Orașul și stelele

Patru

Jeserac nu i-a fost de mare ajutor, dar nici nu s-a arătat indiferent, așa cum se așteptase Alvin. Îi mai fuseseră puse astfel de întrebări în lunga-i carieră de tutore și nu credea că cineva, fie el chiar unic precum Alvin, l-ar fi putut surprinde ridicînd probleme insolvabile.

Era adevărat că tînărul începuse să prezinte anumite extravaganţe în comportament, care ar fi îndreptăţit, în cele din urmă, o corecţie. Nu se implica pe deplin, cum era normal, în extrem de complicata viaţă socială a orașului, ori în lumile imaginare ale prietenilor săi. Nu arăta un interes deosebit nici faţă de domeniile mai elevate ale gîndirii, cu toate că la vîrsta lui, nu surprindea. Mult mai curioasă părea dezordinea vieţii sale amoroase; o legătură relativ stabilă nu era de așteptat din partea lui cel puţin vreme de încă un secol, dar efemeritatea legăturilor sale devenise totuși celebră. Pe de altă parte, atît cît durau, se dovedeau extrem de intense. Alvin lăsa impresia că nu e capabil să rezolve simultan mai multe probleme. Da, existau ocazii cînd se alătura cu tot sufletul jocurilor erotice ale tovarășilor săi, cînd dispărea cu o parteneră timp de cîteva zile. În schimb, după ce starea respectivă trecea, urmau perioade lungi în care manifesta un dezinteres total faţă de ce ar fi trebuit să reprezinte o ocupaţie majoră la vîrsta lui. Probabil că nu era bine pentru el, și cu siguranţă nici pentru iubitele-i abandonate, care rătăceau deznădăjduite prin oraș, avînd nevoie de un timp lung să-și găsească consolarea. Jeserac observase că Alystra ajunsese în prezent într-o astfel de perioadă.

Nu din cauză că Alvin ar fi fost crud, ori lipsit de consideraţie, în dragoste, ca și în orice alt domeniu, Alvin părea că este în căutarea unui ideal pe care nu-l găsea în Diaspar.

Dar aceste lucruri nu-l îngrijorau pe Jeserac. Era de așteptat ca un Unic să se comporte altfel decît ceilalţi, și cu timpul, Alvin ar fi urmat să se conformeze tiparului general de locuitor al Orașului. Nici un individ, oricît de excentric sau de sclipitor, nu putea afecta enorma inerţie a unei societăţi rămasă practic neschimbată de peste un miliard de ani. Jeserac nu se număra printre adepţii fanatici ai stabilităţii însă, pur și simplu nu era în stare să-și imagineze altceva. Lui Alvin îi spusese:

— Problema care te frămîntă este foarte veche. Te-ar surprinde cîţi inși iau lumea de-a gata și nu își pun niciodată întrebări. Adevărat, odată rasa umană ocupa un spaţiu infinit mai mare decît acest oraș. Ai văzut cîte ceva din felul în care arăta Pămîntul înainte de extinderea pustiurilor și a dispariţiei oceanelor. Înregistrările pe care le urmărești cu atîta plăcere sînt cele mai vechi din posesia noastră; sînt singurele care prezintă Pămîntul așa cum a fost înainte de Invadatori. Presupun că nu le-au văzut mulţi; spaţiile deschise, nemărginite, nu pot fi suportate de către noi.

Și desigur, chiar Pămîntul era doar un grăunte de nisip în Imperiul Galactic. Hăurile dintre stele ne par un coșmar pe care nimeni întreg la minte nu va încerca să și-l imagineze. Strămoșii noștri le-au traversat în zorii istoriei, cînd au pornit să întemeieze Imperiul. Le-au străbătut iarăși, pentru ultima dată, atunci cînd Invadatorii i-au alungat înapoi pe Pămînt.

