Orașul și stelele

Cincisprezece

Alvin nu-și îngădui să se destindă pînă nu se văzu în sala căilor mobile. Pericolul ca locuitorii din Lys să îl oprească, ori chiar să-l întoarcă în același vehicul în care călătorea în prezent, încă persista.

Întoarcerea n-a însemnat însă decît reluarea monotonă a primului drum. După patruzeci de minute se găsea iarăși în Mausoleul lui Yarlan Zey.

Custozii Consiliului îl așteptau, înveșmîntaţi în robele negre, oficiale, neîmbrăcate de secole. Alvin nu fu surprins. Comitetul de primire îl alarma prea puţin. Depășise atîtea obstacole, încît un altul nu mai conta. Învăţase multe lucruri din clipa în care părăsise Diasparul, iar odată cu experienţa cîștigase o încredere în sine vecină cu aroganţa. În plus, dispunea de un aliat puternic, chiar dacă bizar. Cele mai iscusite și puternice minţi din Lys nu izbutiseră să-i dejoace planul și era convins că nici în Diaspar nimeni nu avea să reușească.

Certitudinea lui se baza pe argumente logice, dar și pe ceva ce depășea judecata — o anume credinţă în propriul destin, născută de curînd în sufletul său. Misterul originii, reușita într-un domeniu nestrăbătut de nimeni pînă în acel moment, modul în care i se deschiseseră înainte orizonturi noi și faptul că nici o piedică nu izbutise să-l oprească — toate acestea îi întăreau încrederea în sine. Credinţa în propriul destin reprezenta unul din cele mai valoroase daruri făcute Omului de către zei, iar Alvin nu cunoștea numărul celor pe care ea îi condusese la dezastru.

— Alvin, începu conducătorul grupului, am primit ordin să te însoţim oriunde ai merge, pînă ce Consiliul te va asculta ș va hotărî verdictul.

— De ce anume sînt acuzat? întrebă Alvin. Era încă cuprins de exaltarea evadării din Lys și nu era în stare să ia în serios noua ameninţare. Probabil Khedron pălăvrăgise. Pentru o clipă fu furios pe Bufon din cauza trădării.

— Nu există încă nici o acuzaţie. Dacă va fi necesară, va fi formulată după ce vei fi audiat.

— Și cînd se va întîmpla asta?

— Presupun că foarte curînd. Custodele era în mod evident stingherit și nu știa cum să ducă la bun sfîrșit neplăcuta însărcinare. Era gata să-l trateze pe Alvin ca pe oricare concitadin, dar își aminti îndatoririle funcţiei și adoptă imediat o atitudine exagerat de distantă.

— De unde a apărut acest robot? întrebă el brusc. Este de-al nostru?

— Nu. L-am găsit în Lys, ţinutul de unde vin. L-am adus să întîlnească aici Computerul Central.

Afirmaţia rostită cu atîta calm produse o considerabilă tulburare. Și așa era dificil de acceptat faptul că în exteriorul Diasparului se găsea ceva, însă devenea de-a dreptul îngrozitor că Alvin adusese pe cineva de acolo, intenţionînd să-l prezinte creierului orașului. Custozii se priviră între ei cu o spaimă atît de neputincioasă, încît Alvin abia își stăpîni rîsul.

Traversînd parcul, urmat de la distanţă de escorta care discuta în șoaptă, tînărul gîndi următorul pas. În primul rînd trebuia să afle cu exactitate ce anume se petrecuse în lipsa lui. Din cele afirmate de Seranis, se părea că Bufonul dispăruse. În Diaspar existau nenumărate locuri unde te puteai ascunde, iar cum știinţa lui Khedron despre oraș era inegalabilă, sigur nu avea să fie găsit dacă nu se arăta el însuși. Poate că ar fi trebuit să-i lase un mesaj, într-un loc pe unde era probabil ca el să treacă, fixînd o întîlnire. Prezenţa custozilor făcea însă imposibilă punerea în practică a ideii.

În schimb, trebuia să recunoască că supravegherea lor era extrem de discretă. Ajuns în apartament, aproape uitase de existenţa escortei. Presupunea că nu aveau să-l deranjeze, intervenind numai în eventualitatea în care ar fi încercat să părăsească Diasparul, iar deocamdată el nu intenţiona așa ceva. Mai mult, bănuia că ar fi fost imposibil să revină în Lys pe același drum. Era limpede că Seranis blocase deja sistemul de transport subteran.

Custozii nu-l însoţiră în cameră; știau că e o singură ieșire și pe aceasta o păzeau. Neavînd nici o instrucţiune în privinţa robotului, îi permiseră să-l însoţească pe Alvin. Nu voiau să aibă de-a face cu o asemenea mașină, căci originea ei nepămînteană era bătătoare la ochi. Din comportamentul ei nu se deducea dacă era un servitor supus comenzii lui Alvin, sau dacă dispunea de o voinţă proprie. Datorită acestei incertitudini erau mai mult decît mulţumiţi s-o lase în pace.

