhul. Înainte, terenul cobora brusc de pe creastă — atît de brusc încît se transforma într-un perete vertical. Desprinzîndu-se de pe acel perete, o uriașă panglică de apă cădea curbîndu-se în spaţiu, fărămiţîndu-se pe Stîncile aflate la trei sute de metri mai jos. Apa se pierdea într-o ceaţă tremurătoare de stropi minusculi, iar din adîncuri se înălţa un tunet continuu, reverberîndu-se în ecouri prelungi pe dealurile învecinate.

Cea mai mare parte a cascadei era umbrită; totuși, razele de soare ce ocoleau muntele mai luminau încă ţinutul de jos, acordînd peisajului o notă finală, plină de farmec. Acolo, vibrînd într-o splendoare efemeră, deasupra bazei cascadei, se arcuia ultimul curcubeu de pe Pămînt.

Hilvar descrise un cerc larg cu braţul înspre orizont.

— De aici, strigă el pentru a se face auzit peste urletul cascadei, vezi întregul Lys.

Și Alvin îl crezu. Spre nord se întindeau kilometri după kilometri de păduri, întrerupte ici-colo de poieni, pășuni, străbătute de firele șerpuite a peste o sută de rîuri. Ascunsă undeva în imensitatea aceea se găsea Airlee, dar era imposibil să încerce să o găsească cu privirea. Tînărului i se păru că recunoaște lacul care mărginea drumul către Lys, însă se putea ca ochii să-i fi jucat o festă. Mai spre nord, copacii și luminișurile se contopeau într-un covor verde-pestriţ, încreţit pe alocuri de șiruri de dealuri. Iar mai departe, la limita cîmpului vizual, munţii din bariera de apărare a Lysului de pustiu se întindeau ca niște nori îndepărtaţi.

Spre est și vest priveliștea era asemănătoare, însă spre sud munţii păreau să se ridice la numai cîţiva kilometri. Alvin îi distingea foarte clar, și își dădea seama că erau mult mai înalţi decît delușorul unde se afla el. Între munţi și dealuri se întindea un ţinut mai sălbatic decît cel pe care de abia îl străbătuseră. Într-un mod greu de definit, părea pustiu și sterp, de parcă Omul nu mai trăia acolo de mulţi, de foarte mulţi ani.

Hilvar răspunse întrebării nerostite:

— Cîndva și partea aceea era locuită. Nu știu de ce a fost abandonată, dar poate că într-o bună zi ne vom întoarce. Acum doar animale mai trăiesc acolo.

Adevărat, nicăieri nu se zărea vreun semn de viaţă omenească — nici o poiană defrișată, ori albie îndiguită care să amintească de prezenţa omului. Într-un singur loc se vedea o urmă a unei trecute existenţe: la mulţi kilometri depărtare, o ruină albă, solitară, se înălţa deasupra pădurii precum un colţ rupt într-o gură de fiară. În rest, pretutindeni natura își proclamase nestînjenită dominaţia.

Soarele cobora înapoia zidurilor vestice ale Lysului. Pentru un moment de neuitat, munţii îndepărtaţi părură să ardă cu flăcări aurii, apoi ţinutul păzit de ei fu repede acoperit de întuneric. Se lăsase noaptea.

— Ar fi trebuit să facem treaba asta mai devreme, rosti Hilvar, practic ca întotdeauna, în vreme ce-și despacheta lucrurile. În cinci minute va fi întuneric beznă… și va fi frig.

Pe iarbă se iviră mai multe obiecte ciudate. Un trepied zvelt extinse o tijă verticală, cu o protuberantă de forma unei pere în vîrf. Hilvar așteptă pînă ce para se înălţă deasupra lor, apoi dădu o comandă mentală pe care firește, Alvin n-o intercepta. Imediat, împrejurimile fură scăldate în lumină, iar bezna se retrase. Para emana nu doar lumină ci și căldură, așa că Alvin simţea o radiaţie blîndă pătrunzîndu-i în tot corpul și încălzindu-l.

Ținînd într-o mînă trepiedul și în cealaltă o raniţă, Hilvar coborî panta, urmat de către Alvin, care se străduia din răsputeri să se menţină în cercul luminos. În cele din urmă, Hilvar se opri într-o depresiune micuţă, la cîteva sute de metri sub creasta dealului și începu să instaleze restul echipamentului.

Mai întîi se ivi o emisferă largă dintr-un material rigid, aproape invizibil, cuprinzîndu-i de jur împrejur și protejîndu-i de briza rece ce începuse să sufle odată cu lăsarea nopţii. Emisfera izvora dintr-o cutie paralelipipedică, pe care Hilvar o așezase pe sol, uitînd complet de ea, ba chiar acoperind-o cu restul bagajelor. Poate că aceeași cutiuţă le oferise paturile confortabile, transparente, în care Alvin se întinse fericit. Asistase pentru prima dată la materializarea mobilierului în Lys, unde locuinţele îi păreau teribil de înghesuite datorită obiectelor prezente acolo în permanenţă, în loc de a fi stocate atît de eficient în bănci de memorie.

Tot întîia oară în Lys servi Alvin mîncare sintetică, cînd Hilvar scoase cina dintr-un recipient special. Printr-un orificiu situat în partea superioară a cupolei, convertizorul aspira permanent aerul, preluîndu-și materiile prime din care își realiza zilnicul miracol. Alvin prefera hrana sintetică. Modul de preparare al celei naturale îl șocase ca extrem de neigienic, în opinia sa. În plus, cu aceste convertizoare știai întotdeauna ce mănînci.