Legenda spune — și nu-i decît o legendă — că oamenii au încheiat un pact cu Invadatorii. Aceștia puteau lua în stăpînire Universul, dacă ţineau atît de mult, iar noi urmam să ne mulţumim cu planeta noastră și cu nemurirea.

Am respectat pactul și am uitat visele deșarte ale copilăriei civilizaţiei, tot așa cum le vei uita și tu, Alvin. Cei care au construit orașul și au gîndit această societate erau stăpîni nu numai ai spiritului, ci și ai materiei. În interiorul acestor ziduri, ei au pus tot ceea ce poate fi de trebuinţă vreodată rasei umane — și s-au asigurat că noi nu vom mai ieși niciodată de aici.

Ah, barierele fizice sînt cele mai puţin importante. Poate că există căi de ieșire din oraș, dar nu cred că vei ajunge prea departe «afară», chiar dacă le găsești. Iar dacă o să reușești în încercarea ta, la ce bun? Trupul nu-ţi va rezista mult în deșert, acolo unde orașul nu te mai hrănește sau apără.

— Dacă există măcar o cale de ieșire din oraș, rosti încet Alvin, atunci ce mă poate opri să plec?

— Asta-i o întrebare prostească! Cred că știi deja răspunsul.

Jeserac avea dreptate, dar nu în modul în care bănuia el.

Alvin știa — ori mai degrabă ghicise. Prietenii îi oferiseră răspunsul, atît în viaţa reală cît șl în aventurile visate împreună. Ei nu vor părăsi niciodată Diasparul. Jeserac nu cunoștea însă că acea constrîngere ce le stăpînea lor vieţile nu avea nici o putere asupra lui Alvin. Tînărul nu știa dacă unicitatea i se datora unui accident, sau unui plan străvechi, dar în mod limpede lipsa constrîngerii mentale constituia unul din rezultate. Se întreba cîte altele mai avea de descoperit.

În Diaspar nimeni nu se grăbea niciodată și nici Alvin nu încălca adesea această regulă tacit respectată. Analiză problema cu atenţie vreme de cîteva săptămîni, și petrecu mult timp scotocind cele mai vechi documente din istoria orașului. Zăcea ore în șir, susţinut de braţele nevăzute ale cîmpului antigravitaţional, în timp ce proiectorul hipnon îi deschidea mintea spre trecut. Cînd înregistrarea lua sfîrșit, aparatul dispărea — dar Alvin continua să privească în gol, pînă revenea de departe să reîntîlnească realitatea. Vedea într-una nesfîrșiţii kilometri de apă albastră, mai întinsă decît însuși uscatul, rostogolindu-și valurile pe ţărmuri aurii, în urechi îi răsuna vuietul talazurilor amuţite de un miliard de ani, își reamintea încontinuu pădurile, și cîmpiile, și animalele ciudate care împărţiseră cîndva cu Omul lumea.

Existau puţine înregistrări atît de vechi; în general se accepta, deși nu se cunoștea motivul cu precizie, că toate mărturiile din epocile revolute se pierduseră cîndva, între sosirea Invadatorilor și construirea Diasparului. Atît de completă fusese dispariţia lor, încît ipoteza unui simplu accident era puţin credibilă. Omenirea își pierduse trecutul, cu excepţia cîtorva cronici, probabil pe de-a-ntregul imaginare, înainte de Diaspar fusese, simplu, Epoca Zorilor. În acea perioadă se contopeau primii oameni care îmblînziseră focul, dar și cei care eliberaseră energia atomică, cei capabili să cioplească o canoe din bușteni, dar și cei dintîi ce ajunseseră la stele. Dincolo de acest pustiu temporal, cu toţii se numeau contemporani.

Alvin intenţionase să parcurgă drumul singur, dar în Diaspar a fi singur nu era întotdeauna un lucru ușor. Abia își părăsise locuinţa cînd o întîlni pe Alystra, iar ea nici nu încercă să-l facă să creadă că prezenţa i se datora întîmplării.