După ce peretele se închise înapoia sa, Alvin își materializă canapeaua favorită și se trînti pe ea. Destinzîndu-se în mediul familiar, apelă din unităţile de memorie ultimele sale încercări în materie de pictură și sculptură, cercetîndu-le cu ochi critic. Dacă nici înainte nu izbutiseră să-l satisfacă, acum îl nemulţumeau de două ori. Constatase că persoana care le crease nu mai exista. I se părea că în cele cîteva zile cît lipsise din Diaspar acumulase experienţa unei vieţi întregi.

Anulă produsele adolescenţei, ștergîndu-le pentru totdeauna, fără a le mai întoarce în Băncile de Memorie. Odaia rămase iarăși goală, cu excepţia divanului și a robotului cu privirea inexpresivă. Ce credea el despre Diaspar? Apoi Alvin își aduse aminte că nu era tocmai străin, deoarece cunoscuse orașul în ultimele zile de contact cu stelele.

După ce se simţi cu adevărat ajuns acasă, tînărul își caută prietenii. Începu cu Eriston și Etania, mai degrabă dintr-un sentiment al datoriei decît din dorinţa reală de a-i vedea și de a vorbi cu ei. Nu-i păru rău cînd fu informat că nu puteau fi contactaţi; le lăsă un scurt mesaj, anunţîndu-și întoarcerea. Nu era tocmai o veste, căci întregul oraș aflase deja că el se întorsese. Spera totuși ca cei doi să-i aprecieze grija; descoperise un sentiment nou, deși încă nu realizase că, asemenea celor mai multe virtuţi, nu avea mare valoare dacă nu era spontan.

Acţionînd sub imperiul unui impuls interior, formă numărul dat de Khedron cu mult timp în urmă, în Turnul lui Loranne. Bineînţeles că nu aștepta răspuns, însă poate că Bufonul lăsase vreun mesaj.

Bănuiala se dovedi întemeiată, dar mesajul în sine suna total neașteptat.

Peretele se dizolvă și Khedron își făcu apariţia. Arăta obosit și tulburat, cîtuși de puţin individul sigur pe el, ușor cinic, cunoscut de Alvin. Avea o privire hăituită și vorbea parcă presat de timp:

— Alvin, aceasta este o înregistrare. Dacă o recepţionezi, utilizeaz-o cum vrei. Pentru mine nu mai are importanţă.

Cînd m-am întors în Mausoleu, am constatat că Alystra ne urmărise. Probabil a anunţat Consiliul că tu ai părăsit Diasparul cu ajutorul meu. În scurt timp, custozii au început să mă caute și am hotărît să mă ascund. Sînt obișnuit… Am mai recurs la astfel de măsuri cînd glumele mele n-au fost apreciate la justa lor valoare. (Abia acum simţi Alvin spiritul vechiului Khedron.) Nu m-ar fi găsit nici peste o mie de ani… dar altcineva a fost cît pe ce să o facă. Alvin, în Diaspar se găsesc străini; nu pot veni decît din Lys și pe mine mă caută. Nu știu ce înseamnă asta, dar nu-mi place. Faptul că au fost pe punctul de a mă prinde, deși se găsesc într-un oraș ce ar trebui să le fie necunoscut, sugerează că deţin puteri telepatice. Aș putea înfrunta Consiliul, însă ei reprezintă un altfel de pericol pe care nu doresc să îl cunosc.

De aceea voi recurge la soluţia ce probabil mi-ar fi fost impusă de Consiliu, căci am mai fost ameninţat în trecut cu aţa ceva. Voi intra acolo unde nu mă poate urmări nimeni și unde voi scăpa de transformările care vor interveni în Diaspar. Poate că fac o prostie, oricum, timpul va decide. Într-o bună zi voi cunoaște răspunsul.

Cred că ai ghicit deja că m-am întors în Palatul Creaţiei, în siguranţa Băncilor Memoriei. Orice s-ar întîmpla, mă încred în Computerul Central și în forţele ce controlează destinul Diasparului. Dacă ar avea loc vreo imixtiune în funcţionarea lor, am pieri cu toţii. Dacă nu, n-am de ce mă teme.

Mie îmi va pare că s-a scurs numai o clipă înainte de a mă întoarce în Diaspar, peste cincizeci sau o sută de mii de ani.