Se pregătiră de masă, în vreme ce întunericul sporea în jurul lor și stelele răsăreau. Cînd sfîrșiră, în exteriorul cortului era complet beznă, iar Alvin putea zări pe perimetrul cercului de lumină forme nedeslușite, locuitori ai pădurii ieșind din vizuini. Uneori vedea reflexiile luminii în ochi ce îl fixau, însă creaturile nu se apropiau atît cît să le distingă clar înfăţișarea.

Era liniște; Alvin se simţea extrem de mulţumit. O vreme, întinși pe paturi, tinerii discutaseră despre cele văzute, despre misterele ce-i fascinau pe amîndoi, despre multiplele diferenţe dintre culturile lor. Pe Hilvar îl interesau Circuitele de Eternitate, răspunzătoare de scoaterea Diasparului în afara timpului, și Alvin constată că îi venea foarte greu să răspundă la unele întrebări.

— Ce nu înţeleg, este cum s-au asigurat constructorii Diasparului că circuitele de memorie nu se vor strica niciodată, spunea Hilvar. Mi-ai spus că informaţiile care definesc orașul și locuitorii lui sînt stocate în cristale, sub forma unor configuraţii de sarcini electrice. De acord — cristalele vor dura veșnic, dar ce se întîmplă cu circuitele asociate? Nu există niciodată avarii de nici un fel?

— I-am pus lui Khedron aceeași întrebare și mi-a răspuns că Băncile Memoriei sînt construite în triplu exemplar. Oricare dintre cele trei poate menţine orașul, iar dacă se i întîmplă ceva uneia din ele, celelalte două o repară automat. Daune permanente s-ar înregistra numai dacă la două bănci ar surveni simultan aceeași defecţiune. Șansele unui asemenea eveniment sînt infime.

— Dar cum se menţine relaţia dintre configuraţia stocată în unităţile de memorie și structura reală a orașului? Între plan, așa cum este el, și ceea ce descrie?

Alvin fu depășit. Știa că răspunsul implica cunoașterea diverselor tehnologii de organizare a spaţiului și formelor în sine — dar nu putea explica modul care ordona un atom în poziţia definită de niște date stocate altundeva.

Brusc inspirat, indică spre cupola invizibilă ce-i apăra de frigul nopţii.

— Dacă-mi vei spune cum face cutiuţa pe care stai tu cortul acesta, atunci îţi voi explica și eu cum funcţionează

Circuitele de Eternitate.

Hilvar izbucni în rîs.

— Mi se pare corect. Dacă vrei cu adevărat să știi, trebuie să-l întrebi pe unul din experţii noștri în teoria cîmpurilor. Eu unul nu-s în stare să îţi zic.

Răspunsul îl puse pe gînduri pe Alvin. Deci în Lys continuau să se afle oameni capabili de a înţelege funcţionarea mașinilor; nu același lucru s-ar fi putut spune despre Diaspar.

Mai discutară o vreme, apoi Hilvar încheie:

— Sînt obosit. Nu te culci?

Alvin își frecă picioarele istovite.

— Aș vrea, dar nu sînt sigur că pot să dorm. Mi se pare un obicei foarte ciudat.

— E mai mult decît un simplu obicei. Mi s-a spus că pe vremuri a reprezentat o necesitate vitală pentru toate fiinţele omenești. Noi continuăm și astăzi să dormim cel puţin o dată pe zi, chiar dacă numai cîteva ceasuri. În acest interval, corpul se odihnește și mintea la fel. În Diaspar nimeni nu doarme niciodată?

— Doar extrem de rar. Jeserac, tutorele meu, a făcut-o o dată sau de două ori, însă în urma unor eforturi mentale de excepţie. Un trup și o activitate normală n-au nevoie de asemenea perioade de odihnă; am renunţat la ele cu milioane de ani în urmă.

Chiar în vreme ce rostea cuvintele acelea ce sunau a laudă, reacţia propriului corp îl dezicea. Simţea o oboseala nemaicunoscută pînă atunci; părea că radiază din pulpe și din coapse, răspîndindu-se în întregul trup. Senzaţia în sine nu era neplăcută… dimpotrivă. Hilvar îl privea cu un surîs amuzat și Alvin nu avu vreme să se întrebe dacă nu cumva tovarășul lui își exercitase asupră-i vreuna din puterile mentale. Dacă era așa, Alvin nu protestă cîtuși de puţin.

Lumina revărsata din lampa de deasupra păli treptat, însă căldura degajată nu se micșoră. Înaintea ultimei pîlpîiri, mintea pe jumătate adormită a lui Alvin remarcă un amănunt curios ce trebuia clarificat a doua zi.

Hilvar se dezbrăcase, permiţîndu-i lui Alvin să realizeze cît de mult se depărtaseră cele două ramuri ale speciei umane. În privinţa proporţiilor corpului existau deosebiri minore, dar diferenţe fundamentale apăreau pentru organele genitale, la dinţi, la unghii și în cazul pilozităţii corporale. Iar ceea ce-l nedumerea cel mai mult o reprezenta strania adîncitură de pe stomacul lui Hilvar.

După cîteva zile, cînd își amintise de subiect, explicaţiile durară destul de mult. Pînă la a izbuti să clarifice funcţia ombilicului, Hilvar fusese nevoii să rostească mai multe mii de cuvinte și să deseneze șase-șapte diagrame.

Și amîndoi, el și Alvin, făcuseră un important pas înainte spre înţelegerea civilizaţiei fiecăruia din ei.