Tînărul nu realizase niciodată că Alystra era frumoasă, întrucît nu văzuse urîţenie omenească. Atunci cînd e universală, frumuseţea își pierde puterea de a înfiora inimile, și doar absenţa ei mai poate produce o reacţie emoţională.

Pentru o clipă, Alvin fu nemulţumit de întîlnire, în pofida amintirilor încărcate de pasiune. Era prea tînăr și încrezător în sine ca să simtă nevoia unei relaţii de durată, deși mai tîrziu s-ar fi putut să constate că înfiriparea unei astfel de relaţii nu mai e la fel de ușoară. Chiar în clipele cele mai intime, bariera unicităţii îl separa de iubirile sale. Cu toate că trupul îi era perfect dezvoltat, sentimental era încă un copil și avea să rămînă astfel cîteva decenii, în vreme ce, unul cîte unul, prietenii săi aveau să-și recheme amintirile vieţilor trecute, lăsîndu-l pe el în urmă. Mai văzuse întîmplîndu-se acest lucru și devenise precaut în a se dărui fără rezerve oricui. Pînă și Alystra, acum atît de naivă și de nepricepută, urma să devină în curînd un complex de aduceri aminte și de aptitudini, dincolo de ce și-ar fi putut el închipui.

Ușoara nemulţumire i se risipi însă aproape imediat. Nu exista nici un motiv ca Alystra să nu-l însoţească, dacă ar fi dorit-o. El nu era egoist și nu intenţiona să păstreze numai pentru sine noua experienţă, aidoma unui avar. Ba chiar ar fi avut multe de învăţat urmărind reacţiile fetei.

În mod cu totul neobișnuit, ea nu-i puse nici o întrebare în vreme ce se îndepărtau de centrul aglomerat al orașului, folosind calea expres. Împreună, se îndreptară către secţiunea centrală de viteză maximă, fără a se opri să privească miracolul de sub picioarele lor. Un inginer din alte vremuri ar fi înnebunit încet-încet, încercînd să priceapă cum era fixată pe margini o șosea aparent solidă, în timp ce spre centru se deplasa cu o viteză tot mai mare. Dar pentru Alvin și Alystra, materiale cu proprietăţile solidelor într-o direcţie și cu cele ale lichidelor în alta erau absolut normale.

În jurul lor, clădirile se înălţau tot mai sus, de parca orașul își întărea bastioanele împotriva lumii exterioare. Cît de ciudat ar fi, se gîndi Alvin, daca pereţii aceștia uriași ar deveni transparenţi ca sticla, permiţîndu-ţi să privești viaţa dinapoia lor. Răspîndiţi pe întreg spaţiul din jur trăiau prieteni sau cunoscuţi, prieteni pe care urma să-i cunoască într-o bună zi, străini pe care n-avea să-i întîlnească niciodată — însă aceștia probabil în număr foarte mic. Cei mai mulţi posedau locuinţe personale, fără să fie singuri. Era suficient să-și exprime dorinţa și puteau ajunge, nu fizic, desigur, în prezenţa oricărei persoane dorite. Nu se plictiseau deoarece aveau acces la tot ceea ce se realizase pe tărîmurile imaginaţiei sau ale realităţii, începînd cu zilele întemeierii orașului. Pentru indivizi cu minţile astfel alcătuite, existenţa satisfăcea pe deplin. Faptul că în același timp ca se dovedea absolut inutilă, nu părea să-i afecteze, lucru pe care Alvin nu-l înţelegea.

Pe măsură ce se îndepărtau de centrul orașului, Alvin și Alystra întîlniră tot mai puţini oameni, iar cînd se opriră lîngă o platformă lungă din marmură viu colorată, în jurul lor nu se mai zărea nimeni. Trecură peste vîrtejul îngheţat de materie, acolo unde substanţa căilor mobile revenea la origine, și ajunseră în faţa unui perete unde se deschideau tunele puternic luminate. Fără să ezite, Alvin alese unul și păși înăuntru, Alystra urmîndu-l îndeaproape. Cîmpul peristaltic îi învălui imediat și-i propulsă înainte, așezaţi confortabil și admirînd împrejurimile.