Mă întreb ce fel de oraș voi găsi… Va fi foarte interesant dacă și tu te vei afla acolo. Oricum, bănuiesc că ne vom reîntîlni odată și odată. Nu pot încă să spun dacă aștept această întîlnire cu nerăbdare, ori dacă îmi este frică de ea. Nu te-am înţeles niciodată, Alvin, deși a existat o vreme cînd eram îndeajuns de trufaș să cred că da. Doar Computerul Central cunoaște adevărul despre tine, așa cum știe adevărul despre toţi ceilalţi Unici ce au apărut din timp în timp, de-a lungul epocilor, ca după aceea să nu mai fie văzuţi niciodată. Ai descoperit ce s-a întîmplat cu ei?

Cred că un alt motiv pentru care evadez în viitor este și nerăbdarea. Sînt curios să văd rezultatul acţiunilor tale, însă etapele intermediare nu mă interesează — presupun că nu vor fi deosebit de plăcute. Va fi interesant să observ dacă în lumea aceea, unde voi păși peste cîteva minute după ceasul meu, vei fi considerat un ctitor, ori un criminal… sau dacă, pur și simplu, lumea își va mai aminti de tine.

La revedere, Alvin. Mă gîndisem să îţi dau niște sfaturi, dar nu cred că le-ai da ascultare. Îţi vei urma drumul, așa cum ai procedat mereu. Prietenii îţi vor fi simple unelte pe care să le folosești sau să le arunci, după cum vor dicta împrejurările.

Asta-i totul. Nu mai am nimic de adăugat.

O clipă, Khedron — acel Khedron care nu mai era în prezent decît o configuraţie de sarcini electrice în celulele de memorie — îl privi pe Alvin resemnat și trist. Apoi imaginea se destrămă.

Alvin rămase nemișcat mult timp după dispariţia Bufonului, își cerceta sufletul așa cum rareori făcuse în viaţa lui, deoarece nu putea nega adevărul din spusele lui Khedron. În planurile și aventurile sale, se oprise vreodată să mediteze la efectul faptelor sale asupra celor din jur? Adusese neliniștea în inimile prietenilor și poate alte lucruri, mai rele, totul din cauza unei nepotolite curiozităţi, a pornirii de a descoperi ceea ce nu trebuia cunoscut.

Nu-l îndrăgise pe Khedron. Personalitatea caustică a Bufonului nu încurajase o relaţie apropiată, chiar dacă Alvin ar fi dorit-o. Acum însă, gîndindu-se la cuvintele sale de adio, se simţea cuprins de remușcări. Numai datorită lui fugise Khedron într-un viitor necunoscut.

Totuși, continuă să își spună el, nu trebuia să se învinovăţească pentru cele întîmplate. Se adeverea doar ceea ce el știuse: Bufonul era un laș. Poate că nu mai mult decît alt locuitor al Diasparului, însă din nefericire Khedron poseda și o imaginaţie ieșită din comun. Alvin recunoștea o anumita responsabilitate pentru soarta lui, dar în nici un caz nu-și putea asuma întreaga vină.

Făcuse el rău, pricinuise vreo neplăcere cuiva din Diaspar? Se gîndi la Jeserac, tutorele atît de răbdător cu el, cel mai dificil elev avut probabil vreodată. Își reaminti măruntele dovezi de dragoste arătate de părinţii lui de-a lungul anilor. Iată că acum, de la distanţa timpului, erau cu mult mai multe decît considerase el vreodată.

Se gîndi la Alystra. Îl iubise, iar el îi acceptase ori îi ignorase dragostea, după cum îi convenise. Dar ce altceva să fi făcut? Ar fi fost oare ea mai fericită dacă ar fi respins-o de la început?

În prezent înţelegea de ce nu iubise niciodată, nici pe ea, nici pe o altă femeie din Diaspar. Era o altă lecţie învăţată în Lys. Diaspar uitase multe lucruri, printre care și realul sens al dragostei. În Airlee văzuse mamele legănîndu-și pruncii pe genunchi, simţise el însuși tandreţea și nevoia de a proteja micile și neajutoratele fiinţe, încercînd sentimente ce reprezentau faţa altruista a iubirii. Dar în Diaspar nu se găsea nici o femeie care să cunoască ceea ce, cîndva, constituise ţelul final al dragostei.

În orașul nemuritor nu existau nici sentimente, nici pasiuni adevărate. Poate că ele înfloreau încă, dar se caracterizau prin efemeritate, căci n-aveau cum dura o veșnicie. În Diaspar se găseau de-a pururi sub o umbră întunecată.

Probabil că atunci a fost momentul, dacă a existat vreodată un moment precis, cînd Alvin și-a înţeles destinul. Pînă atunci fusese doar agentul inconștient al propriilor imbolduri. Dacă ar fi cunoscut o analogie atît de veche, s-ar fi comparat cu un bărbat călare pe un armăsar dezlănţuit. Îl purtase în multe locuri ciudate și ar fi putut s-o facă iarăși, însă în galopul sălbatic îl învăţase și unde dorea cu adevărat să meargă.