Nu li se mai părea că se găsesc într-un coridor subteran. Arta care utilizase drept fundal întregul Diaspar era prezentă din plin și aici; deasupra lor, cerurile păreau deschise adierilor paradisului. De jur împrejur, turnuri sclipeau sub razele soarelui. Nu era orașul știut de Alvin, ci Diasparul unei alte epoci, mult mai vechi. Deși majoritatea marilor clădiri le erau familiare, existau diferenţe subtile ce le sporeau interesul. Lui Alvin i-ar fi plăcut să zăbovească, dar nu descoperise niciodată modalitatea de a încetini drumul prin tunel.

Foarte repede ajunseră într-o sală ovală, cu ferestre de jur împrejur. Prin ele se întrezăreau imagini ademenitoare ale unor spaţii vaste, sclipind de flori multicolore. În Diaspar continuau să se afle grădini, însă cele de faţă nu existaseră decît în mintea artistului care le crease. Cu siguranţă, în prezent nu se mai vedeau asemenea flori nicăieri în Diaspar.

Alystra fu fermecată de frumuseţea lor, convinsă că doar pentru ele o adusese Alvin acolo. Tînărul o privi o vreme alergînd fericită de la o fereastră la alta, bucurîndu-se de fiecare nouă descoperire. În clădirile pe jumătate părăsite, situate la periferia Diasparului, se găseau sute de astfel de locuri, menţinute în perfectă stare de energii ascunse. Într-o bună zi, era posibil ca viaţa să curgă iarăși prin tulpinile florilor, dar pînă atunci, străvechea grădină rămînea o taină cunoscută numai lor.

— Mai avem de mers, rosti în cele din urmă Alvin. Acesta e doar începutul.

Păși printr-o fereastră și iluzia se spulberă. Înapoia geamurilor, nu se afla o grădină, ci un coridor circular, ascendent. O vedea pe Alystra la cîţiva metri depărtare, însă știa că ea nu-l putea zări. Totuși, fata nu ezită și peste o clipă i se alătură pe coridor.

Sub tălpile lor, podeaua începu să înainteze lent, parcă doritoare să-i conducă către ţintă. Din inerţie mai făcură cîţiva pași, apoi viteza deveni atît de mare încît fu inutil să-și irosească forţele.

Coridorul urca; după treizeci de metri coti la nouăzeci de grade, deși numai logica îi determină să creadă asta. Pentru simţuri, se deplasau în lungul unui coridor perfect drept. Faptul că, în realitate se mișcau în susul unui puţ vertical, la o înălţime de o mie de metri, nu-i tulbura cîtuși de puţin, deoarece nu puteau concepe o defecţiune la nivelul cîmpului polarizator.

Brusc, tunelul reîncepu să «coboare», pînă descrise din nou un unghi drept. Mișcarea podelei se încetini imperceptibil, apoi se opri la capătul unei săli lungi, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, și Alvin știu că i-ar fi fost imposibil s-o grăbească pe Alystra. Nu era vorba doar de acele cîteva caracteristici feminine rămase neschimbate de pe vremea Evei, dar nimeni n-ar fi rezistat fascinaţiei locului. Din cîte cunoștea Alvin, în întreg Diasparul nu se mai afla ceva asemănător. Dintr-un capriciu al artistului, numai cîteva oglinzi reflectau scena așa cum era în realitate — și chiar acelea, Alvin era convins, își schimbau permanent poziţia. Desigur, și restul reflectau ceva, însă era tulburător să treci printre peisaje fantastice, în continuă modificare.

Uneori, în lumea de oglinzi se iveau oameni și, nu o singură dată, Alvin recunoscuse unele chipuri. Înţelesese prea bine că nu erau persoane pe care le cunoscuse personal. Prin intermediul necunoscutului artist, el privise în trecut, zărind încarnările anterioare ale celor ce umblau astăzi prin oraș. Se întristă, amintindu-și de propria lui unicitate, gîndind că, indiferent cît de mult ar fi așteptat în faţa scenelor schimbătoare, niciodată nu avea să întîlnească un ecou al propriei persoane.

— Știi unde ne găsim? o întrebă pe Alystra, după ce trecură de oglinzi.

Fata clătină din cap.

— Cred că pe la marginea orașului. Am mers destul de mult, dar nu sînt sigură cît anume.

— Ne găsim în Turnul lui Loranne, spuse Alvin. Este unul dintre cele mai înalte puncte din Diaspar. Vino să-ţi arat.

O prinse de mîna și o scoase din sală. Ieșirile nu erau vizibile, însă în anumite puncte desenele pardoselii indicau prezenţa unor coridoare laterale. Apropiindu-te de oglinzi în locurile respective, reflexiile păreau să se contopească într-o cascadă de lumină și traversai pragul unui alt coridor. Alystra pierduse șirul ocolurilor făcute; în cele din urmă ieșiră într-un tunel lung, perfect rectiliniu, unde sufla un curent rece de aer. Tunelul se întindea orizontal pe sute de metri în ambele direcţii, iar capetele îndepărtate se întrezăreau ca niște cerculeţe luminoase.

— Nu-mi place aici, se plînse Alystra. E frig.

Probabil nu simţise niciodată pînă atunci frigul, iar Alvin se simţi oarecum vinovat. Trebuia să-i fi spus să-și ia o mantie, una cît mai bună, deoarece în Diaspar veșmintele erau pur ornamentale și de-a dreptul inutile ca protecţie.

Pentru că era exclusiv vina lui, își scoase propria capă și i-o întinse fără un cuvînt. Gestul nu conţinea nici o urmă de curtoazie. Egalitatea sexelor se realizase cu adevărat de prea multă vreme ca asemenea galanterii să mai supravieţuiască. Dacă situaţia ar fi fost inversă, Alystra i-ar fi oferit haina ei, iar el ar fi acceptat-o cu aceeași ușurinţă.

Mersul cu vîntul în spate nu era de fapt neplăcut. Curînd ajunseră la capătul tunelului. Un perete de stîncă decupat în unghiuri larg deschise le oprea înaintarea; la urma urmei, se găseau pe marginea unei prăpăstii. Uriașa conductă de ventilaţie se deschidea în zidul vertical al turnului, iar pînă jos erau cel puţin trei sute de metri. Se aflau sus pe meterezele orașului. Diasparul se întindea la picioarele lor, așa cum puţini îl văzuseră vreodată.

Panorama reprezenta reversul celei contemplate de Alvin în centrul parcului. Privea în jos, către valurile concentrice de piatră și metal ce coborau în terase late de aproape doi kilometri spre inima orașului. Departe, parţial ascunse îndărătul turnurilor, distingea pajiștile, copacii și rîul circular. Iar mai departe, bastioanele Diasparului se ridicau iarăși către cer.

Lîngă ei, Alystra privea încîntată, dar fără uimire. Văzuse orașul de nenumărate ori pînă atunci, din alte puncte, aproape la fel de bine situate și în condiţii mult mai confortabile.

— Aceasta este lumea noastră… și atît, rosti Alvin. Acum vreau să-ţi arăt altceva.

Se întoarse cu spatele spre zidul perforat și porni către îndepărtatul cerc de lumină de la celălalt capăt al tunelului. Simţea tăișul vîntului pe trupul său înveșmîntat sumar, totuși asta nu-l jena cîtuși de puţin.