Reveria tînărului fu întreruptă de clinchetul ecranului mural. Tonalitatea sunetului îl avertiză că nu provenea din exterior, ci avea un oaspete în carne și oase. Aprobă accesul, iar peste o secundă apăru Jeserac.

Tutorele părea grav, dar nu neprietenos.

— Mi s-a cerut să te însoţesc, Alvin. Consiliul așteaptă să te asculte. Zări robotul și-l scrută cu interes. Deci acesta e tovarășul adus din călătoria ta. Cred că ar fi potrivit să vină și el.

Lui Alvin îi convenea de minune. Robotul îl salvase deja dintr-un pericol, iar dacă se ivea cazul ar fi putut să apeleze din nou la el. Era interesant de știut ce gîndea automatul despre întîmplările în care fusese implicat. Își dori pentru a mia oară să priceapă ce se întîmplă în interiorul minţii artificiale. Avea impresia că, deocamdată, robotul hotărîse să privească, să acumuleze informaţii și să tragă unele concluzii, fără să acţioneze pînă la momentul nimerit. Poate pe neașteptate urma să decidă să-și părăsească pasivitatea, iar intenţiile lui trebuiau să se potrivească cu planurile tînărului. Totuși, singurul aliat era astfel legat doar prin firele fragile ale interesului personal, capabil așadar să îl părăsească orișicînd.

Alystra îi aștepta pe rampa coborînd în stradă. Dacă putea s-o învinuiască pentru rolul jucat în dezvăluirea secretului, Alvin nu avu inima s-o facă. Nefericirea ei era vizibilă, iar ochii i se umplură de lacrimi cînd alergă în întîmpinarea lui.

— Oh, Alvin! Ce se va întîmpla cu tine?

El îi apucă mîinile cu o blîndeţe ce-i surprinse pe amîndoi.

— Nu te teme. Se va rezolva cu bine totul. La urma urmei, Consiliul nu poate decît să decidă trimiterea mea înapoi în Băncile Memoriei — dar parcă nu-mi vine să cred că o vor face.

Frumuseţea și deznădejdea fetei mișcau atît de mult, încît Alvin realiză că trupul răspunde prezenţei ei într-un mod binecunoscut. Era foamea trupului; n-o dispreţuia, dar acum însemna prea puţin. Își desprinse încet mîinile și se întoarse, urmîndu-l pe Jeserac.

Privindu-i cum se îndepărta, Alystra își simţi inima pustie, dar nu îndurerată. Știa că nu-l pierduse, căci nu-i aparţinuse niciodată. Și înţelegînd acest lucru, fu în stare să depășească regretele zadarnice.

Alvin nu remarcă privirile curioase sau îngrozite ale concitadinilor întîlniţi pe străzi. Își recapitula argumentele și își organiza în minte expunerea, în modul care i se părea cel mai potrivit. Din cînd în cînd, se asigura că nu e cîtuși de puţin tulburat și că stăpînea perfect situaţia.

În anticameră așteptară cîteva minute; suficient ca tînărul să se mire de ce îi erau picioarele atît de moi, dacă teamă nu-i era. Mai încercase această senzaţie atunci cînd se chinuise pe ultima pantă a colinei, acolo unde Hilvar îi arătase cascada din vîrful căreia zăriseră explozia luminoasă din Shalmirane. Se întrebă ce făcea Hilvar în acel moment, și dacă urmau să se revadă vreodată. Considera foarte important ca ei doi să se întîlnească iarăși..

Ușile uriașe se deschiseră, iar Alvin îl însoţi pe Jeserac în sala Consiliului. Cei douăzeci de membri erau așezaţi în jurul mesei semilună. Alvin se simţi măgulit, observînd că nici unul din locuri nu era gol. După multe secole, Consiliul se întrunea pentru prima dată fără absenţe. Rarele lui ședinţe erau de obicei simple formalităţi, chestiunile obișnuite fiind rezolvate prin intermediul videofonului sau, dacă se dovedea necesar, printr-o întrevedere între Președinte și Computerul Central.

Alvin cunoștea din vedere majoritatea membrilor Consiliului; prezenţa atîtor chipuri familiare îl liniști. Aidoma lui Jeserac, nu păreau a-i fi ostile, ci indicau numai îngrijorare și nedumerire. În definitiv, cu toţii erau oameni înţelepţi. Dovada că ei greșeau îi putea indispune, dar Alvin nu credea că aveau să-i poarte pică. Cîndva, demult, o asemenea presupunere ar fi fost extrem de riscantă, însă natura umană se îmbunătăţise de atunci din anumite puncte de vedere.

Urmau să-l asculte, lipsiţi probabil de prejudecăţi, dar nu aprecierile lor erau cele importante. Judecătorul lui nu îl reprezenta în primul rînd Consiliul. Era Computerul Central.