Nu înaintase prea mult, cînd își dădu seama că Alystra nu-i urma. Fata rămăsese privind, cu mantia lipită de trup din cauza curentului, cu o mînă pe jumătate ridicată spre gură. Alvin îi zări buzele mișcîndu-i-se, însă cuvintele nu ajungeau pînă la el. La început o privi surprins, apoi cu o nemulţumire nu lipsită de milă. Spusele lui Jeserac erau adevărate. Fata nu-l putea însoţi. Înţelesese ce era îndepărtatul cerc luminos pe unde vîntul sufla veșnic în Diaspar. În spatele Alystrei se afla lumea cunoscută, plină de minuni însă lipsită de surprize, plutind precum o bulă scînteietoare, perfect etanșă, pe fluviul timpului. Înaintea ei, la distanţă de numai cîţiva pași, se întindea pustiul sălbatic, lumea deșertului, lumea Invadatorilor.

Alvin reveni lîngă ea și fu surprins să o vadă tremurînd.

— De ce ţi-e frică? o întrebă. Sîntem în siguranţă aici, în Diaspar. Ai privit pe fereastra dinapoi — sînt convins că o să poţi privi și prin cea din faţă!

Alystra îl fixa ca și cum ar fi văzut un monstru ciudat. După criteriile ei, asta și era Alvin.

— Nu sînt în stare, șopti în cele din urmă fata. Numai gîndindu-mă și îmi îngheaţă sîngele în vine. Alvin, nu merge mai departe!

— Dar e absurd! insistă nemilos tînărul. Ce rău ţi s-ar putea întîmpla dacă mergi pînă la capătul coridorului și privești afară? E într-adevăr un peisaj straniu, un pustiu deprimant, dar nu-i nimic îngrozitor acolo. De fapt, cu cît am privit mai mult, cu atît mai frumoasă mi se—

Alystra nu rămase să-l audă terminînd. Se răsuci pe călcîie și fugi în josul rampei lungi care îi urcase prin tunel. Alvin nu încercă să o oprească; era o impoliteţe să-ţi impui punctul de vedere unei alte persoane. În plus, realiza că strădania i s-ar fi dovedit absolut inutilă. Știa că Alystra nu avea să se mai oprească pînă ce nu ajungea printre obișnuiţii ei. Nu exista primejdia ca fata să se rătăcească printre culoarele orașului. Instinctul orientării prin cele mai complexe labirinturi era numai unul dintre numeroasele lucruri pe care Omul le învăţase de cînd începuse să trăiască în orașe, după exemplul de mult dispărutului șobolan, silit să dobîndească aptitudini similare, atunci cînd părăsise cîmpiile, alăturîndu-se oamenilor.

Alvin așteptă o clipă, sperînd poate ca Alystra să revină. Reacţia ei nu-l surprinsese, ci doar violenţa și iraţionalismul ei. Pe de altă parte, deși îi părea cu adevărat rău că Alystra plecase, nu se putea opri să nu gîndească ce bine ar fi fost dacă fata i-ar fi lăsat mantia.

Nu era numai frigul, mai se adăuga și dificultatea de a avansa împotriva curentului de aer, șuierînd prin plămînii orașului. Tînărul lupta atît cu vîntul, cît și cu o forţă ce venea din spatele acestuia. Abia cînd ajunse la zăbrelele de piatră și-și încleștă braţele în jurul lor, își permise să se relaxeze. Orificiile decupate nu-l lăsau decît să-și strecoare capul, dar și așa vederea îi era parţial blocată, deoarece intrarea conductei se adîncea ușor în perete.

Totuși, vedea îndeajuns. La cîteva mii de metri dedesubt, lumina soarelui părăsea deșertul. Razele aproape orizontale pătrundeau prin deschizături, proiectînd în tunel desene stranii, în galben și negru. Alvin puse mîna streașină la ochi și privi în jos, spre ţinutul pe care nici un om nu mai călcase vreme de milenii.

Se uita la un ocean de-a pururi îngheţat. Kilometru după kilometru, dunele de nisip ondulau spre vest, cu orizonturile distorsionate de unghiul razelor solare. Ici-colo, capriciile vîntului formaseră în nisip vîrtejuri și făgașe într-atît de ciudate, încît uneori îţi venea greu să crezi că nici una din acele sculpturi nu era opera unei fiinţe raţionale. La mare depărtare, atît de departe încît Alvin nu avea cum să aprecieze distanţa, se zărea un lanţ de coline, cu siluete rotunjite. Tînărul rămase dezamăgit; ar fi dorit nespus să vadă munţii semeţi ai înregistrărilor străvechi și ai propriilor lui vise.

Soarele poposise pe coamele dealurilor, cu lumina îndulcită și împurpurată de sutele de kilometri de atmosferă pe care îi traversau razele. Pe discul lui se observau două pete negre. Din cercetările sale, Alvin aflase despre existenţa lor, însă acum era surprins că le distingea cu atîta ușurinţă. Semănau mult cu o pereche de ochi, privindu-l pe el, cel ghemuit la o ferestruică, cu vîntul șuierîndu-i neîncetat pe la urechi.

Nu exista amurg. Odată cu dispariţia soarelui, petele de umbră întinse între dunele de nisip se contopiră brusc într-un vast ocean de întuneric. Culorile se destrămară pe cer, auriul și roșul cald se topiră, lăsînd în urmă un albastru antarctic, unde negrul se accentua tot mai mult. Alvin aștepta acel moment ce taie respiraţia, pe care, din toată omenirea, el singur îl cunoscuse — licărul de viaţă al primei stele. Trecuseră multe săptămîni de la ultima lui venire aici și știa că între timp configuraţia cerului de noapte se modificase. Cu toate acestea, nu fu pregătit pentru spectacolul celor Șapte Sori.

Nu puteau purta al nume, iar acesta îi venise nechemat pe buze. Formau un grup mic pe geana de lumină a apusului, foarte compact și uluitor de simetric. Șase aștri erau dispuși într-o elipsă ușor turtită, dar Alvin era convins că alcătuiau de fapt un cerc perfect, ușor înclinat către punctul său de observaţie. Fiecare stea avea altă culoare: roșu, albastru, auriu și verde, celelalte nuanţe îi scăpau. Exact în mijlocul formaţiunii se găsea un alt astru, alb, cel mai strălucitor de pe întreg cerul vizibil. Întreaga structură semăna cu o bijuterie. Părea incredibil și mai presus de orice flexibilitate a legilor șansei ca Natura să fi realizat vreodată o configuraţie de o atît de perfectă frumuseţe.

Pe măsură ce ochii i se acomodau cu întunericul, Alvin distingea uriașul văl ceţos, cîndva numit Calea Lactee. Se întindea de la zenit pînă jos, spre orizont, iar cei Șapte Sori se încîlceau în faldurile sale. Treptat se iveau și celelalte stele, parca pentru a-i sfida, iar grupările lor aleatoare sporeau și mai mult enigma acelei simetrii perfecte. Era ca și cum o forţă necunoscută se opusese dezordinii universale, gravîndu-și semnul printre corpurile cerești.

De zece ori se rotise Galaxia în jurul propriei axe de cînd Omul pășise pentru întîia dată pe suprafaţa Pămîntului. Conform etaloanelor sale, asta nu însemna decît o clipă. Totuși, în acea scurtă perioadă se schimbase mult mai mult decît ar fi fost normal. Uriașii sori, care străluciseră cîndva cu atîta înverșunare în măreţia tinereţii lor, tremurau acum, topindu-se în așteptarea sfîrșitului. Însă Alvin nu văzuse niciodată cerul în străvechea lui minunăţie și nu realiza ceea ce pierduse.

Frigul strecurat în oase îl alungă înapoi spre oraș. Se desprinse de lîngă zid, masîndu-și membrele, să-și pună iarăși sîngele în mișcare. În faţa lui, către celălalt capăt al tunelului, lumina Diasparului era atît de strălucitoare, încît pentru o scurtă clipă fu nevoit să-și ferească ochii. În exteriorul orașului existau asemenea fenomene precum ziua și noaptea, dar în interior nu era decît o nesfîrșită zi. Pe măsură ce soarele cobora pe cerul de deasupra, Diasparul se umplea de strălucire, și nimeni nu observa momentul dispariţiei luminii naturale. Oamenii alungaseră întunericul din orașe, încă dinainte de a fi pierdut nevoia somnului. Singura noapte ce se pogora în Diaspar o constituia o întunecare rară și imprevizibilă, ce se abătea uneori asupra parcului, pe care-l transforma într-un loc al misterelor.

Alvin o luă înapoi, mergînd încet prin sala oglinzilor, obsedat în continuare de noapte și stele. Se simţea însufleţit de viaţă și în același timp, deprimat. Avea impresia că nu există nici o cale de evadare în pustietatea aceea enormă, mai mult, că nu exista motivaţie raţională pentru a o face. Jeserac afirmase că un om nu ar fi rezistat în deșert, iar Alvin îl credea. Poate că într-o bună zi va descoperi o cale ca să părăsească Diasparul, însă dacă o va face, știa că trebuie să revină repede la adăpostul zidurilor. Deșertul putea fi un joc amuzant, dar nu mai mult, un joc unde nu avea nici un coechipier, și care nici nu urma să-i ofere ceva deosebit. Merita să-l joace doar în cazul în care i-ar fi potolit sufletul însetat.

Lipsit parcă de dorinţa revenirii în lumea familiară, Alvin întîrzie printre reflexiile trecutului. Rămase în faţa uneia dintre oglinzile mari și privi scenele din adîncurile ei.

Mecanismul care producea imaginile era controlat de însăși prezenţa lui și, într-o anumită măsură, de gîndurile sale. Oglinzile erau întotdeauna goale cînd pătrundea în sală, populîndu-se de îndată ce se apropia de ele.

Tînărul avea senzaţia că se găsește într-o uriașă piaţă deschisă, pe care n-o văzuse niciodată în realitate, piaţă ce se găsea probabil undeva în Diaspar. Era neobișnuit de ticsită, pentru că în ea se desfășura un soi de întrunire publică. Pe o estradă înaltă, doi bărbaţi se contraziceau politicoși, în vreme ce susţinătorii lor, de jur împrejur, interveneau cu vehemenţă. Tăcerea totală sporea farmecul scenei, căci imaginaţia lucra imediat, suplinind absenţa sunetului. Oare ce dezbăteau? se întrebă Alvin. Poate că nu reprezenta o scenă reală din trecut, ci doar un episod imaginar. Echilibrul desăvîrșit al spectatorilor, gesturile ușor ceremonioase ale vorbitorilor, toate păreau prea perfecte pentru a fi reale.

Studia chipurile din mulţime, căutînd măcar unul familiar, dar nu recunoștea pe nimeni. Poate însă că privea viitori prieteni ce urma să-i întîlnească peste secole abia. Cîte configuraţii ale fizionomiei umane se numărau acolo? Un număr enorm, totuși finit, mai ales după ce variaţiile inestetice fuseseră eliminate.

Oamenii din lumea oglinzii își continuau controversa de mult uitată, ignorînd imaginea lui Alvin nemișcată printre ei. Uneori îi venea greu să creadă că el însuși nu aparţinea acelei scene, întrucît iluzia era desăvîrșită. Cînd una din persoanele virtuale se mișca înapoia lui Alvin, ea dispărea din vedere, așa cum s-ar fi întîmplat în mod normal, iar cînd o alta îi trecea prin faţă, el era cel acoperit.

Se pregătea să plece, cînd remarcă un bărbat ciudat înveșmîntat, situat lîngă grupul principal. Gesturile și hainele, în fapt întreaga lui înfăţișare părea nelalocul ei în adunare. Deranja ansamblul și, aidoma lui Alvin, constituia un anacronism.

De fapt, era cu mult mai mult. Era real și îl privea pe tînăr cu un surîs ușor amuzat.